• Tweet

În 1990, odată cu ieșirea ei din sistemul de alianțe sovieto-centric, în contextul dispariției ordinii mondiale bipolare, România își punea problema referitoare la revizuirea politicii sale de alianțe.

Alegerile erau circumscrise de tradițiile culturii sale geopolitice care îi spuneau că unipolarismul nu o avantajează iar neutralitatea este o iluzie, precum și limitate la oferta existentă pe piața geopoliticii globale. A trecut o treime de secol. O privire retrospectivă ne arată că SUA, UE, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Turcia, Rusia, China de azi nu mai sunt cele de atunci. Iată de ce alianțele noastre de atunci, dorite și realizate, trebuie regândite în lumina realităților de azi. Atunci ele serveau sau, cel puțin, păreau a servi intereselor noastre naționale. Astăzi, nu mai este la fel. Or, alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se aleg în funcție de alianțe.

După intrarea României în UE, în calitate de vicepreședinte al Grupului europarlamentar S&D pentru politică externă, securitate și apărare și de membru al Prezidiului PES, trăgând și concluziile experienței acumulate ca raportor pe teme sensibile al Consiliului Europei și ca Președinte al AP OSCE, am întocmit și promovat (inclusiv în relația dintre PE și Comisia europeană) două documente strategice. Unul privea relația UE cu Rusia și altul relația UE cu China. În pregătire erau altele două vizând relația UE cu SUA și respectiv relația UE cu America Latină. Toate exprimau o presupusă concepție românească (în fapt, în lipsa oricărei viziuni a guvernelor oficiale, concepția mea și a unei întregi școli românești informale de gândire geostrategică, constituită din colaboratorii mei, români și străini, precum și din toți românii cu concepții similare) asupra unei noi ordini mondiale post bipolare, dar și post unipolare (post-americane).

Cu referire la Rusia preconizam un parteneriat strategic ruso-european bazat pe complementaritatea resurselor (naturale și tehnologice, gazul și petrolul rusesc fiind pentru UE ceea ce fuseseră cărbunele și oțelul pentru CECO), pe congruența intereselor strategice la nivel global (interesul comun într-o ordine mondială multipolară simetrică și împărtășirea încrederii în caracterul indivizibil al securității), pe cooperarea în rezolvarea crizelor locale și reglarea echilibrelor regionale, precum și pe asocierea pentru atingerea raportului optim între dezvoltare și securitate, ca și între securitate și libertate. În context se avea în vedere trecerea de la conceptul de „vecinătate apropiată", adoptat de Rusia pentru a proclama dreptul de a-și menține influența în spațiul fostei URSS rămas în afara frontierelor sale, la conceptul de „vecinătate comună", care avea în vedere, în special, integrarea europeană a Ucrainei.

În această viziune, o multivectorialitate a politicii externe ucrainene, asociind neutralitatea binevoitoare față de Rusia cu autonomia strategică față de UE (UE și Ucraina ar fi urmat să aibă totul în comun cu excepția instituțiilor), devenea posibilă în condițiile în care, într-un cerc virtuos, relația UE-Ucraina era cu atât mai bună cu cât relația UE-Rusia era mai bună, iar relația Rusia-UE era mai bună cu cât relația Ucraina-Rusia era mai bună.

Suplimentar se preconiza ca: i. în Transcaucazia (Georgia, Armenia, Azerbaidjan), Rusia și UE să sprijine realizarea unei „Comunități a prosperității caucaziene", urmând modelul integrării europene; ii. să se constituie o trilaterală pontică în domeniul energiei formată din UE (reprezentată de membrii riverani, România și Bulgaria), Rusia și Turcia; iii. să se formeze o trilaterală a parlamentelor UE, Rusiei și SUA pentru a proiecta un nou sistem de securitate și cooperare în emisfera nordică.

