Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor Afla mai multe! x










Profesoara de istorie care a făcut istorie ca deținut politic

Exclusiv: Rezistență la Jilava și Mislea. Aurora Dumitrescu a inventat curajul continuu

Postat la: 02.11.2013 - 20:01 | Scris de: Ziua News

0

„Este introdus cineva și în celula din stânga mea. Se aude o voce feminină. O recunosc pe Aurora Ille. După ce se îndepărtează securistul, mă ridic și o strig. Îmi spune că au venit cu o mașină a Securității mai mulți beiușeni, băieți și fete. O încurajez spunându-i să-și păstreze calmul și tăria. Într-adevăr, această fată și-a păstrat tăria și optimismul pe tot timpul detenției. Era vestită prin curajul și volubilitatea ei." Descrierea aparține minunatului preot ortodox Liviu Brânzaș, fost deținut politic (între 1951-1964), și este extrasă din volumul de memorii ale acestuia intitulat „Raza din catacombă."***

Nu cred să existe om care să nu fie absolut fascinat de o întâlnire față în față cu Aurora (fostă Ille) Dumitrescu. Firea deschisă, caracterul puternic, frumusețea umană nu au putut fi înfrânte de torturile bolșevicilor și astăzi, la 81 de ani, este mai cuceritoare decât oricând. Fosta deținută politică, apoi profesoară de istorie, a devenit după 1990 un adevărat purtător de cuvânt al martirilor temnițelor bolșevice din România, un martor incomod al unei istorii rușinoase și traumatizante pe care mulți contemporani - contaminați de vrăjmășie sau poate doar de indiferență - doresc parcă să o facă uitată.

Cea, despre care în altă scriere se spune că „era neînfricată în lupta ce o ducea zi de zi cu temnicerii" (Cornel Onaca, în volumul de memorii din detenție „Martori și martiri”) nu s-a sfiit după 1990 să lupte în cadrul Asociației foștilor deținuți politici - AFDPR cu fantomele hiperactive ale comunismului (unele în carne și oase) și să depună continuu mărturie de autentic patriotism românesc. Citată de New York Times, de El Pais ori de Arte, Aurora Dumitrescu ne-a făcut onoarea de a acorda un interviu în exclusivitate pentru ZIUAnews, în continuarea mărturiei soțului ei, Cristian Dumitrescu (foto jos), de asemenea „dușman al poporului" și fost deținut politic, consemnată în numărul trecut al publicației noastre.

ZIUAnews: Care era atmosfera de la sfârșitul celui de-al II Război Mondial?

Aurora Dumitrescu: M-am născut în Beiuș - oraș în care, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan a înființat, în 1828, una dintre primele școli românești din Ardeal-, într-o familie de simpatizanți ai național-țărăniștilor. La finalul celui de-al doilea război mondial, contextul politic era unul deosebit de interesant. Nimeni nu credea că România va deveni o țară comunistă! Cu toții ne manifestam bucuria, considerând că, odată cu instaurarea păcii, ne vom întoarce la democrația de dinainte, despre care ne vorbeau cu nostalgie vârstnicii. Însă, militarii care au fost pe front - și au văzut ce însemna cu adevărat Rusia bolșevică -, știau ce urgie de proporții ne așteaptă. Numai că, nimeni nu le-a luat în seamă avertizările. Cel mai ciudat, a fost că nu i-au crezut nici măcar țăranii.

Colectivizare făcută cu biciul

Inițial, Reforma agrară a lui Petru Groza (n. red. - prim-ministru în cele dintâi guverne comuniste, și Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România, în perioada 2 iunie 1952-7 ianuarie 1958) i-a încântat peste măsură, așa că, sărmanii au fost luați prin surprindere, iar colectivizarea le-a luat pământurile pentru care asudaseră o viață întreagă. Și, când au încercat să se răzvrătească, era deja prea târziu - bolșevicii i-au mânat cu biciul, ca pe niște dobitoace. Poate că, dacă am fi știut că blestemul comunist va ține decenii în șir, nici nu am mai fi încercat să ne opunem noilor orânduiri, și ne-am fi supus acestei anateme... Dar, noi am sperat că luptăm împotriva unui rău pasager; că, prin măruntele noastre acțiuni subversive, vom reuși să împiedicăm propagarea cancerului roșu. Nu conștientizam că purtăm o bătălie imposibilă.

ZIUAnews: Așa-zisa "Reformă" a învățământului v-a prins la liceu... Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Aurora Dumitrescu: În 1948, când s-a dispus nenorocirea intitulată "Reforma învățământului", aveam doar 16 ani, și urmam cursurile unui gimnaziu de fete - în Beiuș, erau trei licee confesionale. Așa cum presupuneau noile reglementări impuse de bolșevici, dascălii noștri au fost obligați să meargă la București, pentru reciclare. Nu o să uit niciodată ce ne-a spus profesorul de biologie, cuprins de exaltare, când s-a întors de la "cursurile" intensive de reprofesionalizare: "Fetelor, tot ce v-am învățat până în prezent este zero barat! Îmi pare rău... Abia acum am aflat de Olga Lepesinskaia (n. red. - o protejată a lui Stalin), marea savantă care a făcut viață dintr-o celulă moartă!" Noi eram bulversate. Vă dați seama, nimic din ceea ce învățaserăm nu mai era de actualitate. Parcă înnebuniseră cu toții... Pe pereții liceului, se mai găseau încă vechile portrete ale diverselor personalități mondiale, printre care și fizicianul italian Alessandro Volta. Doar că, nouă ni s-a spus că nu el a fost artizanul arcului voltaic, ci academicianul Vasily Vladimirovich Petrov - că d-aia se numește "voltaic"! Drept urmare, ori de câte ori se întâmpla să trecem pe lângă tabloul lui Volta, glumeam între noi, și îl arătam cu degetul: "Uite-l pe Petrov!" Luam în derâdere totul, nu realizam cât va fi de crunt... 

