• Tweet

ZIUAnews a semnalat de mai multe ori in decursul anului trecut ca, prin mai multe documente false, familia senatorului PNL de Constanta, Puiu Hasotti, vrea sa acapareze cariera de piatra din localitatea constanteana Sibioara detinuta legal de catre o firma a omului de afaceri Grigore Comanescu.

Practic, fratele senatorului liberal, avocatul Ionel Hasotti, a reprezentat interesele unei septuagenare- Elena Mitrofan, care, prin complicitatea unor judecatori, a obtinut printr-o hotarare judecatoreasca controversata dreptul a fi improprietarita cu o suprafata de teren chiar din perimetrul carierei Sibioara. Intre timp s-a constatat ca avocatul Ionel Hasotti s-a „specializat" in retrocedari false in favoarea Elenei Mitrofan si prin aceeasi metoda, adica prin acte false, septuagenara a obţinut o hotărâre din partea instanţei de judecată care îi atesta calitatea de moştenitoare a unui teren de 2.900 de metri pătraţi în zona Hotelului Emi din localitatea Mihai Kogalniceanu.

Cele doua cazuri de retrocedari ilegale, cea a carierei Sibioara si a trenului de la Kogalniceanu, sunt trase la indigo. Astfel se demonstreaza ca fratele senatorului PNL de Constanta, Iulian Hasotti, a tesut in justitia locala o panza de paianjen relationala care s-a dovedit extrem de solida si cine a cazut in aceasta panza nu a avut nicio sansa sa scape. Degeaba a tipat presa locala si centrala despre aceste ilegalitati pentru ca instantele de judecata constantene sunt de neclintit, adica nu misca in fata fratilor Iulian si Puiu Hasotti. Pentru a avea dimensiunea exacta a caracatitei constantene controlata de catre familia Hasotti, ZIUAnews va prezenta in oglida cu ajutorul colegilor de la ZIUA de Constanta, cele doua cazuri de retrocedari ilegale, adica terenul de la Mihail Kogalniceanu si cel de la cariera Sibioara.

Proprietar la zece ani

O septuagenară, pe numele ei Elena Mitrofan, a obţinut o hotărâre controversata de retrocedare din partea instanţei de judecată care îi atesta calitatea de moştenitoare a unui teren de 2.900 de metri pătraţi în zona Hotelului Emi din localitatea Mihail Kogălniceanu. În anul 2007, Mitrofan prezentase instanţei un act notarial din 1949, care atesta un schimb de terenuri survenit între tatăl ei Tudor Tudorancea (care acţiona ca mandatar al mamei sale, Maria Tudorancea din Sibioara) şi Ministerul Agriculturii.

Deşi în acele vremuri, statul prelua terenurile particularilor fără nicio despăgubire şi de multe ori fără niciun titlu, în cazul acesta petrecut în 1949, comuniştii se socotiseră, potrivit bătrânei, să ofere familiei Tudorancea un teren în schimb. De fapt se hotărâseră numai pe jumătate, întrucât - aşa cum avea să susţină în proces Elena Tudorancea prin avocatul ei, cunoscutul Ionel Haşotti - autoritatea barase rubrica din actul autentic în care era descris terenul pe care urma să-l ofere în schimb. Fiind aşa, actul din 1949 nu mai avea nicio utilitate, căci în realitate el nu viza un schimb, ci o deposedare.

Cum de şi-or fi făcut comuniştii scrupule să inventeze un astfel de act mincinos şi fără esenţă, când în alte cazuri preluaseră mii de hectare fără niciun titlu?Deşi inutil, mincinos şi fără substanţă juridică în 1949, acel act a devenit pe deplin util, adevărat şi plin de substanţă în procedurile de retrocedare din 2006. Căci doar în baza sa, moştenitoarea putea pretinde să i se restituie terenul pe o parte a căruia se construise între timp hotelul Emi.

