Ce spune CEDO despre vaccinare. Analiza secretarului general al Ministerului Justiției

Postat la: 21.10.2021 |

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pe tema vaccinării nu este una foarte bogată, dar din hotărârile pronunțate până în prezent se pot desprinde câteva concluzii. Secretarul general al Ministerului Justiției, procurorul Horațiu Radu, fost agent guvernamental al României la CEDO, analizează într-un articol publicat pozițiile Curții cu privire la vaccinare, în contextul discuțiilor actuale despre vaccinarea anti-COVID.

„Din analiza jurisprudenței organelor de la Strasbourg referitoare la problematica vaccinării, dezvoltată într-o perioadă de peste 40 de ani, chiar dacă aceasta nu este prea bogată, pot fi desprinse o serie concluzii relevante ce pot fi avute în vedere și în cauzele ce urmează a fi soluționate în contextul actualei pandemii.

În primul rând, reiese în mod neîndoielnic că problematica vaccinării, fie ea obligatorie sau voluntară, ține de domeniul de aplicare al dreptului la viață privată a persoanei, așa cum este garantat de art. 8 din Convenție și reprezintă o ingerință în acest drept. Indiferent dacă politica de vaccinare a unui stat este voluntară sau obligatorie, este necesar ca ea să aibă o bază legală în dreptul intern și un obiectiv clar, protejarea sănătății publice sau a drepturilor altor persoane. În materia sănătății publice, Curtea recunoaște o largă marjă de apreciere statelor care sunt libere să ia o paletă largă de măsuri în ce privește atingerea acestui obiectiv.

Prin urmare, analiza Curții s-a concentrat pe necesitatea și proporționalitatea unor asemenea măsuri, fiind mult mai riguroasă în cazul existenței unei legislații care prevedea obligativitatea vaccinării. Proporționalitatea este analizată prin punerea în contrapartidă a interesului general cu cel individual iar, în ipoteza obligativității vaccinării, analiza Curții se apleacă în concret atât asupra organizării sistemului național de vaccinare, cât și asupra situației concrete a celui ce reclamă încălcarea drepturilor, a impactului pe care o măsură luată la nivel național l-a avut asupra acestuia. Cauza Vavricka, în special, arată că instanța de la Strasbourg acordă o atenție deosebită tuturor detaliilor precum: existența unor recomandări științifice, a unei legislații clare, a unor garanții, posibilitatea de informare asupra riscurilor aferente, riscuri pe care, într-o anumită măsură, Curtea nu le exclude, prevederea unor cazuri de exceptare de la această obligație, posibilitatea analizei situației fiecărui individ de la caz la caz înainte de administrarea vaccinului, natura și severitatea sancțiunilor, interesul superior al minorului dacă măsura îl privește și pe acesta etc. Așadar, Curtea admite posibilitatea introducerii obligativității vaccinării dacă sunt respectate condițiile susmenționate iar vaccinurile sunt recomandate în baza unor studii științifice, fiind acceptate în acest sens la nivel internațional.

În al doilea rând, deși nu avem încă o jurisprudență consolidată, Curtea a respins până acum analiza problematicii vaccinării din perspectiva altor drepturi garantate de Convenție, precum dreptul la viață, interdicția torturii, dreptul la libertate și siguranță, libertatea de gândire, conștiință sau religie, libertatea de exprimare sau dreptul la nediscriminare. Aceasta nu înseamnă ca dacă vor apărea motive noi și serioase care să fundamenteze asemenea capete de cerere, Curtea le va respinge de plano. Totuși, o anume reticență jurisprudențială cu privire la alte capete de cerere decât cele referitoare la dreptul la viață privată poate fi remarcată. Este adevărat că până acum, Curtea a analizat vaccinarea obligatorie nu din perspectiva vaccinării cu forța, ceea ce ar fi putut într-adevăr ridica probleme legate de aplicabilitatea altor drepturi prevăzute de Convenție, ci mai degrabă din aceea a consecințelor indirecte, a sancțiunilor ce pot surveni în caz de nevaccinare (aplicarea unei amenzi, interzicerea accesului la grădiniță etc.).

În al treilea rând, reiese foarte clar din abordarea Curții în cauza Zambrano că reclamanții sunt încurajați să își exercite dreptul la acțiune la nivel național și să o facă cu bună-credință. Prin urmare, este acordată o mare încredere aprecierii instituțiilor existente la nivel intern în a căror responsabilitate este lăsată aprecierea respectării drepturilor garantate de Convenție în asemenea situație.

Pe de altă parte, în contextul actualei pandemii, Curtea nu a rămas spectator și a decis comunicarea către guvernele statelor părți la Convenție a unor cauze, acolo unde nu existau vădite motive de inadmisibilitate și unde problemele invocate merită atenția necesară, de exemplu, cauzele Thevenon/Franței ce are ca obiect impunerea obligației de vaccinare pentru un pompier francez, sub sancțiunea încetării raporturilor de muncă sau Magdic/Croației ce are ca obiect plângerea unui cetățean croat referitoare la măsurile restrictive luate de autorități pentru a împiedica răspândirea virusului COVID-19.

Nu este însă exclus ca în viitor să avem decizii ale Curții și din perspectiva altor plângeri care să pună în discuție încălcarea unor drepturi de către statele părți prin neluarea tuturor măsurilor necesare, în contextul pandemiei, pentru a proteja viața sau integritatea fizică și psihică a unei persoane sau pentru neefectuarea unei anchete efective, obligație procedurală ce incumbă statelor în baza art. 2 și 3 din Convenție. Discuția va rămâne deschisă și, în mod cert, Curtea va avea ocazia să dea și alte hotărâri în următorii ani în numeroase alte cauze generate de criza sanitară actuală, în sens larg, dar și în mod specific asupra unor plângeri referitoare la vaccinarea voluntară sau obligatorie", scrie procurorul Horațiu Radu.