Răsturnarea scării valorilor

În realitate, comuniștii au premeditat și înfăptuit o diabolică răsturnare a scării valorilor. Peste noapte, au apărut numeroși titulari de catedră care nu știau să vorbească și să scrie corect, așa că, deodată, a dispărut și respectul pentru dascăli - tot de atunci, se pare că l-am pierdut pentru totdeauna... Colac peste pupăză, s-a introdus obligativitatea de a învăța limba rusă - n-am suportat-o niciodată! Țin minte că, din pricina lipsei de cadre specializate, ne-o "preda" o croitoreasă semianalfabetă - care avea fițe de om de știință! -, motiv pentru care am refuzat să-i frecventez orele. Înainte de Reforma învățământului, exista o ierarhie de prestigiu - specifică vechiului sistem educațional românesc, fundamentat pe calitatea profesorilor! -, care a fost terfelită și înlocuită, tam-nesam, cu o ierarhie administrativă, a cărei chintesență - pe care am trăit-o cu toții! -, se reduce la o unică și dureroasă evidență: șeful era cel mai prost din instituție! Se alesese praful de acea scară valorică sănătoasă, clădită pe baza calităților morale, intelectuale și profesionale ale dascălilor.

ZIUAnews: Ce ați simțit când au început valurile de arestări?

Aurora Dumitrescu: Primele arestări s-au efectuat încă din '46, după alegeri, iar, în '48, autoritățile au început să încarcereze școlari, cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani. Menirea Securității - sabia și scutul partidului unic! - a fost să lovească în toate categoriile sociale, să provoace panică și să înfricoșeze populația. Drept urmare, trăiai cu o spaimă permanentă că te arestează, te omoară și îți nenorocește întreaga familie. Beiușul e un oraș mic, iar arestările se efectuau în puterea nopții, așa că puteam auzi cum bântuia duba, ca o piază, pe străduțele întunecate. Îți făceai semnul crucii, spuneai un "Doamne-ajută", și respirai ușurat abia după ce trecea de poarta ta... Cum de mai am aceste amintiri? Păi, toată familia mea a fost "aranjată" de Securitate! În acele vremuri de prigoană, tatăl meu - țărănistul Vasile Ille - era în închisoare. A fost condamnat pentru că, în '40, fusese de față, la Jilava, la deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu, și a celorlalți 13 legionari (n. red. - Nicadorii și Decemvirii), strangulați în 1938, la dispozițiile lui Carol al II-lea - deoarece cadavrele fuseseră stropite cu var și vitriol, nevasta Căpitanului și-a recunscut bărbatul după dantură. Un turnător zelos a avut grijă ca securiștii să afle și această poveste veche.

"I-au putrezit degetele mari de la picioare!"

Totodată, tatălui meu i s-a imputat și că a făcut campanie electorală pentru Partidul Național-Țărănesc. O să îmi aduc aminte întreaga viața cum, înaintea alegerilor parlamentare din '46, tata mergea din sat în sat, și le explica țăranilor în ce va consta teroarea roșie: "Măi, nu fiți proști, dacă vin comuniștii la putere, or să vă ia pământurile cu biciul! Or să vă pună o pâine la capătul câmpului, și voi va trebui să săpați până acolo, ca să ajungeți la mâncare. Iar, când veți crede că ați pus mâna pe pită, nenorociții o vor împinge mai departe, iar voi veți munci ca niște sclavi, de dimineață până seara!" Din nefericire, țăranii nu l-au crezut... Evident că, în decursul îndelungatelor anchete, Securitatea i-a reproșat și acest gen de discurs, "dușmănos" și "banditesc". După ce l-au azvârlit de trei ori în închisoare, comuniștii l-au eliberat abia în '64, de la Aiud. Per total, tatăl meu a făcut 10 ani de temniță grea. A fost foarte chinuit, bătut la talpă și aruncat într-un beci igrasios, unde l-au lăsat zile în șir, până când a făcut cangrenă și i-au putrezit degetele mari de la picioare. L-au caftit atât de zdravăn încât i-au scos dinții din gură.

ZIUAnews: Cum ați intrat în colimatorul Securității?

Aurora Dumitrescu: Să revenim la momentul '48. O altă consecință a așa-zisei Reforme a învățământului, a fost că studenții din familiile bune au început să fie exmatriculați pe capete din facultăți, pe motiv de "origine nesănătoasă": mic burghez, burghez, regalist, simpatizant al partidelor istorice ș.a.m.d. Locul acestora a fost luat de vlăstarele clasei muncitoare, tinerele speranțe ale partidului unic. Există o vorbă înțeleaptă care spune că, sărac poți fi doar din două cauze: din neșansă, ori din prostie. Cu preponderență analfabeți și lichele patentate, bolșevicii i-au pus în frunte pe cei săraci din prostie, și nu pe ăia de aveau sufletele curate... Regimul a premeditat cu atenție toată această răsturnare de valori, care avea să fie urmată de exterminarea elitelor românești, aruncate în iadul temnițelor comuniste. Din moment ce au fost zburați din facultățile patriei, în lipsă de alternativă, tinerii s-au întors în orașele natale, iar Beiușul părea cuprins de un suflu nou.

