• Tweet

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 și rămâne cel mai de seamă poate al României. De Ziua Culturii Naționale, Cristian Tudor Popescu dezvăluie o latură mai puțin știută a marelui poet, cea a umorului. Iată ce scris CTP cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Mihai Eminescu:

"Să ne râdem cu Eminescu

Eminescu, în percepția comună, înseamnă pesimism, tristețe, melancolie, romantism. Nicidecum umor, ironie, satiră, sarcasm, atribuite, în Pantheonul literaturii române, lui Caragiale. Așa și este, dacă vorbim de poezia și proza eminesciană. Dacă, însă, întreprindere foarte rară, citești miile de pagini de publicistică ale gazetarului Mihai Eminescu, sau scrisorile lui, descoperi surprinzătoare și nu puține perle de satiră și umor. În genul liric, poți să fii un mare scriitor, dar nu e obligatoriu să fii și foarte inteligent. Ba chiar, dimpotrivă, cum spunea Maiorescu: 'Frumoasele arte, și poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenței'. Dar ca să faci să râdă oameni inteligenți, e musai să fii inteligent. Eminescu, marele poet, fantastul, este dublat de un logician, un raționalist intens, de felul marelui poet, fantastului Edgar Allan Poe, spiritul său pereche. Un exemplu emblematic:

în 'Epigonii', Eminescu spune: 'Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere'. În receptarea acestui vers, se sare peste fagure și se reține mierea - limba română e dulce ca mierea.

De altfel, între cele 2980 de cuvinte folosite de Eminescu în totalul de 3853 de versuri pe care le-a scris, adjectivul cu frecvența cea mai mare este chiar acesta, 'dulce'. Mierea e dulce, aurie, limpede, curgătoare - de ajuns, nu, pentru o limbă? Nu. Eminescu spune și fagure. Fagurele este o rețea celulară alcătuită din prisme hexagonale. Folosind acest cuvânt, Eminescu transmite ideea de structură a limbii române, de organizare compactă, pe care hexagonul, figură matematică regulată de mare forță ordonatoare, o semnifică. Structura de ceară a fagurelui se umple cu miere. O viziune structuralistă, ținând de știință, nu doar frumoasă...

Istețime, ascuțime, logică, iată uneltele cu care Eminescu, pe mine, unul, mă face să surâd, să zâmbesc sau să râd cu hohote. 'Un ziar nou a apărut cu numele de Bacăul. E de prisos a spune locul unde a apărut. Oricine poate să-l găsească'. (1876, Curierul de Iași). Ca să înțelegi astăzi gluma, trebuie să știi ce înseamnă 'bacău', în afară de numele orașului. Expresia 'a-ți găsi bacăul', răspândită în secolul XIX, înseamnă a da de bucluc, a o păți (cu cineva). Căci bacău vine din cuvântul maghiar bakó = călău. Aici, umorul izvorăște din cultura lingvistică excepțională a lui Eminescu.

Despre propria-i operă, poetul scrie într-o epistolă către Ioan Slavici: 'Ceea ce-i original în ea, nu-i bun, ce-i bun, nu-i original'. Vorba asta de duh, eu o știu atribuită matematicianului Grigore Moisil, care ar fi spus-o unui doctorand. Eminescu însă, și-o aplică lui însuși, este un eiron, capabil de autoironie, într-o lume ticsită de alazoni - impostori fanfaroni.

Sub titlul Potcoave ortografice: 'Cetim în curierul Bolgradului: «Micul format al ziarului nostru, abondentul material quu quare am putea umple zilnic așa foiță, espiegleriile que ne joacă Capul - lucrător al Imprimeriei și suciturile quu quare se silește de a ne face să ne dezgustăm - toate aqueste ne fac de a restrânge și aquum revista noastră...»'. Eminescu se amuză tandru de fixația latinizantă a ziariștilor moldoveni de a scrie 'q' - în loc de 'c': 'Bravo, Qurierul Bolgradului, ziar politiqu, quomerqial, agriquol! Minte la el cât glas la pește'.

Notiță despre o altă nouă publicație, oltenească: 'Ca toate celelalte - politic, literar, comercial și agricol - este și cel nou, apărut sub numele Craiova. Politica, literatura, comerciul și agricultura sa apar deocamdată numai o dată pe săptămână, dar ni se promite fericirea cum că va apărea de două ori. Spre caracterizare, următoarele din apelul către cetățeni: «Câțiva juni, modești poate prin cunoștință, dar forți prin tăria principiului și caracterului care-i unește, asociindu-se într-un comitet, și-au propus ideea de a redacta un ziar stabil și cu totul independent». Deși acești juni sunt modești poate prin cunoștințe, totuși, ei zic că «înmulțirea ziarelor este un pas mai răpede spre lumină, o piatră mai mult ce se adaogă la temelia edificiului social». Poate! Mai știi? Dar umilita noastră părere este că ar fi fost mai bine ca mai întâi să se dezmodestifice cunoștințele respectabililor câțiva juni, căci ceea ce ne desperează nu sunt pe atâta bătrânii, pe cât tinerimea noastră'.

