Apa vie din fântâna lui Petre-a Pădurii

Postat la: 27.04.2025 |

Apa vie din fântâna lui Petre-a Pădurii

Ziua, Someșul Cald vuia sub noi printre stâncăriile albe ale defileului deasupra căruia ne-am amenajat corturile, nopțile, apa mugea ca un zmeu aprig. De prima casă din Mărișel ne despărțea o pădurice de molid de 40-50 de ani etate, nu era pusă, crescuse singură după o vântoasă de dincolo de lume care a râmat copacii.

Era o casă mare din lemn cu o mulțime de acareturi și șindrila lungă de un metru, făcută de oameni tineri, Petre-a Pădurii muncea la parchetul forestier, Ioana lui Petre era casnică, ieșea cu vacile dimineața și seara prin iarba de iunie crescută până la sfârcuri, nu i se vedeau decât nurii dintre margarete și garoafe sălbatice, era roșcată și avea pistrui pe nas și pe pomeți, umbla desculță, mirosea a jintiță și râdea cu sughițuri mici când grăia, de fapt nu vorbea, se răscocora, vorbele ei erau țipete gâtuite de pasăre de seară, se auzeau de la o poștă, așa comunicau mărișenii de pe un deal pe altul.

Casele erau rare prin părțile acelea de lume, erau risipite una la zece minute de mers întins, între ele se întindeau pălanturi de ulucă, satul se lăbărța pe trei trei ceasuri în lung și două în lat, adică 18 pe 12 km, până la bold, dugheana din bârne ciuruite de cari, cu ferestre și uși vopsite în verde, făceam două ceasuri, de unde ne cumpăram bateriile pentru lanterne, pâinea și conservele de fasole cu costiță pe care le îndoiam cu o jumătate de kil de ceapă și cu un litru de bulion conserva să ne ajungă toată ziua, încă nu se dădea foamea pe cartelă, aveai iluzia că e bine, lumea din sat cumpăra de la bold ghiufe de făcut focul și fotoghin de pus în lămpi, că nu era curentul tras peste tot, era la primărie, la școală și la făgădău, unde beai seara o bere.

Coborai la râu prin păduricea deasă de molid, au fost la început zile ploioase și reci, acolo ne întâlneam cu o mogâldeață în pelerină de prelată care pescuia păstrăvi, nu părea de prin partea locului, avea limba legată și nu ne răspundea la salut, aducea cu un ungur sau cu un sas, era blonzuliu cu obrazul ridat, parcă avea și o cicatrice pe frunte pe care și-o ascundea cu dibăcie sub gluga pelerinei, Petre ne-a zis că ne putem muta dacă vrem în podul șurii, am dormit o săptămână în fân, se mai întâmpla să luăm cina cu ei, Petrenii mâncau de regulă mămăligă cu caș, brânză de burduf și lapte proaspăt muls, caimacul era gras și auriu, dacă îl puneai la ureche auzeai cum mugea subțire vițelul vacii.

După fiecare cină Ioana se apuca de spălat blidele, eu mă simțeam și o ajutam, am întrebat-o de ce era apa așa de rece, ea a început să zbiere o poveste cu o fântână, Petre a întrerupt-o urlând peste ea, lasă că le arăt eu obârșia mâine dimineață. Fântâna lui Petre-a Pădurii era dosită pe o coastă sub casa Petrenilor, n-o vedeai din potecă, a săpat Petre la ea 18 ani cu dalta și cu ciocanul, a tocit 122 de dălți și a rupt 76 de ciocane, a cioplit-o în granit, era adâncă de 19 metri, se curba ușor într-o parte pe ultimii doi metri, a început lucrul la ea când avea 20 de ani, aduceam apa cu cobilița de la un șipot aflat la trei sferturi de ceas, a zis Petre solemn, mi-am jurat să-i fac cadou Ioanei o fântână lângă casă, ea îl sorbea din ochi când povestea despre muncile lui, dintre gene i se prelingeau picături de apă vie, plângea când își amintea Petre-a Pădurii cu lacrimi mășcate cum rupea dalta în piatră.