Înființarea "1+1"

Și, deoarece autoritățile intenționau să-i repartizeze în detașamente de muncă - ceea ce era îngrozitor! - foștii studenți au pus bazele unei organizații subversive, pe care au numit-o "1+1". De ce au ales o astfel de titulatură? Pentru că, doar șeful grupării știa numărul și identitatea membrilor. La rândul lor, aceștia aveau sarcini individuale, acționau pe cont propriu și îi raportau numai liderului, în mod direct - acesta fiind Petru "Tică" Stanciu, care era secondat, printre alții, de părintele Liviu Brânzaș. Ei gândiseră toată această structură ingenioasă, pentru a fenta vigilența Securității. Dat fiind educația primită în familie, în spiritul valorilor românești autentice, e lesne de înțeles că - deși aveam doar 17 ani -, am fost cooptată din prima în grupare. Scopul nostru final era să facem rost de arme, să fugim în munți și să luptăm împotriva comuniștilor, alături de partizani.

"Domnișoară, americanii au parașutat partizani!"

Într-o bună zi, prin '48-'49, m-am întâlnit pe stradă cu baciul Gheorghe - lăptarul nostru -, care coborâse din creierii munților, de la Tărcăiță. Când a dat cu ochii de mine, și-a acoperit gura cu palma, și mi-a șoptit la ureche, cuprins de o vizibilă surescitare: "Domnișoară, să vă spun ce mi-a fost dat să văd! Eram la stână, și, deodată, americanii au început să parașuteze partizani! Erau mulți... foarte bine echipați. Aveau niște haine de piele cum nu s-a mai pomenit... Foarte frumoase!" - sărmanul cioban își manifesta uluirea, mai cu seamă că, după război, jachetele de piele deveniseră o raritate, și o avere de invidiat. I-am transmis degrabă veștile lui Petru Stanciu, care le-a primit cu aplauze și chiote, și l-a rugat pe baciul Gheorghe să ia legătura cu partizanii, ca să știm și noi cum putem ajunge la ei. Totodată, Tică a decis și o parolă, pe care urma să o folosim în eventualitatea în care am fi fugit în munți: "Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută între ei!" Răspunsul era gândit în aceeași notă: "Și noi ne ajutăm!"

Reeducatul Tănase Coroi

În Beiuș, funcționa o școală de ofițeri politici, iar noi ne-am împrietenit cu trei dintre aceștia. Așa am făcut rost de un pistol Parabellum, și de două cocteiluri molotov. Ce mai, începutul suna bine... Însă, la un moment dat, în organizație a intrat și un fost elev - Tănase Coroi -, care, în '48, odată cu prigonirea școlarilor, fusese închis la penitenciarul Târgșor, unde a executat trei ani. Tot în '48, au fost arestate 11 fete - colegele mele -, iar una dintre ele a murit în temnița de la Târgu Ocna. Din păcate, noi nu aveam de unde să știm că Tănase - deși era un simplu puști! - apucase reeducarea de la Gherla - acolo îl duseseră de la Târgșor, dar nu a suflat o vorbă despre asta! Acest nou "prieten" ne-a turnat la Securitate. Mai târziu, când am aflat că el a fost cel care ne-a vândut, am rămas uluită. 

ZIUAnews: Cum ați fost arestată?

Aurora Dumitrescu: Securitatea m-a umflat pe 13 decembrie 1951, împreună cu alte câteva persoane, la doi ani de la înființarea organizației "1+1". Ceilalți camarazi fuseseră arestați încă din luna noiembrie, pe șest, ca să nu ne prindem că suntem filați. La un moment dat, dispăruse chiar și Petru Stanciu, iar eu - neștiind că are suflet de șarpe! - l-am rugat pe Tănase să-l caute, pentru că vroiam să-i comunic ceva. Evident că, după o zi sau două, turnătorul m-a anunțat că nu l-a găsit. Ba chiar, a apreciat, cu maximă dezinvoltură: "Poate că Tică o fi plecat puțin din oraș... O avea treabă..." În fine, să revenim. În noaptea de 13 decembrie, m-am trezit deodată, cu securiștii lângă pat. Zbierau la mine în permanență. Erau în căutare de armament, așa că au cotrobăit prin dulapuri, la nimereală, azvârlind cât colo cu lenjeria și rufele mele.