Eminescu e critic față de proliferarea 'patriotică' a ziarelor, sub îndemnul lui Ion Eliade Rădulescu: 'Scrieți, băieți, numai scrieți!', față de pretenția unor tineri de a 'lumina' publicul, când ei înșiși bâjbâie la știința de carte. Dar cum se exprimă? Am râs uluit, din rărunchi, citind cuvântul fabulos, inventat pentru asta: să se dezmodestifice!, demn de mari umoriști postmoderni.

O fi fost Eminescu credincios, cum zic mulți, sau agnostic, cum zic eu, dar iată ce scrie despre o față bisericească: 'Arăta mai mult a tâlhar decât a popă, dar ce-are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tatăl său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi, pe lângă toate astea, îl mai chema și Ermolachie Chisăliță'.

Cui din galeria ÎnaltPreaSfințiților de astăzi credeți că i s-ar potrivi descrierea?

Despre românii azvârliți în războiul turco-sârb: 'Un corespondent al ziarului Pesther Lloyd care vizitează în prezent Serbia spune că aproape a șasea parte a locuitorilor, și anume 127.545, sunt români și că locuiesc în partea răsăriteană a țării. Lor nu li-e permis a avea școale, ba nici în biserică nu e permisă liturghia în românește. În armata a treia, condusă de generalul Leșianin, se află cei mai mulți români, cari par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi și a pune învingerile numai în socoteala sârbilor mi se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre'.

O mostră de umor negru, centrată pe o altă împerechere de cuvinte extraordinar alese: 'onorabililor turcofagi'.

În fine, iată și o relatare comică demnă de pana lui însuși Caragiale:

'Frumosul Adonis e iubit cu pasiune de Doamna X..., al cărui nume sonor poartă bonetul frigian... Însă Adonis are un caracter foarte sburdalnic și-i place să imiteze fluturul zburând din floare în floare. Doamna X..., simțind că amantul său o înșală cu una din prietenele ei cele mai intime, prietenă foarte cunoscută în București prin pieptul său de cauciuc și prin toaletele-i zgomotoase, s-a decis să-i surprindă în flagrant delict. În acest scop s-a pus la pândă și a aflat că culpabilii își daseră întâlnire alaltăieri într-un otel depărtat din capitală. La ora indicată, pe când amanții se pregăteau să-și dea probe elocvente de amor, Doamna X..., ca Nemesis, zeitatea răzbunărei, năvălește în cameră și, nici una, nici două, apucă de coade pe infidela amică. Vai, coadele erau false, și-i rămân în mâini! Furioasă, vindicativa amantă o apucă de gât spre a o sugruma și-i zgârie obrazul cu unghiile-i formidabile, cu rizicul de a-i scoate ochii. În acest timp, Adonisul, profitând de învălmășeală, o șterge repede din cameră, cu capul gol și cu îmbrăcămintea în dezordine, se suie într-o birjă și dispare. Cu mare greutate servitorii otelului au putut scoate pe infortunata femeie din ghearele teribilei sale antagoniste. De două zile, această victimă a amorului n-a apărut pe șosea. Gurile rele afirmă că-i va trebui mai bine de o lună pentru ca figura ei să-și poată lua aspectul obicinuit. O, amor, tu ai pierdut Troia!' (Timpul, 1882).

Umorul lui Eminescu nu e fundamental rău, nu urmărește batjocura letală, distrugerea. Deși corozivă, cerneala eminesciană are mereu și o componentă recuperatoare, de conștientizare de către cei vizați a propriei lor condiții ridicole. Scopul final este să-i aducă în starea de a râde de ei înșiși, ca un prim pas al 'păcătosului' spre îndreptarea de sine. Să NE râdem, cu noi, de noi.

În una dintre ultimele scrisori adresate Veronicăi Micle, Eminescu spunea că poezia a fost 'creația sa de tinerețe', și că, 'proză este ce voi scrie de-acum încolo'. Iată o întrebare pentru Inteligența Artificială: cum ar fi arătat proza lui Mihai Eminescu, dacă ar fi trăit și ar fi fost sănătos destulă vreme?"