Cu referire la China se avea în vedere o asociere bazată pe natura nemilitară a celor două puteri emergente (în contrast cu natura militată a puterii ruse și americane), pe complementaritatea piețelor lor și pe capacitatea lor de a calibra o nouă ordine mondială dezideologizată în care solidaritatea și cooperarea să ia locul confruntării, dezvoltarea economică dobândind primordialitate față de dezvoltarea militară. UE ar fi urmat să sprijine ascensiunea Chinei ca putere economică mondială de prim rang și ca aspirant la dobândirea unei influențe politice egale cu cea a puterilor euro-atlantice într-o „lume multipolară armonioasă". Regulile de comportament ale acestei luni trebuiau definite consensual de principalele puteri emergente împreună cu puterile în declin. În considerarea masivei prezențe chineze în Africa, UE încerca să trateze China ca pe un vecin sau cel puțin ca având o vecinătate comună cu ea.

Cele două parteneriate strategice, UE-Rusia și UE-China, în condițiile în care complementaritatea ruso-chineză era obiectiv explozivă (Rusia avea teritoriul, iar China avea populația), trebuiau să evite realizarea unei coaliții ruso-chineze orientate împotriva occidentului euro-atlantic. De asemenea, ele ambiționau să asigure un rol major al UE, alături de SUA, în calibrarea viitoarei ordini mondiale. O ordine de natură a oferi Chinei nu doar recunoașterea importanței sale la nivel global, ci și garanțiile de securitate apte a descuraja militarizarea politicii sale externe și a-i perpetua tradițiile neexpansioniste.

Schița documentului referitor la relațiile UE-SUA avea în vedere un parteneriat transatlantic de tip confederal în domeniul comerțului și investițiilor (pașii făcuți în direcția respectivă au fost anulați de administrația Trump, fără ca administrația Biden să fi revenit asupra deciziei), precum și dublarea legăturii strategice euro-americane (în cadrul NATO) de acceptarea unei identități europene proprii în domeniul politicii de apărare și securitate; identitate susținută prin mijloace proprii. Legătura strategică transatlantică trebuia să coexiste cu autonomia strategică a UE, lăsând politica europeană de apărare în afara controlului american. Alianța cu SUA rămânea valabilă, dar nu mai nega „suveranitatea europeană" ca expresie a suveranității statelor europene asociate în cadrul UE. În timp ce tot mai mult SUA își concepea acțiunea politico-militară la nivel global în formula „singuri dacă se poate, împreună dacă este nevoie", UE își propunea să o conceapă urmând adagiul „împreună dacă se poate, singuri dacă este nevoie".

În fine, în raporturile cu America Latină se mergea pe linia de a nega „doctrina Monroe", tratând continentul latino-american ca pe un vecin al Europei (al UE), în care UE avea interese și dreptul de a și le promova, pe baza respectului și profitului reciproc, iar nu ca pe o zonă de influență exclusivă a SUA.

Aceste documente de poziție dezvoltau ideile și concretizau spiritul Convenției pentru viitorul Europei care produsese Tratatul constituțional al UE, tratat semnat de șefii de state și guverne ai statelor membre ale UE, dar neintrat în vigoare.

Toți cei care am promovat o asemenea politică am fost fie reduși la tăcere, fie pur și simplu înlăturați, uneori cu brutalitate. Pentru ce? Pentru a face ca noua ordine mondială să fie redefinită, în folosul unipolarismului, tot de vechea superputere globală, aceasta uitând că și-a putut impune viziunea în epoca sa de ascensiune; ceea ce nu mai are cum repeta ca putere decadentă, aflată la ea acasă în pragul unui război civil care stă să izbucnească dintr-un moment într-altul.

Punând semnul egalității între pacifism și conciliatorism, și, încă mai bizar, între multipolarism și autoritarism (respectul diversității culturale, refuzând caracterul unic și universal al listei drepturilor omului adoptată în spațiul euro-atlantic, ar permite despotismului oriental să se manifeste liber, nestingherit și nesancționat de „preoțimea laică" care formează noua „Sfântă Inchiziție" occidentală), un nou narativ, tot mai insistent răspândit, așează pe seama celor care au promovat ideea unei ordini mondiale pluraliste și consensuale, circumscrise de principiul caracterului indivizibil al securității, actualul război dintre „balaurul de la Kremlin" și „arhanghelii euro-atlantici ai globalismului neo-sovietic". Dacă omenirea ar avea nevoie azi de un nou război mondial care să impună o nouă pace americană unei lumi căzute într-o nouă criză economică, socială, culturală și morală, nu neo-liberalismul copleșit de lăcomie, egoism și iresponsabilitate, și nici neo-conservatorismul arogant, narcisist și agresiv, sunt de vină, ci aceia care au pledat pentru și au crezut în cooperarea cu Rusia și cu China.

SUA este gata să schimbe totul în ordinea mondială veche (respectiv să renunțe la libertatea comerțului, la drepturile omului, la democrație și la guvernarea legii / dreptului internațional) cu condiția ca nimic să nu se schimbe (respectiv, unipolarismul să supraviețuiască, fie asta și numai între Los Angeles și Kiev). Bipolarismul s-a bazat pe lupta și unitatea contrariilor reprezentate de cele două superputeri nucleare, cu blocurile fiecăreia. Globalismul neo-sovietic american (anti-național și anti-democratic) tinde spre fracturarea lumii în două părți străine una de cealaltă, care, în loc de a se mai integra într-o ordine comună, caută a se exclude una pe cealaltă. Or, despărțirea contrariilor va avea asupra ordinii mondiale efectul fisiunii nucleare.

În acest vârtej, partenerii SUA sunt atrași, în baza prezumției de congruență a intereselor strategice, deși congruența nu mai există nici măcar la nivelul aparenței, fără vreo punere în temă sau consultare prealabilă, ca să nu mai spunem că fără vreo încercare de concertare a intereselor sau acțiunilor. Ideea de cooperare se transformă în subordonare și astfel parteneriatul devine protectorat.

Poate că decidenții americani nu vor chiar asta și nu sunt bucuroși să fie părăsiți (explicit sau tacit) de aliații lor, dar în România nu este nimeni care să le-o spună clar și, la nevoie, să renegocieze termenii alianței, adaptându-i la realitățile prezente.

Dacă NATO și-ar fi propus să se globalizeze ca organizație politico-militară cu caracter defensiv, în cadrul unui pact defensiv global, ideea ar fi fost demnă de toată atenția. El ar fi putut deveni un fel de braț înarmat al ONU acționând în sinergie cu organizații similare având identități regionale sau locale (ex. identitatea de apărare europeană). În această perspectivă România a intrat în NATO și bine a făcut.

Lucrurile au luat, însă, o altă turnură; iar asta nu pentru că proiectul a fost greșit, ci pentru că executarea acestuia a fost deturnată de la scopul inițial. Astăzi NATO este o organizație tot mai mult exclusiv militară, care a cedat complet conducerea politică unui singur membru, SUA, și care renunță la caracterul defensiv pentru a favoriza, sub acoperirea celor mai năstrușnice teorii (ex. teoria „loviturii preventive"), ofensiva.

Am explicat cu alt prilej de ce intenția de a include în alianță Finlanda și Suedia dezvăluie ambiții ofensive în contradicție cu statutul defensiv declarat oficial de NATO. Implicarea NATO în războiul din Ucraina, cu expunerea dramatică a statelor din extremitatea sa estică (precum România), nu numai sub aspect militar propriu-zis, ci și economic, dezvăluie același apetit confruntațional, pus în slujba ambițiilor SUA de a fi singura putere care resetează ordinea mondială, evident, potrivit concepțiilor, tradițiilor și mai ales intereselor ei. Cu privire la realitatea acestor ambiții George Friedman a fost cât se poate de clar și avem toate motivele să îl credem.

Dacă NATO cel de azi ar fi arătat așa în 1990, oare România ar mai fi dorit să îi devină membru sau ar fi ales același parcurs pentru a-i deveni? Greu de spus. Oricum, un alt NATO impune noi negocieri în vederea repoziționării României în raporturile cu această alianță (fie și numai în interiorul ei).

Despre UE, ce să mai spunem? Dintr-o uniune de state suverane ea se transformă într-un imperiu. În acest scop este negată însăși supremația constituțiilor naționale, în conformitate cu care și prin aprobarea cărora tratatele constitutive europene au putut fi adoptate. Astfel identitatea națională sintetizată în ordinea juridică a statelor membre este aneantizată.