Cornel Ivanciuc

loading...
PUTETI CITI SI...

Apa vie din fântâna lui Petre-a Pădurii

Postat la: 27.04.2025 |

0

Ziua, Someșul Cald vuia sub noi printre stâncăriile albe ale defileului deasupra căruia ne-am amenajat corturile, nopțile, apa mugea ca un zmeu aprig. De prima casă din Mărișel ne despărțea o pădurice de molid de 40-50 de ani etate, nu era pusă, crescuse singură după o vântoasă de dincolo de lume care a râmat copacii.

Era o casă mare din lemn cu o mulțime de acareturi și șindrila lungă de un metru, făcută de oameni tineri, Petre-a Pădurii muncea la parchetul forestier, Ioana lui Petre era casnică, ieșea cu vacile dimineața și seara prin iarba de iunie crescută până la sfârcuri, nu i se vedeau decât nurii dintre margarete și garoafe sălbatice, era roșcată și avea pistrui pe nas și pe pomeți, umbla desculță, mirosea a jintiță și râdea cu sughițuri mici când grăia, de fapt nu vorbea, se răscocora, vorbele ei erau țipete gâtuite de pasăre de seară, se auzeau de la o poștă, așa comunicau mărișenii de pe un deal pe altul.

Casele erau rare prin părțile acelea de lume, erau risipite una la zece minute de mers întins, între ele se întindeau pălanturi de ulucă, satul se lăbărța pe trei trei ceasuri în lung și două în lat, adică 18 pe 12 km, până la bold, dugheana din bârne ciuruite de cari, cu ferestre și uși vopsite în verde, făceam două ceasuri, de unde ne cumpăram bateriile pentru lanterne, pâinea și conservele de fasole cu costiță pe care le îndoiam cu o jumătate de kil de ceapă și cu un litru de bulion conserva să ne ajungă toată ziua, încă nu se dădea foamea pe cartelă, aveai iluzia că e bine, lumea din sat cumpăra de la bold ghiufe de făcut focul și fotoghin de pus în lămpi, că nu era curentul tras peste tot, era la primărie, la școală și la făgădău, unde beai seara o bere.

Coborai la râu prin păduricea deasă de molid, au fost la început zile ploioase și reci, acolo ne întâlneam cu o mogâldeață în pelerină de prelată care pescuia păstrăvi, nu părea de prin partea locului, avea limba legată și nu ne răspundea la salut, aducea cu un ungur sau cu un sas, era blonzuliu cu obrazul ridat, parcă avea și o cicatrice pe frunte pe care și-o ascundea cu dibăcie sub gluga pelerinei, Petre ne-a zis că ne putem muta dacă vrem în podul șurii, am dormit o săptămână în fân, se mai întâmpla să luăm cina cu ei, Petrenii mâncau de regulă mămăligă cu caș, brânză de burduf și lapte proaspăt muls, caimacul era gras și auriu, dacă îl puneai la ureche auzeai cum mugea subțire vițelul vacii.

După fiecare cină Ioana se apuca de spălat blidele, eu mă simțeam și o ajutam, am întrebat-o de ce era apa așa de rece, ea a început să zbiere o poveste cu o fântână, Petre a întrerupt-o urlând peste ea, lasă că le arăt eu obârșia mâine dimineață. Fântâna lui Petre-a Pădurii era dosită pe o coastă sub casa Petrenilor, n-o vedeai din potecă, a săpat Petre la ea 18 ani cu dalta și cu ciocanul, a tocit 122 de dălți și a rupt 76 de ciocane, a cioplit-o în granit, era adâncă de 19 metri, se curba ușor într-o parte pe ultimii doi metri, a început lucrul la ea când avea 20 de ani, aduceam apa cu cobilița de la un șipot aflat la trei sferturi de ceas, a zis Petre solemn, mi-am jurat să-i fac cadou Ioanei o fântână lângă casă, ea îl sorbea din ochi când povestea despre muncile lui, dintre gene i se prelingeau picături de apă vie, plângea când își amintea Petre-a Pădurii cu lacrimi mășcate cum rupea dalta în piatră.

Cornel Ivanciuc

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE