• Tweet

Cu aproape 1.800 de ani în urmă, în Nida, un oraș roman situat pe teritoriul actual al orașului Frankfurt, Germania, un bărbat a fost îngropat cu o mică capsulă de argint la gât. În interiorul acesteia se afla o foaie de argint rulată, conținând un text care îl ruga pe „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu" să-l protejeze de atacuri și de boli.

În 2018, scheletul acelui bărbat și amuleta au fost descoperite de arheologi într-un cimitir roman antic din cartierul Praunheim al orașului Frankfurt. Șase ani mai târziu, în 2024, tomografiile computerizate le-au permis cercetătorilor să citească pergamentul fragil de argint fără a-l derula. Inscripția a oferit o dovadă rară că credința creștină ajunsese în această parte a Germaniei romane încă din secolul al III-lea e.n., cu zeci de ani înaintea celorlalte dovezi păstrate privind sosirea creștinismului în regiune.

Însă Santiago Guijarro, specialist în creștinismul timpuriu la Universidad Pontificia de Salamanca, consideră că relația acelui bărbat cu acele cuvinte merită mai multă atenție. "Ce-ar fi fost dacă el s-ar fi încrezut în Iisus să-l protejeze, participând în același timp la sacrificiile cerute de Roma?"

Întrebarea este importantă deoarece amuleta indică un tip de credincios pe care sursele scrise nu au fost niciodată menite să-l surprindă: cineva care folosea rugăciuni creștine în timp ce ducea un mod de viață condamnat de liderii bisericii. Imaginea noastră despre biserica primară provine în mare parte de la episcopi, care îi numărau pe credincioși doar atunci când aceștia se conformau. Câți oameni au dispărut dintr-o istorie care îi recunoștea pe creștini doar atunci când respectau regulile?

În jurul anului 250 e.n., împăratul Decius a impus o obligație la nivel imperial de a aduce jertfe zeilor romani. Pentru cineva legat doar vag de o comunitate creștină, spune Guijarro, „nu este evident că o astfel de persoană ar fi considerat respectarea ordinului imperial ca o trădare a ceva".

Muzeul Arheologic din Frankfurt datează mormântul între anii 230-260 e.n., pe baza vechimii unui ulcior de lut și a unui arzător de tămâie îngropate împreună cu bărbatul. El ar fi putut muri înainte ca Decius să emită ordinul sau ar fi putut supraviețui persecuției care a urmat. Nu există nicio modalitate de a afla dacă i s-a cerut vreodată să aducă jertfe - dar alți creștini s-au confruntat în mod demonstrabil cu această alegere în aceeași perioadă, motiv pentru care Guijarro consideră scenariul plauzibil.

Dovada este documentară. Papirusurile găsite în Egipt păstrează declarații semnate de funcționari care confirmă că au asistat la sacrificii. Unii creștini au îndeplinit ritualul în ciuda credinței lor, în timp ce alții au găsit modalități de a obține documentele necesare fără a sacrifica deloc.

Sacrificiul făcea parte din viața religioasă și în propriul oraș al bărbatului. Anunțul Universității Goethe din ianuarie 2026 privind finanțarea studiului marelui sanctuar din Nida descrie rămășițe de animale și plante interpretate ca ofrande și mese rituale, alături de o dedicare adresată unui zeu datată în anul 246 e.n. Complexul servea credincioșilor mai multor zeități, printre care Jupiter și Apollo.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior arată cât de nerezolvată era problema. Unii creștini care au adus sacrificii au dorit ulterior să se întoarcă în congregațiile lor, iar episcopii au fost nevoiți să decidă dacă și cum să-i primească înapoi. Ciprian, episcopul Cartaginei, a susținut că acești lapsi, sau creștini „căzuți", nu ar trebui tratați toți la fel. În scrisorile sale, el a întrebat dacă o persoană a adus sacrificiul de bunăvoie sau a cedat sub presiune și a făcut distincția între efectuarea sacrificiului și obținerea unui certificat fără a-l face cu adevărat. Guijarro indică aceste dispute ca dovadă că credința creștină și conformitatea publică puteau coexista.

Amuleta extinde această posibilitate dincolo de limitele oricărei congregații. Cineva legat doar vag de o comunitate ar fi putut purta numele lui Hristos în timp ce făcea sacrificiul cerut, fără a împărtăși niciodată înțelegerea episcopului cu privire la semnificația acelui act. „În secolul al III-lea, granițele a ceea ce numim creștinism erau considerabil mai permeabile decât sugerează literatura ecleziastică ulterioară", spune Guijarro.