Reamintim că procedura de retrocedare a terenului se blocase în anul 2006 la Comisia Locală de Fond Funciar Mihail Kogălniceanu, după ce membrii acesteia au constatat că Elena Mitrofan depusese două setului de acte care i-ar fi probat calitatea de moştenitoare asupra terenului. Dar cele două seturi difereau substanţial unele de altele, fiind scrise de mâini diferite, cu pixuri diferite, cu forme caligrafice diferite, purtând chiar şi ştampile diferite.

Membrii comisiei îşi formaseră atunci impresia că la mijloc ar putea fi un fals de zile mari. Cu toate acestea, instanţa de judecată, sesizată ulterior de Mitrofan, nu a ţinut cont de aceste aspecte, motivând că înscrisurile dubioase nu au fost declarate în fals de Comisia Locală. În consecinţă, judecătoarea Corina Eugenia Jianu (între timp exclusă din magistratură şi trimisă în judecată pentru că ar fi primit mită să pronunţe hotărâri de retorcedare prin fraudă la lege) i-a certificat Elenei Mitrofan calitatea de moştenitoare.

Tudorancea era fierar şi nu avea terenuri agricole în proprietate

Dincolo de aspectele sesizate de Comisia Locală Mihail Kogălniceanu încă din 2006, în baza investigaţiei proprii am ajuns să identificăm un alt aspect esenţial care indică existenţa falsului. În acest sens, se observă că Actul din anul 1949, pe care îşi întemeiase Mitrofan pretenţiile, atesta că terenul familiei ei ar fi avut ca vecini pâlcul de pădure din localitate, două linii de tarla şi persoana fizică B. Teşeleanu. În cadrul procedurii de retrocedare şi apoi în cadrul procesului de fond funciar, Elena Mitrofan a susţinut permanent că vecinul ei se numea Barbu Teşeleanu.

Însă nici Tudor Tudorancea şi nici Barbu Teşeleanu nu figurează în registrele de rol ale Primăriei Mihail Kogălniceanu cu terenuri situate în zona actualului Hotel Emi. Potrivit bătrânului Radu Popa, care are venerabila vârstă de 86 de ani, născut şi crescut în Mihail Kogălniceanu, terenurile din zona actualului hotel Emi erau în bună parte împădurite, iar suprafeţele fără vegetaţie forestieră din vecinătate formau din totdeauna „vatra satului" sau mereaua, acolo unde sătenii îşi păşteau animalele. Mereaua era o formă de proprietate a colectivităţii, păstrată din perioada otomană, când se numea Mirie.

În 1949, Radu Popa avea 20 de ani şi străbătea aceste terenuri cu calul şi căruţa, în drum spre ogorul familiei sale. Bătrânul spune că nu l-a văzut niciodată pe Tudor Tudorancea trecând prin această zonă, întrucât acesta nu avea nici cal, nici căruţă, nici plug, dar nici terenuri agricole, proprii sau în arendă. Tudorancea era, aşa cum reiese chiar şi din monografia satului de la 1940, fierarul care potcovea caii proprietarilor, având un atelier modest pe strada Tudor Vladimirescu. Cât despre Barbu Teşeleanu, Radu Popa exclude din start posibilitatea ca acesta să fi avut vreun teren în anul 1949, fiind mult mai tânăr decât el.
Proprietar la zece ani? Barbu Teşeleanu era născut în 1939