Dintr-un furnizor de securitate UE se preface într-un amplificator de insecuritate: criza economico-financiară, criza imigrației, criza sanitară, criza geopolitică au rămas cu toate fără soluție comunitară, riscurile și prejudiciile fiind transferate statelor membre împotriva voinței și intereselor lor.

În fine, dintr-o putere soft, UE devine o putere hard, care în loc să stingă, cu mijloacele ei specifice, războiul de la porțile Europei, îl amplifică și îl aduce în casa cetățenilor europeni ale căror drepturi fundamentale sunt, altminteri, încălcate zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. Criteriul loialității cetățenilor europeni față de instituțiile europene era asigurarea, de către acestea, a unei vieți în pace, prosperitate și libertate. Azi nu mai au nici pace, nici prosperitate, nici libertate; sau toate sunt grav diminuate și amenințate. Cine o poate nega?!

Ieșirea din UE, așa cum am mai spus-o, nu este prima soluție. Ea nu mai este, totuși, o soluție de exclus. Trebuie lucrat, însă, în primul rând, pentru reforma internă a uniunii. Cu certitudine Ungaria și Polonia nu trebuie lăsate singure în acest demers; în orice caz nu de către România.

Dacă tot Președintele Macron dorește ca pe lângă UE să se înființeze o „comunitate politică europeană", poate că membrii central și est europeni ai UE pot prelua ideea pentru a o transforma în proiect privind crearea unei alte uniunii formate din state membre și state nemembre, înainte de a se ajunge la o (anti)uniune situată complet în afara celei prezente.

Pentru România regiunea Balcanilor și cea a Mării Negre este foarte ofertantă în această privință. Singuri în afara UE ne este imposibil să supraviețuim. Dispariția în interiorul actualei UE nu este, însă, singura alternativă. Există și calea unei uniuni alternative, după ce încercarea de reformare a UE va fi eșuat.

Teza întoarcerii la ideile „părinților fondatori" are un mare grad de romantism steril. Principiile lor au fost corecte și trebuie să ne inspire în continuare. Este vorba despre realizarea păcii prin dezvoltare, solidaritate și înlocuirea concursului între națiuni (exceptându-l pe cel cultural) cu competiția între persoanele private. Mijloacele concepute de ei sunt, însă, depășite. „Europa-piață" este insuficientă. În condițiile competiției cu alte puteri globale este nevoie de „Europa-putere". Opțiunea federală nu are de ce fi înlăturată, cu condiția ca subiectele federate să fie statele națiune, ca obiectivul comun să fie consolidarea statelor națiune, iar nu dispariția lor, și ca suveranitatea să nu fie confiscată, ci doar exercițiul ei să fie delegat, atât cât este nevoie, pentru a permite un progres comun în pace deplină. „Statele Unite ale Europei" trebuie să fie state naționale care controlează uniunea, iar nu state fără identitate națională controlate de uniune.

În anii 1990 parteneriatul româno-polonez avea în vedere constituirea unei mari structuri de securitate regională cu capacitatea de a dezvolta autonomie strategică, așezată între Marea Baltică și Marea Neagră, menită a fi un factor de balans între vestul euro-atlantic și estul ruso-asiatic, astfel încât echilibrele de putere la scară regională și continentală să fie mereu salvgardate în favoarea păcii și dezvoltării. Astăzi Polonia, conform tradițiilor sale nu tocmai fericite, joacă totul pe cartea unilateralismului american favorizând exclusiv soluția militară în raporturile cu Rusia și controlul transatlantic asupra politicii germane. Nu discut acum rațiunile Poloniei, dictate, probabil și de geografia ei. Fapt este că, la fel ca în trecut, o asemenea abordare nu este favorabilă promovării intereselor române. Polonia trebuie să rămână un aliat de prim rang al României. Geografia o impune. Conținutul alianței trebuie însă revizuit.

La fel se pune și problema cu Turcia. În anii 1990 ea era un soldat disciplinat al NATO a cărui principală dorință (susținută de SUA și, logic, de România) era să devină membru al UE. Astăzi, intrarea Turciei în UE este o simplă iluzie, dar depărtarea ei, cel puțin în fapt, de NATO este o realitate îndemnând la noi abordări în relația româno-turcă. Neo-otomanismul nu poate fi tratat superficial la București, cu atât mai mult cu cât Ungaria l-a luat foarte în serios.