Povestea unui pistol "rătăcit"

Unul dintre vlăjgani s-a aplecat după o hârtie, moment în care "i-a căzut" pistolul din toc - pesemne, el intenționa să-l "găsească" acolo, și să mă acuze că-l dețin. Deoarece eram o tânără naivă, i-am atras atenția securistului, spunându-i că și-a pierdut pistolul. Drept răspuns, ordinarul m-a privit cu ură, și m-a împroșcat cu un potop de înjurături, ca un birjar. Apoi, m-au aruncat într-o dubă, în care se aflau mai multe persoane pe care nu le mai văzusem. V-am spus că, dat fiind modul de funcționare al grupării noastre, doar câțiva dintre exponenți se cunoșteau între ei - din acest motiv, pentru a ne aduce poveștile la un numitor comun, porcii de securiști aveau să ne administreze niște bătăi îngrozitoare. Ne-au dus direct la Securitatea din Oradea. Era un frig de crăpau pietrele, și ningea frumos, ca în povești. Per total, în lot au fost 29 de condamnați. Printre aceștia, se numărau și cei trei cadeți de la școala de ofițeri politici, care au fost acuzați că ne ajutau cu armament.

ZIUAnews: Cum s-au desfășurat anchetele de la Securitatea din Oradea? 

Aurora Dumitrescu: Mi-au pus ochelarii ăia negri, mi-au luat amprentele și m-au azvârlit la subsol, într-o celulă strâmtă, "dotată" cu un singur prici, pe care se afla o rogojină roasă și îmbâcsită. Când caralii îi aduceau la beci pe ceilalți arestați, puteam șopti prin ușă - așa am reușit să schimb câteva cuvinte cu un tânăr din Oradea, Cornel Onaca (n. red. - membru al organizației "Vlad Țepeș II", care a executat patru ani și trei luni de detenție, în nu mai puțin de 11 penitenciare: Oradea, Cluj-Napoca, Jilava, Poarta Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic, Satu Mare, Ocnele Mari, Văcărești și Timișoara; în 2000, Onaca a publicat volumul "Martori și martiri"). El mi-a dezvăluit că, în temnița de vis-a-vis, se află Liviu Brânzaș. Celula era un dreptunghi de 1 pe 2 metri și, deasupra ușii, se profila o mică nișă. Aflând că suntem "vecini" de suferință, m-am cocoțat pe prici, și l-am întrebat pe preot de ce sunt arestată. Nici el nu a știut ce să-mi răspundă...

"M-au dat cu capul de toți pereții"

Din 13 până în 29 decembrie, am stat în celula aceea, pradă incertitudinilor și răvășită de întrebări. De ce sunt aici? Ce informații au securiștii? Care sunt planurile lor? Ce o să se aleagă de mine și de familia mea? Aveam doar 19 ani, iar sărmana mea mamă rămăsese de una singură, cu soțul și copilul în pușcărie - nu mai știa nimic de noi! Vă dați seama ce era în suflețelul ei?! Mai târziu, aveam să aflu că Securitatea a hărțuit-o în permanență. Când m-au dus în biroul anchetatorului, mi-au pus ochelarii de tablă și m-au dat cu capul de toți pereții, în timp ce mă împingeau, ca pe un animal periculos, pe coridoarele alea nesfârșite. Anchetatorul m-a pironit cu o privire tăioasă, și mi-a ordonat, pe un ton răstit: "Spune de ce ești aici!" Ăsta era sistemul brevetat de acești nenorociți - vroiau să ne terorizeze în permanență, ca să cedăm psihic și să ne acuzăm de unii singuri! Nici "explicațiile" brodite de mine, și nici cele expuse de ceilalți colegi de lot, nu au ținut în cursul investigațiilor. Ăia știau întreaga tărășenie, cu lux de amănunte. Șarpele de Tănase Coșoi ne turnase ca la carte! Perioada petrecută în arestul de la Oradea a fost cumplită. Mâncarea era o mizerie, iar condițiile de încarcerare erau din cele mai drastice: nu aveai voie să stai întins pe prici, și nici să te plimbi prin celula care era, oricum, o cutie de chibrituri.

"Porcii care ne-au anchetat au vrut să ne distrugă ca oameni!"

Noaptea, caralii îți aprindeau într-adins becul din criptă, ca să te istovească psihic; să crezi că, în orice clipă, cineva o să vină după tine. Simțeam că mă covârșește o sfârșeală organică, și că mă topesc văzând cu ochii, acolo, în spatele gratiilor. Anchetatorii mă amenințau în mod constant; mă înjurau de cristoși, dumnezei și mamă. Nu aveau nimic sfânt; erau doar niște brute semianalfabete care își încasau simbriile în contul încondeierii noastre. În "vocabularul" lor, nu existau pronume de reverență - ei nu știau decât "tu", "bă", "mă". De fapt, securiștii nu erau în stare să vorbească, ei zbierau și amenințau, așa că mi-a fost imposibil să port vreun dialog firesc - ca o paranteză, comportamentul lor îmi amintește de vorba unui moșneag hâtru: "Când vorbești cu mine să taci!" În realitate, porcii care ne-au anchetat și-au închipuit că, dacă ne înving din punct de vedere biologic, pot să acționeze asupra forței noastre morale interne, și să ne distrugă ca oameni. Și-au zis: "Îi batem, îi zdrobim, și gata! Am terminat cu ei!". De ce? Pentru că, securiștii nu au putut înțelege niciodată că biologicul și tăria sufletească sunt două chestiuni diferite. În consecință, deși au făcut sute de mii de victime, lupta lor a fost în zadar.

ZIUAnews: Care au fost cele mai intense momente ale anchetei? 

