• Tweet

Fostul președinte al Colegiului Medicilor din România, prof.dr. Vasile Astărăstoae, pune în discuția o temă foarte interesantă raportat la pandemia de Covid-19, a cercetărilor și comentariilor științifice făcute cu această ocazie. Într-o largă analiză la zi a autorilor care au dezbătut problema el trage o concluzie amară - Impostura, interesele financiare, oportunismul și frauda intelectuală au găsit un teren fertil în pandemie. El condideră că "adevăratul vaccin" de care este nevoie sunt "spiritul critic și etica cercetării științifice".

"Istoria medicinei a fost întotdeauna o istorie a cunoașterii. Pentru Aristotel, medicina cuprinde „întreaga viață a persoanei". Definiția sa, „Epistemē kai technē ", adesea tradusă ca „știință și artă", a supraviețuit până în secolul al XIX (Fabio De Sio, Heiner Fangerau, The Obvious in a Nutshell: Science, Medicine, Knowledge, and History, 2019). În fapt, „arta" definea „creativitatea", care acoperea hazardul și individualitatea din spațiul biologic. Începând cu secolul al XIX-lea, medicina modernă a fost percepută mai ales ca medicină științifică și mai puțin ca artă, ceea ce a deplasat interesul de la bolnav la boală și la cercecetare. După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea în anii 1960-1970 a ceea ce a ajuns să fie numită dimensiunea socială a medicinei a determinat afirmarea eticii medicale ca mijloc de reumanizare a medicinei prin reguli impuse atât pentru relația medic-pacient, cât mai ales pentru cercetarea științifică. Tot din acele vremuri, intelectuali precum Thomas Szasz, Michel Foucault și Ivan Illich au criticat relațiile dintre cunoaștere și putere, folosind cuvântul „medicalizare" pentru a indica mijloacele prin care experții oficiali au ajuns să domine modernul și conștiința de sine. Deturnarea științei de către interesele economice, afirmau ei, pot duce la daune incomensurabile aduse societății. Când știința este suprimată de complexul medico-politic, oamenirea este în pericol.

În august 2005, John P. A. Ioannidis publica în PLoS Medicine o cercetare, care avea să zdruncine lumea științifică: Why Most Published Research Findings Are False. Ioannidis a analizat retrospectiv 49 dintre cele mai apreciate descoperiri ale cercetării în medicină pe o perioada de 13 ani, care îndeplineau cele două măsuri standard ale comunității științifice: lucrările au apărut în revistele cel mai larg citate în articolele de cercetare, iar cele 49 de articole în sine au fost cele mai citate articole din aceste reviste. Din cele 49 de articole, 45 au susținut că au descoperit intervenții eficiente. 34 dintre aceste afirmații au fost retestate și 14 dintre acestea s-au dovedit a fi greșite sau semnificativ exagerate. Dacă între o treime și jumătate din cele mai apreciate cercetări în medicină se dovedeau eronate, amploarea și impactul problemei erau grave.

Ioannidis afirma „Rezultatele cercetărilor publicate sunt uneori infirmate de dovezile ulterioare, cu confuzie și dezamăgire. Refutările și controversele sunt observate în gama de proiecte de cercetare, de la studii clinice și studii epidemiologice tradiționale până la cele mai moderne cercetări moleculare. Există o îngrijorare tot mai mare că în cercetarea modernă, constatările false pot fi majoritatea sau chiar marea majoritate a afirmațiilor de cercetare publicate. Cu toate acestea, acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. Se poate dovedi că majoritatea rezultatelor cercetării susținute sunt false. Aici voi examina factorii cheie care influențează această problemă și unele corolare ale acesteia".

Ioannidis a descoperit că, chiar și atunci când o eroare de cercetare este scoasă în evidență, aceasta persistă, de obicei, ani sau chiar decenii. El a analizat trei studii proeminente de sănătate din anii 1980 și 1990, care au fost ulterior respinse, în mod temeinic, și a descoperit că cercetătorii au continuat să citeze rezultatele originale ca fiind corecte timp de cel puțin 12 ani după ce rezultatele au fost discreditate.