Plecând de la afirmaţiile lui Radu Popa, am încercat să ne documentăm asupra lui Barbu Teşeleanu. Mai mulţi localnici ne-au confirmat că acesta a decedat în anul 1993. Deplasându-ne în cimitirul din localitate, am identificat mormântul lui Barbu Teşeleanu. Pe crucea sa funerară se atestă că el a vieţuit între 1939 şi 1993. Aşadar, în anul 1949, Barbu Teşeleanu avea 10 ani şi nu putea fi proprietar de terenuri, neavând capacitatea de dispoziţie pentru a exercita astfel de drepturi. Potrivit documentării noastre, tatăl său se numea Ion şi încă trăia în perioada în care s-ar fi întocmit înscrisul de care s-a prevalat Elena Mitrofan pentru a revendica terenul de sub hotelul Emi. De asemenea, localnicii atestă că în localitate nu a mai trăit nicio altă persoană cu numele Barbu Teşeleanu, în afară de cel care avea 10 ani în 1949. Monumentul funerar al lui Barbu Teşeleanu atestă că acesta avea 10 ani în 1949 şi nu putea fi proprietar de terenuri.

Martorii mincinoşi au fost subordonaţii Elenei Mitrofan la Cooperaţie

Radu Popa, care a fost consilier local la Mihail Kogălniceanu în perioada în care Elena Mitrofan a solicitat restituirea terenului de sub hotelul Emi, ne-a pus la dispoziţie o declaraţie notarială semnată de patru persoane, folosită de bătrână în procedurile de retrocedare. „Cunoaştem faptul că Tudorancea Tudorancea (tatăl Elenei Mitrofan - n.r.) a deţinut în proprietate suprafaţa de 2.900 mp în localitatea Mihail Kogălniceanu, care avea vecinătăţile: la nord - Ocolul Silvic Mihail Kogălniceanu, la sud - Vatra Satului, la est - Barbu Teşeleanu, la vest - Pădurea. Dăm prezenta declaraţie pentru a fi folosită la redobândirea proprietăţii" - arătau cei patru martori. Nu mai insistăm asupra calităţii de proprietar a numitului Barbu Teşeleanu, deoarece crucea sa funerară, memoria colectivă şi actele din arhiva de stare civilă a Primăriei Mihail Kogălniceanu atestă, cu certitudine absolută, că acesta avea doar 10 ani în 1949 şi nu putea fi proprietar.

În schimb, vom insista asupra calităţii celor patru martori, pe numele lor Urdea Irimia, Şeitan Gheorghe, Dascălu Constantin şi Cona Tănase. Potrivit lui Radu Popa, Urdea, Şeitan şi Cona au lucrat la Cooperaţia de Consum din Mihail Kogălniceanu. Ei au fost subordonaţii Elenei Mitrofan, care a lucrat pe funcţia de contabil la cooperaţia locală. Urdea Irimia este născut în anul 1940, astfel că în anul 1949 avea doar nouă ani şi alte preocupări decât aceea de a reţine situaţia exactă a proprietăţilor, cu vecinătăţi cu tot, din Mihail Kogălniceanu. La rândul său, Şeitan Gheorghe este locuitor al satului Sibioara, din comuna învecinată, Lumina, aşa cum reiese chiar din cuprinsul declaraţiei notariale. Martorul Dascălu Constantin era născut în 1916, avea vârsta necesară pentru a cunoaşte pe deplin situaţia şi nici nu a fost subordonatul Elenei Mitrofan la Cooperaţie. Dar el nu locuia în Mihail Kogălniceanu în anul 1949, stabilindu-se în comună abia în anii 60, potrivit lui Radu Popa.

Însă dincolo de aceste aspecte care atestă fără putinţă de tăgadă că cei patru nu puteau cunoaşte nemijlocit situaţia proprietăţilor din anul 1949, din punct de vedere legal declaraţia lor este inutilă şi ineficientă. Căci Legea 247/2005, în baza căreia a solicitat Elena Mitrofan restituirea proprietăţii care ar fi aparţinut bunicii din Sibioara şi tatălui care potcovea caii din Kogălniceanu, prevedea că sunt necesare declaraţii ale vecinilor pe cele patru laturi ale terenului. Doar declaraţiile vecinilor sunt relevante şi constitutive de drepturi. Însă niciunul din cei patru martori găsiţi de Mitrofan nu îndeplinea această condiţie legală. Ei nu puteau fi martori în procedura de restituire, deoarece nu erau vecini ai proprietăţii solicitate spre restituire.

O retrocedare, după un veac de amnezie

Soarta actuală a carierei de la Sibioara- Lumina a fost pecetluită de un complet al Tribunalului Constanţa, în anul 2008, prin ignorarea nepermisă a articolului 4 aliniatul 1 din Legea 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate. Acest temei de drept interzice reconstituirea dreptului de proprietate în incinta carierelor active, impunând acordarea unor suprafeţe echivalente, pe amplasamente diferite şi neafectate unei licenţe de exploatare minieră, persoanelor îndreptăţite. Deşi au citat cu largheţe din Legea 1/2000, judecătoarele învestite cu soluţionarea cauzei, trei la număr, au tăcul mâlc în privinţa articolului 4. Aşa le lovise amnezia, în grup, că nici una nu şi-a amintit de existenţa interdicţiei legale de retrocedare a carierelor.

Reamintim că, în anul 2007, avocatul Ionel Haşotti (foto) a câştigat o hotărâre judecătorească de fond, prin care clientelor sale, Elena Mitrofan şi Margareta Muscalu, le era recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite la retrocedare. A fost un câştig epocal, în contextul în care nu exista un titlu de preluare a terenului (Lotul 7/1894 de 20 de hectare) de către regimul comunist, dar nici martori pe toate cele patru laturi ale fostei proprietăţi. Nici primarul comunei Lumina, de la acea dată, Ion Roman, nu şi-a amintit să spună judecătoarei Eugenia Corina Jianu că retrocedase deja 18 hectare de teren unor rude ale clientelor lui Haşotti, din care, în mod cert, cinci hectare în contul Lotului 7/1894 cerut integral de ele.

Clientele ar fi vrut mai mult. Ca dovadă, ceruseră restituirea terenului pe vechiul amplasament, în inima carierei active a companiei Somaco Construct SRL. Judecătoarea Jianu, care funcţiona atunci la Judecătoria Constanţa, respinsese această pretenţie, motivând că terenul ar fi inclus în categoria terenurilor speciale potrivit Legii 18/1991 şi ar face obiectul unei activităţi de interes public privind extragerea granitului, potrivit Legii 213/1998. La Sibioara nu e nici urmă de granit. Sunt şisturi verzi formate în altă epocă geologică. Dar nu acest aspect era important, ci faptul că cererea de retrocedare pe vechiul amplasament fusese respinsă pe alte considerente decât cel prevăzut de articolul 4 alin 1 din Legea 1/2000.

Haşotti a combătut temeiurile strâmbe indicate de Jianu

Prevalându-se de această motivare paradoxală, clientele devenite persoane îndreptăţite au formulat recurs, în acelaşi an 2007, susţinând că "nu există impediment la restituirea în natură a terenului în cadrul perimetrului a ceea ce constituie .". Observaţi formularea peiorativă "a ceea ce constituie" şi ghilimelele de la "cariera de piatră"! Această formulare peiorativă, reţinută întrutocmai de instanţa de recurs, sugera că în teren nu s-ar afla nicio carieră activă. Dar dincolo de această inducere în eroare pe cale de sugestie, moştenitoarele au arătat, prin avocatul lor Ionel Haşotti, că textele de lege reţinute de instanţa de fond (ele şi doar ele!) se limitează la enumerarea terenurilor speciale, fără să instituie oprelişti la restituire.