Aurora Dumitrescu: În 24 februarie, am fost confruntată că baciul Gheorghe, pe care agenții operativi îl arestaseră în creierii munților; îl puseseră în lanțuri și-l târâseră după ei, până în beciurile Securității din Oradea. Sărmanul era plin de vânătăi și nu avea șireturi, semn că primise o cafteală pe cinste, urmată de detenție. Când l-am văzut acolo, printre acele hiene dornice de sânge, am înlemnit de mila lui. La directiva anchetatorului, ciobanul m-a întrebat, amărât, cu vocea lui tremurătoare: "Domnișoară, nu vă mai aduceți aminte când v-am spus eu, mai demult, că americanii au parașutat niște partizani?" Deoarece nu puteam recunoaște că am purtat o astfel de discuție "subversivă" - așa ceva le-ar fi dat noi argumente securiștilor! - mi-am plecat privirea și i-am răspuns, deși tremuram de indignare: "Îmi pare rău, dar chiar nu îmi amintesc..."

"Așa e, cum a zis Tică!"

Apoi, pe 26 iunie, am fost confruntată chiar cu Petru Stanciu, șeful de lot, care fusese nevoit - grație sifonărilor lui Tănase Coroi- să admită existența organizației "1+1". Însă, eu l-am privit în permanență în ochi, și am ținut-o una și bună: "Ori ești tu nebun, ori m-am lovit eu la cap, și mi-am pierdut memoria! Nu îmi amintesc nimic din ceea ce spui!" Până la urmă, scârbit de toată această scenetă ieftină, regizată de Securitate, Tică a concluzionat: "Aurora are dreptate!" - apoi, a fost coborât în celulă, unde a făcut greva foamei. Circulau tot soiul de zvonuri sinistre prin arest și, când am auzit despre calvarul prin care trece, m-am cerut la raport, și am recunoscut totul: "Așa e, cum a zis Tică!" În acel moment, pentru că mi-am mărturisit apartenența la gruparea anticomunistă, m-am pricopsit cu o condamnare de șase ani de temniță grea și muncă silnică. Anchetele s-au întins pe o perioadă de un an și o lună, timp în care am stat în arestul Securității din Oradea.

"Veceurile se aflau chiar sub scaunele noastre!"

În 29 decembrie 1952, am avut procesul, iar, la începutul lunii ianuarie, m-au transferat la penitenciarul din Oradea, unde mi s-a adus la cunoștință sentința finală. Acolo, gardienii ne înjurau pe toate, de mama focului, dar ne obișnuiserăm cu tratamentul ăsta abject. Apoi, după câteva luni, m-au transferat la Jilava. Am fost cărată cu una dintre acele dube infernale, care plecau din nordul țării și treceau prin mai multe închisori, pentru a-i aduna pe acei deținuți ce urmau să-și primească repartițiile, de la Jilava. "Călătoriile" acestea - care, uneori, puteau dura și o săptămână! - presupuneau niște suplicii îngrozitoare. Deși ți se dădea un dumicat de brânză, și o feliuță de slănină foarte sărată, primeai o cantitate infimă de apă, motiv pentru care îți era mereu sete. Stăteam îngrămădiți ca niște dobitoace duse la tăiat, într-o duhoare de nedescris - veceurile se aflau chiar sub scaunele noastre!

ZIUAnews: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava...

Aurora Dumitrescu: Odată ajunsă acolo - împreună cu mai multe deținute culese din penitenciarele patriei -, am avut "privilegiul" să-l cunosc pe Alexandru Vișinescu (n. red. - actualmente acuzat de genocid, pentru numeroasele crimele săvârșite în închisorile comuniste, cu preponderență la Râmnicu Sărat, unde a ocupat funcția de comandant) care, în acea vreme, era un soi de locțiitor politic la Jilava. Fiind ultimele venite în celulă, am fost "cazate" pe paturile de deasupra tinetei, unde era o miasmă de te dărâma. În cameră mai era și un hârdău, dar noi aveam dreptul la o singură cană cu apă - pe care eram nevoite să o folosim atât pentru băut, cât și pentru spălat. Tare "frumosă" mai era treaba asta pentru niște femei... De abia mă cocoțasem pe scândurile de deasupra tinetei, că apare Vișinescu - tânăr și vioi din cale-afară! -, secondat de o camarilă considerabilă, alcătuită din gardienii pe care îi avea în subordine. Tovarășul venise într-o inspecție-fulger; era curios să afle câte deținute noi fuseseră aduse la Jilava.

"Crezi să vin americanii și te salvează?!"

Când a observat că-l priveam curioasă, m-a întrebat deodată, zburlindu-se la mine: "Tu, aia de sus, câți ani ai?" Fiindcă eram încă o naivă - și am crezut că mă chestionează cu privire la vârstă -, i-am răspuns, cu cea mai mare promptitudine: "20!" La auzul acestei cifre - făcându-și socoteala că are în față o "bandită" învederată, care a primit o condamnare considerabilă -, Vișinescu a început să mă înjure cu poftă, ca la ușa cortului. Așa că l-am întrerupt, fără teamă, pentru niște clarificări concise: "De fapt, am doar șase ani de condamnare. Dar nu-i fac!" Vă mărturisesc că am fost foarte sfidătoare - ba chiar obraznică! -, pe toată durata detenției, motiv pentru care, securiștii m-au catalogat, în catastifele lor, drept "guralivă" și "vicleană". Uluit de reacția mea, Vișinescu și-a belit ochii la mine, și a început să zbiere, gesticulând nervos: "Așa, deci! Nu-i faci, a? Crezi să vin americanii și te salvează?! Nu vine, bă, nimeni după tine!" Văzând cu ce jigodie am de-a face, am ținut să am ultimul cuvânt, și i-am zis, cu titlu de constatare: "Văd că dumneata ești preocupat de americani mai mult decât mine!" Vizibil înfuriat, Vișinescu m-a mai bodogănit câteva secunde, apoi, a început să se ia de celelalte deținute, căutându-le nod în papură.