Ioannidis descrie un model cadru pentru credibilitatea cercetării bazat pe cinci corolare între care cu cât sunt mai mari interesele și prejudecățile financiare și de altă natură într-un domeniu științific, cu atât este mai puțin probabil ca rezultatele cercetării să fie adevărate. Părtinirea, ca factor de influențare a rezultatelor, este definită ca fiind o combinație a diverșilor factori de proiectare, date, analize și prezentare, care tind să producă rezultate ale cercetării atunci când acestea nu ar trebui să fie produse. Prejudecățile nu trebuie confundate cu variabilitatea întâmplătoare, care face ca unele constatări să fie false din întâmplare, chiar dacă designul studiului, datele, analiza și prezentarea sunt perfecte. Prejudecățile pot implica manipulare în analiza sau raportarea constatărilor. Raportarea selectivă sau distorsionată este o formă tipică de astfel de părtinire. „Conflictele de interese și prejudecățile pot crește părtinirea. Conflictele de interese sunt foarte frecvente în cercetarea biomedicală și, de obicei, sunt raportate inadecvat și rar. Este posibil ca prejudecățile să nu aibă neapărat rădăcini financiare. Oamenii de știință dintr-un anumit domeniu pot fi prejudiciați doar din cauza credinței lor într-o teorie științifică sau a angajamentului față de propriile descoperiri. Multe studii universitare, aparent independente, pot fi efectuate fără alt motiv decât pentru a oferi medicilor și cercetătorilor calificări pentru promovare sau titularizare. Astfel de conflicte nefinanciare pot duce, de asemenea, la rezultate și interpretări raportate distorsionate. Investigatorii de prestigiu pot suprima prin intermediul procesului de evaluare inter pares apariția și diseminarea constatărilor care le infirmă constatările, condamnând astfel domeniul lor la perpetuarea dogmelor false. Dovezile empirice privind opinia experților arată că este extrem de nesigură."

Altfel spus, rezultatele cercetării pot fi adesea expresia părtinirii predominante. Comentând modelul Ioannidis de verificare a cercetării științifice, David H. Freedman (în Lies, Damned Lies, and Medical Science, 2010) afirma „Modelul său a prezis, în diferite domenii ale cercetării medicale, rate de greșeală, care corespund aproximativ ratelor observate la descoperirile, care au fost ulterior respinse în mod convingător: 80% dintre studiile non-randomizate (de departe cel mai comun tip) se dovedesc a fi greșite, la fel ca 25% dintre studiile randomizate presupuse standard de aur și până la 10% dintre studiile randomizate mari, standard de platină."

Cu alte cuvinte, o mare parte din ceea ce concluzionează cercetătorii medicali în studiile lor este înșelător, exagerat sau complet greșit. Medicii - într-o măsură izbitoare - încă se bazează pe dezinformare, în practica lor de zi cu zi. Articolul exprimă convingerea sa că cercetătorii manipulau frecvent analizele de date, urmăreau descoperiri de avansare în carieră mai degrabă decât știința și chiar foloseau procesul de evaluare inter pares - în care revistele le cer cercetătorilor să decidă ce studii să publice - pentru a suprima punctele de vedere opuse.

„Deși oamenii de știință și jurnaliștii științifici vorbesc în mod constant despre valoarea procesului de evaluare inter pares, cercetătorii admit între ei că studiile părtinitoare, eronate și chiar flagrant frauduloase scapă cu ușurință. Nature, marea doamnă a revistelor de știință, a declarat într-un editorial din 2006: „Oamenii de știință înțeleg că evaluarea inter pares în sine oferă doar o asigurare minimă a calității și că concepția publică a evaluării inter pares ca ștampilă de autentificare este departe de adevăr." Majoritatea editorilor de reviste nici măcar nu pretind că protejează împotriva problemelor care afectează aceste studii. „Supraveghetorii de cercetare din universități și din agentiile guvernamentale rareori intervin pentru a impune în mod direct calitatea cercetării și, atunci când o fac, comunitatea științifică trece peste interferențele exterioare. Protecția supremă împotriva erorilor de cercetare și a părtinirii ar trebui să provină din modul în care oamenii de știință își testează constant rezultatele reciproc".

Pandemia COVID-19 a evidențiat pericolul influenței factorului politic și ideologic asupra acurateții cercetării științifice.Kamran Abbasi, executive editor la BMJ, în Covid-19: politicisation, „corruption," and suppression of science (BMJ 2020; 371) afirma „Politicienii și guvernele suprimă știința. (...). Știința este suprimată pentru câștig politic și financiar. Pandemia a dezvăluit modul în care complexul medico-politic poate manipula în caz de urgență - un moment în care este și mai important să protejăm știința.... Politizarea științei a fost desfășurată cu entuziasm de unii dintre cei mai răi autocrați și dictatori ai istoriei, iar acum este, din păcate, obișnuită în democrații. Complexul medico-politic tinde spre suprimarea științei pentru a mări și îmbogăți cei de la putere. Și, pe măsură ce cei puternici devin mai de succes, mai bogați și mai îmbătați de putere, adevărurile incomode ale științei sunt suprimate".

 Eshani M King în Covid-19: Science, Conflicts and the Elephant in the Room (BMJ 2020; 371) este mai categoric: „Deturnarea științei de către interesele personale a dus la daune incomensurabile aduse societății. Blocajele, menite să salveze vieți, dar împinse de narațiuni care au puțină bază în știință, au cauzat în sine pierderi de vieți, mijloace de trai, demnitate și umanitate."

În septembrie 2021, John PA Ioannidis, Maia Salholz-Hillel, Kevin W. Boyack, Jeroen Baas publică o analiză a activității științifice în perioada pandemiei - The rapid and massive growth of COVID-19 authors in the scientific literature, având ca referință baza de date Scopus. Potrivit acesteia, la 1 august 2021 existau 210183 de publicații legate de COVID-19, având 720801 autori, dintre care 360005 autori au publicat cel puțin cinci lucrări în cariera lor. Cincizeci și trei de autori hiper-prolifici aveau deja cel puțin 60 (și până la 227!!!) de publicații despre COVID-19 fiecare. Acest aspect merită comentat. Cei care publică în reviste cotate știu că de regulă nu poți avea mai mult de 3-4 articole originale pe an. Un număr atât de mare trezește suspiciuni în ceea ce privește calitatea acestora și mai mult arată influența politicului asupra redacțiilor. Autorii analizei constată „Publicarea hiper-prolifică reflectă un fenomen complex ce poate fi generat fie de o adevărata productivitate și excelență, fie de o conduită greșită (de exemplu, cadouri și paternitate onorifică) și publicarea de banalități sau „tăierea salamului" în care o singură lucrare este tăiată în mai multe. unități."

În ceea ce privește domeniile de expertiză ale autorilor, 20,6% sunt din Sănătate Publică, 17,7% din medicină clinică, iar restul din toate celelalte 21 de domenii majore. Cel mai mic procent a fost înregistrat în domeniul Fizică și Astronomie (1,7%). Douăzeci și opt la sută dintre autori și-au publicat cercetările despre COVID-19 într-o disciplină care nu se număra printre primele trei discipline în care au publicat anterior, în decursul carierei lor. Uneori, domeniile de expertiză ale autorilor păreau îndepărtate de COVID-19, de exemplu un expert în celule solare care publică despre epidemiologia COVID-19 la personalul medical. Chiar și experții specializați în lucrările lor anterioare pe discipline îndepărtate, cum ar fi pescuitul, ornitologia, entomologia sau arhitectura au publicat despre COVID-19.