Desigur, oprelişti instituia art. 4 din Legea 1/2000, însă cum instanţa de fond nu-şi amintise de acest articol amărât, de ce şi-ar fi amintit Haşotti? Avocatul a mai susţinut că în perimetrul actualei careiere de piatră s-ar mai fi restituit terenuri în procedura fondului funciar, astfel încât ar fi injust să nu se restituie şi pentru clientele sale. Într-adevăr se restituiseră, dar parcela era lungă şi lată, cuprinzând şi terenuri agricole, şi o groapă de gunoi, şi o bucată din cariera activă de şisturi verzi a companiei Soamco. Se restituiseră câteva petice de teren arabil, prin 1991, dar niciodată vreun metru pătrat din cariera de piatră. Veţi spune că argumentele lui Haşotti au fost subţiri, dar cine să le combată? Căci moştenitoarele nu se judecau cu firma Somaco, ci cu reprezentanţii Comisiei Locale Lumina, care erau lipsiţi de memoria faptelor, ca persoanajele din celebrul roman "Un veac de singurătate".

Uitucii de la Lumina

Recurs a declarat şi Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Lumina, plângându-se de greşita interpretare a probelor. Dar Comisia s-a mai plâns şi de faptul că instanţa de fond ar fi dispus acordarea unor terenuri în compensare, pe alt amplasament, deşi clientele lui Haşotti nu ar fi cerut acest lucru. În fine, ca să întărească, reprezentanţii Comisiei au arătat că pe raza comunei Lumina, oricum nu se mai găsesc alte terenuri libere pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Dar n-au glăsuit nicio silabă despre licenţa de exploatare minieră a firmei Somaco sau despre interdicţia de retrocedare în natură a carierelor active. Să-şi fi amintit primarul Ion Roman de ce nu mai erau terenuri libere? Nici vorbă! Căci, aşa cum am arătat, domnia sa uitase pentru eternitate că a sa comisie împroprietărise deja rudele moştenitoarelor, cu hălci de teren, inclusiv în contul lotului 7/1894. Nu şi din această cauză nu mai erau terenuri libere în comună?

O hotărâre incredibilă

După ce a respins toate motivele de recurs ale Comisiei, instanţa a rămas să analizeze argumentele invocate de avocatul Haşotti: că nu există impediment la restituirea în natură a ceea ce constituie cariera, pentru că legea indicată de judecătoarea Jianu nu instituie oprelişti; că în perimetrul carierei s-au mai făcut retrocedări. Necombătute de nimeni, cele două sofisme au trecut ca un cuţit prin brânză. Instanţa de recurs s-a apucat să facă divagaţii pe tema proprietăţii şi utilităţii publice.

Aşa a ajuns la concluzia că reprezentanţii Comisiei Locale Lumina nu au făcut dovada că terenul cerut de clientele lui Haşotti ar fi fost inventariat ca obiectiv de interes public, naţional sau local. La final, completul s-a referit la raportul de evaluare realizat în procesul de fond de expertul judiciat Tudorel Vizireanu de la Brăila, desemnat în cauză fie prin încălcarea legii (care impune desemnarea expertului de pe lista biroului LOCAL), fie prin înţelegerea părţilor. Citind raportul, instanţa de recurs a înţeles că terenul era liber de sarcini.

Ne amintim că instanţa de fond, citind acelaşi raport, ajunsese la concluzia că terenul nu este liber de sarcini, fiind carieră. În realitate, expertul de la Brăila nu răspunsese clar obiectivului stabilit, limitându-se doar să înşiruie o serie de constatări, de multe ori contradictorii. Doar aşa, pe confuzia generală a raportului, instanţa de fond a "citit" că terenul nu este liber de sarcini, iar instanţa de recurs a "citit" tocmai contrariul. Să mai spunem că Decizia Civilă 925 din 2 octombrie 2008, pronunţată la capătul litigiului, a fost semnată de judecătoarele Cristina Duţă (foto), Mihaela Mocanu şi Adriana Lepădatu de la Tribunalul Constanţa. Niciuna din ele nu şi-a amintit de existenţa articolului 4 al Legii 1/2000, deşi alte articole ale legii au fost citate, pe sărite, în cadrul hotărârii intrate în puterea lucrului judecat.

Ion Teleanu