George Friedman greșește când susține că Rusia nu a înțeles bine America atunci când a crezut că aceasta nu va reacționa la intervenția militară rusă în Ucraina ca unică superputere globală ce este. Lucrurile stau exact invers. America nu a înțeles bine Rusia atunci când a crezut că aceasta nu va opta pentru formula militară în fața politicii SUA de a atrage Ucraina în sfera sa de influență, făcând din ea un membru de facto al NATO la frontierele ruse. Rusia, ca și China, ca și celelalte state membre BRICS, ca, în general, statele care însumează aproximativ 75% din populația globului pământesc, contestă dreptul SUA de a stabili singură regulile relațiilor internaționale. E un fapt. Că vor avea succes (ceea ce pare a fi probabil și în orice caz nu este exclus) sau nu, vom vedea. Românii se află printre cei 25%.

În același timp, Rusia a fost pe deplin conștientă că Ucraina va rezista în fața ofensivei sale armate. A mai avut de a face cu asta în trecut. Cel care nu înțelege Ucraina este SUA. În curând aceasta va afla că sprijinul american în războiul cu Rusia nu va determina Kievul să accepte o pace la ordinul și potrivit intereselor americane. Ucrainenii au mimat mereu obediența față de puterile străine care le-au furnizat mijloacele pentru a-și promova agenda națională, dar cu prima ocazie le-au întors spatele văzându-și de interesele lor. Europenii au început să își dea seama de asta. Ei realizează că Ucraina nu are nici o empatie pentru agenda europeană și că tot ce o interesează este propria sa agendă geopolitică. Pentru promovarea celei din urmă este gata să o compromită pe cea dintâi.

Mai mult încă decât atât, același Friedman greșește când crede că și China a ajuns să se plece în fața pretențiilor unilateralismului american, renunțând la a le respinge pentru a încerca să li se adapteze. Dacă este ceva de reținut de la recentul Congres al Partidului Comunist Chinez este, pe de o parte, că, sub presiunea pretențiilor americane, școala de gândire chineză care socotea că întărirea puterii militare a Chinei trebuie să treacă înaintea dezvoltării ei economice a obținut câștig de cauză, Beijingul fiind gata să își apere interesele cu arma în mână. În acest sens, el este gata să treacă peste vechile animozități pentru a se alia cu Rusia și chiar cu India.

Pe de altă parte, trebuie înțeles că modernizarea și „întinerirea" Chinei nu se confundă cu „occidentalizarea" sau „americanizarea" ei. China este conștientă de nevoia unei noi ordini mondiale (multipolare) și este gata să își asume rolul care îi revine în mod natural în modelarea acesteia. Asta ne duce cu gândul că viitoarea ordine mondială va avea specific chinezesc. Așa cum în ultimii 50 de ani SUA a dat dovadă de inspirație găsind o cale de înțelegere cu China, așa și pentru următorii 50 de ani va fi bine inspirată dacă va accepta să se adapteze la rigorile secolului Asiei. Principiile „respectului reciproc, coexistenței pașnice și cooperării win-win" propuse de secretarul general Xi Jinping, recent reales în fruntea partidului și statului chinez, inclusiv prin efectul reacției față de aroganța politicii americane în chestiunea Taiwanului, nu sunt compatibile cu logica unilateralismului. Mai devreme sau mai târziu America va ajunge să priceapă că este mai interesată într-o asemenea adaptare decât într-o asemenea confruntare. Iar dacă relația chino-americană va fi caracterizată de câștig reciproc, și România va avea de câștigat.

Mesajul trebuie înțeles corect nu numai de SUA sau de UE, ci și de partenerii, respectiv membrii lor. Aviz României!

Lumea se schimbă. Raporturile de putere se schimbă. Interesele se redefinesc în funcție de aceasta. Și alianțele trebuie redefinite. A rămâne ostatec unor alianțe depășite de istorie este egal cu a accepta sancțiunea istoriei. Ea poate fi chiar ieșirea din istorie. România se află pe punctul de a o simți pe pielea ei.

Adrian Severin