Secretara comunistului Vasile Luca

Până la urmă, a luat-o în colimator pe Olga Lörincz, fosta secretară a lui Vasile Luca (n. red. - politician comunist și ministru de finanțe, în perioada 5 noiembrie 1947-9 martie 1952; a fost acuzat de "deviaționism" și activități antipartinice, și a murit în penitenciarul Aiud, în 1963), pe care a întrebat-o, pe aceeași tonalitate răstită, de ce se află în pușcărie. Olga - care era unguroaică, și vorbea o română stâlcită - i-a răspuns, cu vocea tremurândă: "Eu cu Luca făcut stabiliment!" Auzind acestea, Vișinescu s-a burzuluit la ea, și i-a spus că nu avea cum să facă "stabiliment", pentru că, dacă ar fi fost așa, nu se mai afla la zeghe, printre "politici". După ce a plecat tovarășul, noi am luat-o la întrebări pe Olga: "Ce-ai măi, femeie, ești nebună? Cum adică, tu ai făcut stabiliment cu Vasile Luca?!" La care, dându-și seama că a comis o confuzie terminologică, fosta secretară a exclamat - "Aollllleuuuuu!" - a luat-o la goană și a început să bată cu pumnii în ușa celulei, strigând după Vișinescu: "Eu stabilizare făcut cu Luca, nu stabiliment! Ați auzit? Stalilizare făcut!" (n. red. - se face referire la așa-numita "Reformă" monetară din 1952)

"Vișinescu m-a băgat la «Neagra»!"

Deși episodul acesta a fost unul amuzant, situația mea s-a complicat în numai câteva ore. Fiindcă am catadicsit să-i răspund cu obrăznicie, tovarășul Vișinescu m-a băgat la "Neagra", unde m-a ținut o singură noapte. Condițiile de la izolare erau înfiorătoare, iar eu mă îmbolnăvisem de plămâni, încă din perioada detenției de la Oradea, unde am tras un frig aprig - până și în ziua de astăzi am probleme de sănătate din această pricină! Însă, vă mărturisesc că, nimic din ce mi s-a întâmplat mie nu m-a durât foarte tare, ci, cel mai mult, m-au marcat chinurile prin care au trecut cei din jurul meu.

ZIUAnews: Unde ați fost repartizată de la Jilava?

Aurora Dumitrescu: După câteva luni, am fost transferată la penitenciarul Mislea, unde am fost pusă la muncă. Deoarece primisem o condamnare de șase ani - ceea ce însemna o pedeapsă mare pentru o femeie -, am lucrat numai noaptea; acestea erau reglementările. Acolo, se găseau trei ateliere: de țesătorie, de destrămat lână, și de cusătorie - eu am "prestat" în cel din urmă. De fapt, la Mislea am învățat să folosesc mașina de cusut. Într-o dimineață, după ce am ieșit din tură, l-am reîntâlnit pe torționarul Alexandru Vișinescu (foto sus) - în acea perioadă, era repatizat la Mislea (foto jos), pentru a "veghea" asupra deținutelor politice. Tovarășul obișnuia să se plimbe, îngâmfat, printr-o cameră mare, pe care noi obișnuiam să o numim "sufragerie" - în acest penitenciar destinat femeilor, regimul de detenție era o idee mai îngăduitor decât cel de la Jilava, și ni se permitea să socializăm, din când în când, într-o astfel de incintă. Fiind primăvară, eram îmbrăcată cu fusta mea veche, pe care o purtasem la momentul arestării. Vișinescu - un tartor care băgase groaza în toate deținutele! - și-a azvârlit ochii prin cameră, și i-a cășunat pe o doamnă delicată, foarte frumoasă, care era soția generalului Mihai Romanescu.

"Dacă zeghea a ajuns uniformă națională, halal nație!"

Când a auzit cu cine avea onoarea, canalia a răbufnit, deodată, agitându-și labele deasupra capului: "Ăăăăăăăă... general?! Așa deci! Îi știu io pe toți ăștia de aveau grade babane... Niște trădători care vroiau să ducă țara de râpă!" - apoi, fără pic de jenă, a împroșcat-o cu un potop de sudalme pe care nici nu le pot reproduce. Sărmana femeie s-a întors către mine - întâmplător, stăteam una lângă cealaltă -, și mi-a spus, revoltată: "Auzi la el, ordinarul... Ăsta nu ar fi fost bun nici să-i facă cizmele bărbatului meu! Spune și tu... ce lacheu penibil!" În acel moment, urmărind-o cu privirea pe doamna Romanescu, Vișinescu a remarcat că sunt îmbrăcată în fustă, și a început să țipe la mine: "Ce-i cu tine, bă, de ce nu ești în uniformă națională?!" Evident că nu m-am putut abține, și i-am răspuns, cu nonșalanță: "Păi, dacă zeghea a ajuns uniformă națională, halal nație!" Pentru această îndrăzneală, Vișinescu m-a azvârlit, din nou, la "Neagra".

"Mama a plecat cu inima zdrobită, crezând că am murit"

Însă, cel mai mult m-a durât altceva, nu zilele petrecute la izolare, în carcera de la Mislea. Cu o săptămână sau două înaintea acestui incident, conducerea penitenciarului mi-a dat permisiunea de a-i scrie o epistolă mamei, în care am menționat, la indicațiile gardienilor, ce să-mi trimită - în principal, era vorba despre niște amărâte de alimente. Fiindcă nu mai știa nimic de mine - de 18 luni! -, mama a venit personal, de la Arad (acolo unde se mutase familia mea) la Mislea, sperând că, poate, o să reușească să mă vadă o clipă. Din Băicoi, sărmana a trebuit să urce, pe jos, întregul deal al Teleajenului, până în vârf, cărând cu ea pachetul pentru mine. Și, ce credeți că a făcut acest nemernic de Alexandru Vișinescu? Pentru că eu eram la "Neagra", el a gonit-o pe mama, și nu a primit nici măcar coletul care îmi era destinat. Drept urmare - izbindu-se de această situație absurdă, pe care nu o putea înțelege -, mama a plecat acasă cu inima zdrobită, fiind convinsă că murisem. Vă dați seama ce a fost în sufletul femeii aceleia?! M-am întrebat de nenumărate ori: oare, cum or fi putut să își înghită părinții noștri mâncarea, dumicat după dumicat, când se gândeau că odraslele lor sunt acolo, în carceră, și mor de frig și foame? Am spus și o repet: fie ca lacrimile părinților noștri să arză în veci sufletele tuturor securiștilor și javrelor torționare care ne-au prigonit!

"Eu am învățat integritatea în casa părintească"

Cât despre lepădăturile care ne-au turnat, nu le voi ierta niciodată! Eu am învățat integritatea în casă, prin pildele pe care mi le-au dat părinții mei, care au refuzat, în mod categoric, orice colaborare cu Securitatea. De exemplu, după ce am fost arestată, un agent i-a propus mamei un troc: să-l țină "la curent" în legătură cu activitățile unor vecini aflați sub supraveghere. În schimbul informațiilor, blestematul i-a promis că îi va divulga penitenciarul în care eram închisă, și că o s-o ajute să-mi trimită niște amărâte de scrisori. Răspunsul mamei a fost unul cât se poate de clar: "Lăsați-o pe fata mea acolo unde e! Eu nu voi fi niciodată o turnătoare!"

ZIUAnews: Cum a fost după eliberare?

Aurora Dumitrescu: Când am ieșit din închisoare - la 24 iulie 1953 -, și am fost trimisă, de la 1 august, cu domiciliu obligatoriu în Beiuș (deși părinții mei se mutaseră la Arad!), m-am împiedicat, în mod constant, de gratiile din "libertate". O dată pe săptămână, trebuia să mă prezint la circa de miliție, ca să vadă ăia de acolo că nu mă țin de "banditisme"! Apoi, după câteva luni, m-am angajat ca muncitor necalificat, și am făcut ridicări topometrice, la Certej, în Munții Apuseni. Acolo, am avut noroc de un șef ungur, isteț, care îi punea pe bărbați să care greutățile - așa cum, de altfel, se și cuvenea. În timp - din moment ce eu terminasem o școală pedagogică, și aveam o calificare pe care autoritățile nu mă lăsau să o exercit -, am început să dau la facultăți. Chiar și după ce m-am dus la București, Securitatea m-a descoperit întotdeauna, cu aceeași promptitudine, și m-a zburat din toate instituțiile de învățământ. În acea perioadă, tatăl meu fusese arestat pentru a treia oară, sărmanul, fără să fi avut vreo vină. L-au aruncat în temniță, bătrân și slăbit, cu degetele de la picioare amputate...

În vizorul lui Mihai Caraman

Întreaga mea viață am fost hăituită și supravegheată de Securitate! După Revoluție, când mi-am răsfoit dosarul de urmărire, am constat că, până și Mihai Caraman (n. red. - fost general de Securitate) s-a ocupat de cazul meu. Deși s-a dovedit că era un spion cu ștate vechi - care a sustras documente NATO! -, criptocomunistul Ion Iliescu a găsit de cuviință să-l numească, în 1990, șef al Serviciului de Informații Externe! Mihai Caraman a fost trecut în rezervă abia în 1992, când Manfred Wörner (n. red. - Secretarul General al NATO, în perioada 1988-1994) și-a condiționat vizita la București, de schimbarea din funcție a acestui spion securistic, care compromitea orice relație diplomatică. Așa că, Ion Iliescu l-a scos la pensie, dar nu a uitat să-l recompenseze, și l-a avansat la gradul de general-colonel! Când am citit dezvăluirile din presă, și am văzut semnătura lui Mihai Caraman pe actele de urmărire, am exclamat instantaneu: "Ei, fir-ai tu al dracu'!" Tot în dosarul de la CNSAS, am găsit și niște rapoarte informative despre cărțile pe care le dețineam în bibliotecă, ceea ce înseamnă că, atunci când aveau chef, securiștii îmi intrau și în casă...

ZIUAnews: Cum comentați, acum, la aproape 24 de ani de la Revoluție, eventualitatea unor procese ale torționarilor care, iată, încep să fie acuzați de genocid?