Despre calitatea acestor lucrări constatarea consecventă este „a prevalenței ridicate a studiilor de calitate scăzută... Tipuri foarte diferite de modele de studiu sugerează că o mare o parte (poate chiar majoritatea) din literatura imensă și în creștere rapidă despre COVID-19 este de calitate scăzută". Productivitatea extremă este îngrijorătoare dacă se sacrifică calitatea." Am observat că multe contribuții publicate reprezintă situații de încălcare epistemică, în care oamenii de știință încearcă să abordeze întrebările legate de sănătate și medicale legate de COVID-19, deși provin din domenii neînrudite și, probabil, le lipsesc expertiza fundamentală în materie. În special, oamenii de știință care lucrează cu date de orice fel se pot simți îndreptățiți că pot manipula, analiza și interpreta datele legate de COVID-19".

O comparație cu alte cinci boli infecțioase epidemice majore (H1N1, Zika, Ebola, HIV/SIDA și tuberculoză) a arătat că niciuna dintre ele nu s-a apropiat de natura explozivă a implicării forței de muncă științifice în activitățile legate de COVID-19. Acest lucru este valabil chiar și în cazul HIV/SIDA și tuberculozei, care au avut o mortalitate cumulativă mult mai mare. HIV/SIDA a ucis peste 45 de milioane de oameni, iar tuberculoza a ucis peste 1 miliard de oameni până în prezent. Explicația: a existat o mobilizare rapidă a finanțării pentru cercetarea COVID-19, „Potrivit unei analize, până la sfârșitul lunii iunie 2021, 21,7 trilioane de dolari au fost angajați pentru diferite activități legate de răspunsul la COVID-19. Activitățile directe de cercetare se ridică la 14 miliarde de dolari, plus că există 173 de miliarde de dolari angajați pentru vaccinuri și tratamente și 237 de miliarde de dolari pentru sistemele de sănătate. Este posibil ca această finanțare să fi funcționat ca un atractor suplimentar de oameni de știință în acest domeniu în expansiune rapidă."

În concluzii, autorii afirmă „Pe măsură ce pandemia se maturizează, și știința COVID-19 ar trebui să se maturizeze. Pot fi ridicate întrebări importante rămase cu privire la amploarea și durata acestei „covidizări" a cercetării". În aceste condiții, revin la întrebarea: Câtă încredere putem să avem în rezultatele cercetării medicale?

Raspuns: Multp, dar nu absolută. Trebuie să ne „vaccinăm" împotriva imposturii, a intereselor financiare, a oportunismului, a fraudei etc. „Vaccinurile" (sigure și eficiente) sunt spiritul critic și etica cercetării științifice. „A greși în știință este bine și chiar necesar - atâta timp cât oamenii de știință recunosc că au greșit, raportează greșeala lor în mod deschis, în loc să o deghizeze ca pe un succes." - John P.A. Ioannidis.

P.S. John P.A. Ioannidis (n. 21 august 1965) este în prezent Profesor la Universitatea Stanford. A publicat peste 900 de lucrări și este unul dintre cei mai citați oameni de știință din întreaga lume - în bazele de date pentru care sunt disponibile clasamente (Web of Science/Highly-Cited Researchers, Scopus, Microsoft Academic Search). Rata sa de citări îl plasează în top 100 dintre cei peste 27 de milioane de autori care publică în știință. În 68% dintre lucrări este autor unic/prim/senior. A publicat lucrări cu 1.328 de co-autori diferiți de la 538 de instituții din 43 de țări. Este cunoscut ca un meta-cercetător și a devenit unul dintre cei mai de seamă experți din lume în analiza credibilității cercetării medicale. În privința COVID-19, a avut o atitudine critică față de măsurile luate și deci pentru „marii experți" din România (Jurma, Imbri, Vasi Rădulescu, Pieleanu și alții ca ei) este negaționist, conspiraționist, terorist, analfabet funcțional, incult.", scrie Vasile Astărăstoae pe blogul personal.