Inscripția în sine pare, la prima vedere, să contrazică această interpretare. Cele 18 rânduri ale sale îl numesc pe Iisus, repetă „sfânt, sfânt, sfânt" și se bazează pe Filipeni 2:10-11, unde orice genunchi se pleacă în fața lui Iisus. Și, spre deosebire de multe texte protectoare antice, nu conține nicio invocație identificabilă adresată zeilor păgâni alături de limbajul creștin.

Dar persoana care a scris acea rugăciune ar fi putut crede lucruri în care purtătorul ei nu credea, susține Guijarro. „Conținutul ne spune ceva despre persoana care a compus sau a scris textul; ne spune însă mai puțin despre persoana care l-a purtat", spune el. Bărbatul ar fi putut aparține unei comunități creștine sau ar fi putut primi obiectul ca dar de la un creștin, fără a fi el însuși creștin.

Această distincție ar putea schimba modul în care arheologii interpretează descoperirile viitoare. O inscripție creștină dovedește că cuvintele creștine au ajuns într-un anumit loc; însă este nevoie de dovezi separate pentru a stabili că persoana care le deținea se considera creștină. Argumentul lui Guijarro este că la a doua întrebare s-a răspuns prea des pornind de la presupunerea primei.

Guijarro a scris despre amuletă într-un articol publicat în 2025 în revista Isidorianum. El observă că niciun obiect sau manuscris mai vechi nu a păstrat aceste versete din Epistola lui Pavel către Filipeni în limba latină. Partea remarcabilă, spune el, este locul în care a fost descoperit textul: „nu într-un scriptorium sau într-o bibliotecă, ci înfășurat într-o capsulă purtată la gât de un bărbat îngropat la granița imperiului".

Un detaliu rămâne încă fără explicație. Cuvintele de început ale inscripției au fost interpretate ca o referire la Sfântul Titus, unul dintre colaboratorii lui Pavel - o interpretare pe care Guijarro o numește „sincer, enigmatică", deoarece tradițiile cunoscute care îl cinstesc pe Titus ca sfânt apar mult mai târziu. El nu a găsit o explicație mai bună, așa că lasă întrebarea deschisă până când inscripția va fi examinată mai atent.

Chiar și alegerea metalului avea o semnificație. În lumea antică, argintul era folosit pentru protecție, în timp ce blestemele erau de obicei scrise pe plumb. Cine a realizat acest obiect a înțeles la ce servea: oamenii din tot imperiul purtau amulete în speranța de a fi protejați de boli și pericole.

Autoritățile bisericești au încercat în cele din urmă să-i oprească. Un canon din Antichitatea târzie, atribuit Sinodului de la Laodiceea, interzicea clerului să confecționeze amulete și ordona excluderea oricui purta una. Faptul că interdicția viza clerul, mai degrabă decât persoanele din afara Bisericii, îi indică lui Guijarro că practica se înrădăcinase deja în interiorul Bisericii - deși canonul datează de la mai bine de un secol după înmormântarea bărbatului din Frankfurt, ceea ce lasă fără răspuns întrebarea privind identitatea celui care i-a furnizat amuleta.

De asemenea, sugerează de unde oameni ca el își învățau rugăciunile. Unii ar fi putut prelua limbajul creștin de la cel care le-a confecționat amuletele, poate chiar de la un preot. Dacă erau bolnavi, este posibil să fi dorit ceva care să-i ajute să se însănătoșească fără a se întreba ce altceva mai aștepta biserica de la ei.

Aceasta este lacuna pe care alte descoperiri ar putea-o umple. Dacă vor apărea alte exemple din secolul al III-lea, inscripțiile lor ar putea dezvălui ce rugăciuni împărtășeau oamenii și cum le-au modificat, iar contextele în care au fost îngropați ar putea sugera cine le-a primit - arătând cum s-au răspândit practicile creștine printre oamenii care nu au lăsat nicio mărturie scrisă despre ceea ce credeau.

În cazul bărbatului din Frankfurt, dispunem doar de cuvintele pe care le purta. Amuleta sa îi cere lui Hristos protecție, dar este posibil ca el să nu se fi gândit niciodată că rugăciunea către Iisus exclude sacrificiile aduse zeilor Romei. Nu se știe dacă a fost vreodată nevoit să aleagă. Ideea lui Guijarro este că cineva care a făcut ambele lucruri merită totuși un loc în acea istorie. „Recuperarea acestei pluralități nu ne slăbește înțelegerea creștinismului timpuriu", spune el. „O face mai sinceră."