Aurora Dumitrescu: Niciodată nu este prea târziu pentru aflarea adevărului! Tocmai de aceea - în măsura în care sunt organizate cu profesionalism și bună credință -, procesele foștilor torționari comuniști sunt cât se poate de utile... Eu am un aspect la care țin foarte mult: domnilor, trebuie să ne asumăm propria istorie! Altminteri - dacă noi suntem atât de ingrați încât să ne ascundem gunoiul sub preș -, nu vom putea merge mai departe! Nu știu cât de important este dacă Alexandru Vișinescu sau Ion Ficior (n. red. - comandant al lagărului de exterminare de la Periprava, și el acuzat de genocid) vor fi, sau nu, condamnați de o instanță din România... Important este să-i condamne istoria, pentru ca acele orori să nu se mai repete! Am impresia că acei români care nu vor să știe adevărul despre acele vremuri de beznă și prigoană, sunt ghidați de un sentiment de vinovăție. Cum poți susține că nu aveai habar, când arestările și teroarea erau omniprezente?! Frica a fost arma Partidului Comunist, iar Securitatea a fost sabia și scutul acestuia. Am simțit-o pe pielea noastră!

Răzvan Gheorghe

Apollon Cristodulo

PS: Dincolo de munca și lupta ei neostoită pentru restaurarea memoriei românești - credință și patriotism - Aurora Dumitrescu are și acea calitate de a fi gazdă, la propriu, a acestei memorii (desigur împreună cu soțul ei, fostul „dușman al poporului" și deținut politic, Cristi Dumitrescu), a celor care o întrupează, astfel că la ea în casă s-au adunat cu prilejul celui mai recent interviu - mărturia dârzei și minunatei luptătoare anticomuniste Anastasia „Sisi" Iorgulescu, protagonista numărului viitor al ZIUAnews - câțiva dintre cei care au depus mărturie în cadrul acestui serial despre rezistența perpetuă împotriva beznei toxice a comunismului. Astfel s-a ivit prilejul de a realiza o fotografie cu adevărat istorică ce transmite un mesaj de solidaritate fabuloasă și de ireproșabilă și nestrămutată ștafetă întru speranță, credință și iubire. În grădinița din fața casei „Lolei" Dumitrescu - un epicentru unde converg memoriile unui martiriu al neamului românesc, care nu doar refuză să se lase uitat, dar își conturează tot mai pronunțat menirea de a fi model pentru cei care încă nu știu cum să-și clădească viitorul pornind de la pildele răvășitoare ale trecutului - se înfățișează 5 români frumoși, după cca 50 de ani de când au cumulat împreună 25 de ani de înfiorătoare temniță bolșevică: de la stânga la dreapta, Aurora Dumitrescu, Niculina Moica, Anastasia Iorgulescu, Cristian Dumitrescu, Emilian Mihăilescu.

......................................................................................................................

***Preot Liviu Brânzaș (1930-1998), fost deținut politic (1951-1964) - pentru câteva luni, coleg de celulă, la Aiud, cu Dumitru Stăniloaie, care i-a insuflat dragostea nepieritoare pentru slujirea ortodoxă. După 1990 a fost părinte duhovnic al AFDPR - Asociația foștilor deținuți politici din România. Este autorul volumului de memorii din detenție „Raza din catacombă". În 1999 i s-a publicat postum culegerea de articole și cuvântări „Martor într-un proces moral."

La hirotonirea sa din 1969, părintele Brânzaș (foto sus, dreapta) a rostit următoarele: „M-am dezbrăcat de zeghea vărgată, ca să îmbrac haina preoțească, cele mai onorante uniforme în acest veac ateu și totalitar, dar cele mai greu de purtat." Despre experiența sa în temnițele comuniste a mărturisit, între altele: „În închisoare se trăia un fragment din agonia nopții dramatice din Ghetsimani. Eram sortiți durerii și nimeni din cer sau de pe pământ nu se îndura de noi. Părea că steaua speranței a pierit de pe cer, căzând în abisul neantului. Și totuși, din adâncuri, o poruncă ne mâna spre culmi. Frigul, foamea, carcera, lanțurile, cătușele, bătaia, izolarea, inactivitatea silnică, permanenta prigonire, orice contact cu realitatea de afară fracturată, toate aceste forme de distrugere si dezumanizare mușcau din fiinta noastra. Purtam Crucea, urcând cu îndârjire acest calvar neîntrerupt și nimeni nu ne ajuta să depunem, pentru o clipă măcar, povara care ne strivea. Pe această Golgotă nu se putea depune Crucea nici pentru un minut. Ea trebuia dusă fară încetare, și purtarea ei devenea posibilă numai pentru că sufletul renunțase demult să bată la porțile unei libertăți vremelnice. El bătea la porțile cerului cu credință și smerenie. Întemnițații păreau niste sihaștri ce și-au asumat asceza maxima pentru purificarea si transfigurarea interioară. Doreau cerul, mântuirea, asceza impusă devenise o asceză mistică. Nu era o dezertare de la viață, ci o transfigurare a ei. Era o transcendere a luptei, a năzuințelor, a eforturilor, pe un plan spiritual superior. Era un miracol aceasta trăire mistică, această școala a suferinței transfigurate."

 

DIN ACEEASI CATEGORIE...
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE