• Tweet

Aurelian Bentoiu a fost un ilustru avocat al României interbelice, un intelectual de marcă, un spirit erudit, un politician cu viziune, un om integru, iar toate acestea au avut un preţ: viaţa. A fost aruncat de comunişti în temniţe, unde, după ani de bătăi şi înfometare, şi-a găsit sfârşitul singur şi chinuit de sentimentul nedreptăţii.

Anul 1948 a fost unul de răscruce pentru România, anul schimbărilor şi al prăbuşirilor. Printre reformele impuse de comunişti s-a numărat desfiinţarea barourilor de avocaţi şi a Uniunii Barourilor Avocaţilor.

În cadrul unei şedinţe a Partidului Muncitoresc Român din 7 octombrie 1948, ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu, anunţa „reuşitele": „Colegiul a fost astfel curăţat de elementele fasciste, legionare şi de acelea care au transformat, în trecut, bara justiţiei într-o tribună antidemocratică. De la 18.000 de avocaţi cât am avut, am rămas cu 4.500". Ministerul Justiţiei dispunea astfel de un instrument de înregimentare a avocaţilor.

Printre cei consideraţi nedemni de profesia de avocat s-a numărat şi Aurelian Bentoiu, unul dintre cei mai străluciţi membri ai baroului Ilfov. Avea 56 de ani şi se afla în punctul cel mai înalt al carierei sale. Cunoscut liberal, se bucura de încrederea deplină a judecătorilor, care nu mai considerau necesară verificarea articolelor de lege invocate de el în instanţă.

Alături de Aurelian Bentoiu, şi alte nume apreciate au fost epurate din lumea juridică românească, precum Hurmuz Aznavorian, Emil Ottulescu, Valer Pop, Ioan Gr. Perieţeanu, Virgil Potârcă, Wilhelm Filderman, catalogaţi apărători ai criminalilor de război şi ai sabotorilor.
„Nicio scrisoare, niciun vorbitor. Timp de 8 ani"

Retras din avocatură şi din politică, Aurelian Bentoiu îşi petrecea timpul traducând din Puşkin şi Gorki - învăţase limba rusă după război „din spirit de contradicţie faţă de opresorul de atunci şi din dragoste de literatură". În toamna anului 1948, lucrurile se precipitau, iar el presimţea că urmează să fie arestat. Era căsătorit şi avea doi copii - compozitorul Pascal Bentoiu, care atunci avea 21 de ani, şi scriitoarea Marta Bentoiu, în vârstă de 18 ani. Într-o zi, şi-a luat rămas-bun de la familie, a plecat de acasă şi s-a ascuns.

S-a predat pe 31 octombrie, după ce familia i-a fost sechestrată şi ameninţată, iar secretarul personal, Ioan Filipescu, a fost bătut cu sălbăticie. „Aurelian Bentoiu a fost arestat duminică, 31 octombrie 1948. Înţelesese cele petrecute acasă şi trimisese un mesaj, sosit după arestarea lui, arătând că a hotărât să se predea. Casa a fost evacuată în 48 de ore şi foştii ocupanţi şi-au găsit adăpost pe unde au putut. La trei săptămâni după arestare, autorităţile au îngăduit trimiterea către noul deţinut a unui pachet de haine şi alimente. Apoi nimic. Nicio scrisoare, niciun vorbitor, niciun pachet. Timp de opt ani", povestea nora avocatului, Annie Bentoiu, în volumul „Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959". În anchetă, şi Aurelian Bentoiu declara: „Nu mai ştiu nimic nici de soţie, nici de copii din clipa arestării mele".

Timp de opt ani, ilustrul avocat a fost supus unor interogatorii interminabile şi a fost purtat prin temniţele comuniste de la Piteşti, Galaţi, Sighet, Craiova, Malmaison, Uranus şi Văcăreşti, unde a îndurat chinuri groaznice, fiind bătut şi înfometat. Singura alinare a fost poezia: compunea versuri şi proză în memorie.

Mandatul de arestare a fost emis abia în 1955, iar un an mai târziu a avut loc procesul. Oficial, Bentoiu era acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare".

Mai exact, i se imputa că, din poziţia de subsecretar de stat la Interne şi Justiţie, ar fi pledat pentru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii în detrimentul clasei muncitoare, că ar fi contribuit la dizolvarea unor sindicate şi că ar fi jucat un rol în transformarea Frontului Renaşterii Naţionale (FRN) în Partidul Naţiunii (PN), formaţiune totalitară.

Sprijinul acordat de avocatul delegat Ovidiu Rădulescu-Dobrogea i-a permis lui Bentoiu să se apere eficient, arătând că starea de asediu şi cenzura erau îndreptate, în timpul mandatelor sale, împotriva extremiştilor de dreapta, că a desfiinţat câteva sindicate în momentul în care au devenit o ameninţare la adresa ordinii de stat şi că în chestiunea FRN-PN nu a avut decât un rol tehnic şi că oricum Partidul Naţiunii nu a funcţionat de facto.

În cele din urmă, procurorul, aflându-se în imposibilitatea de a dovedi vreo vină inculpatului, a cerut achitarea. Aurelian Bentoiu a fost eliberat din penitenciarul Văcăreşti pe 13 iulie 1956.

Cu o memorie prodigioasă, avocatul i-a dictat fiului său, Pascal, toate versurile imaginate în temniţe.

În prefaţa volumului rezultat, „Zori şi Zodii. Poezii din închisoare", Pascal Bentoiu explica aplecarea tatălui său spre cuvinte: „Aurelian Bentoiu apucase să publice, înainte de 1916, versuri şi unele traduceri în «Ramuri». Iar în perioada 1942-1948, după ce a învăţat limba rusă (cunoştea şi citea în franceză, italiană, germană, spaniolă, engleză şi avea temeinice cunoştinţe de latină), a efectuat, mai cu seamă către finele perioadei, traduceri din nuvelele lui Puşkin şi Maxim Gorki. Nu este, prin urmare, de tot surprinzător că pe nedrept încarceratul, plimbat prin cele mai oribile închisori, traversând şi perioade de izolare totală - «cele mai sinistre» -, a revenit intensiv la preocupările tinereţii sale, compunând acolo, în închisoare şi fără cel mai mic petic de hârtie ori capăt de creion, un întreg volum de versuri. Nu pot uita cum, în primele opt-zece zile după eliberarea sa din iunie 1956, n-a avut linişte până ce nu mi-a dictat, pe cicluri şi cu foarte puţine versuri lipsă, toate poeziile. Scrise fiind, le-a reluat, le-a completat, recopiat şi rearanjat de mai multe ori".
Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

În scurtul răgaz de libertate, Aurelian Bentoiu a început să-şi scrie şi amintirile, şir întrerupt brusc de a doua arestare. După un an şi patru luni, pe 10 noiembrie 1957, a fost din nou încarcerat şi condamnat la 25 de ani de temniţă grea. Familia nu a putut asista la proces şi nu l-a revăzut niciodată.

A murit în închisoarea Jilava după patru ani şi şapte luni, la vârsta de 70 de ani, după ce a fost operat de cancer de prostată şi lăsat să agonizeze, cu rănile infectate. La Jilava, a împărţit celula cu mari personalităţi ale vremii - politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici. În plin calvar, s-a împrietenit cu Nicolae Steinhardt, care-l aminteşte în paginile din „Jurnalul Fericirii".

„În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe. În al doilea, Aurelian Bentoiu - cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. A fost operat, are dureri mari şi nu poate face decât foarte puţine mişcări.

Aflu de la ceilalţi că are cancer la prostată şi că e pierdut. Bietul Bentoiu suferă enorm, e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii şi se teme. (...) E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ore şi mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctoriţele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, şi căpitanul Gyorffy şi cu mine - el îndemânatec ca o femeie şi ca un felcer, eu numai binevoitor - izbutim, după mai multe încercări şi pozne, să uşurăm niţel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedeşte recunoştinţă şi afecţiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuşi, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezenţa lui şi le ascultă cu mare atenţie.

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăeni pe Borcea, şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează: «O, floare de salcâm imaculată!/ Nepreţuit simbol de modestie/ Tu vii târziu în hora primăverii/ Păşind cu sfiiciune de fecioară/ Ce-ntr-un sfârşit de-april în faptul serii/ S-ar prinde-n horă pentru prima oară». Când sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi. Bentoiu, zâmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi începe să plângă, Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curând după aceea, amândoi".
Conacul lui Bentoiu, în paragină

În 1937, Aurelian Bentoiu a construit pe moşia sa din Făcăeni un conac în stil neoromânesc. În ciuda clasei sociale din care provenea, avocatul vorbea de la egal la egal cu vecinii săi. „Legăturile lui cu oamenii modeşti erau deschise. La Făcăeni l-am văzut adeseori stând de vorbă cu ţăranii, dar şi cu unii din prizonierii ruşi, atribuiţi muncilor agricole, în perioada războiului, când bărbaţii din sat erau departe pe front şi mâna de lucru se rărise. Cred că-l unea de săteni dragostea comună pentru pământul de acolo, pe care nu l-a uitat niciodată, oricât de departe a urcat pe treptele vieţii, ca avocat sau ca om politic", povestea fiica lui Bentoiu. Moşia a fost naţionalizată de comunişti în ani '50. Conacul se mai găseşte şi astăzi, la periferia localităţii, amplasat în inima proprietăţii de câteva hectare şi ar putea fi introdus într-un circuit turistic.

„Conacul este o emblemă a judeţului Ialomiţa, iar includerea acestor obiective într-un circuit turistic, istoric şi cultural reprezintă o miză importantă pentru autorităţile judeţului. Ialomiţa are ca identitate culturală, spirituală, chiar conacul, pentru că aici au fost ferme mari, zone agricole, moşii întinse şi toţi aceşti moşieri aveau conace. Avem un conac care plânge, cel de la Făcăeni, care se află în domeniul public prin efectul legii şi care moare şi el în fiecare zi. Dacă am reface şi conacul lui Aurelian Bentoiu am avea un traseu cultural şi turistic minunat, mai ales că pescuitul şi vânătoarea se leagă de conac", susţine directoarea Direcţiei Judeţene de Cultură, Elena Păcală.

Aurelian Bentoiu se naşte pe 29 iunie 1893, în casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, judeţul Ialomiţa. Până în anul 1913 urmează cursurile la şcoala din localitate, iar apoi se înscrie la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Bucureşti, una dintre şcolile de elită de astăzi. După terminarea liceului, tânărul Aurelian urmează, în paralel, cursurile Facultăţii de Drept şi pe cele ale Facultăţii de Filosofie, ambele din cadrul Universităţii din Bucureşti.
De pe băncile facultăţii, direct în război

Apreciat de profesori şi invidiat de colegi datorită rezultatelor deosebite pe care le avea la învăţătură, studentul Bentoiu îşi întrerupe studiile şi pleacă în armată. După absolvirea şcolii de ofiţeri de infanterie, luptă în Primul Război Mondial, pe fronturile de la Turtucaia, unde este rănit în urma exploziei unui obuz. După o perioadă de convalescenţă de câteva luni, Aurelian Bentoiu revine la Bucureşti şi termină ambele facultăţi, fiind coleg cu Tudor Vianu şi Camil Petrescu, acesta devenindu-i şi bun prieten.

În decembrie 1919, se înscrie în Baroul Ilfov, profesând întâi ca secretar al lui Istrate Micescu. Îşi clădeşte rapid o reputaţie şi se întoarce în Ialomiţa natală, unde-şi deschide primul cabinet privat de avocatură. Perioada interbelică avea să fie pentru Aurelian Bentoiu una extrem de înfloritoare din punct de vedere profesional. Cabinetul său de avocatură era plin de clienţi, procesele erau câştigate unul câte unul, iar la toate acestea se adaugă şi dorinţa lui de a intra în politică, încurajat de I.G. Duca.

În anii '30, face pasul şi devine deputat PNL de Ialomiţa. Între 1935 şi 1937 este subsecretar de stat la Justiţie şi Interne, apoi, în noiembrie 1939, la cererea lui Gheorghe Tătărăscu se înscrie în Frontul Renaşterii Naţionale. Este ales deputat, ocupă poziţia de secretar pentru „Ocupaţiuni intelectuale", girează transformarea FRN în Partidul Naţiunii şi, pentru şapte săptămâni, este ministru al Justiţiei în Guvernul Tătărăscu (mai-iulie 1940).

După război este din ce în ce mai afectat de apropierea grupării Tătărăscu de comunişti. În august 1945, îi trimite lui Tătărăscu o scrisoare în care îi reproşează că a distrus ţara şi partidul. „În guvernarea desfăşurată timp de aproape şase luni aţi înregistrat o serie de înfrângeri grave. Vi le-am semnalat atrăgându-vă atenţia că bilanţul este falimentar pentru Ţară şi ucigător pentru Partid. Aţi amânat declararea în faliment, azi, după ce instituţiile garante de ordine au fost dezagregate cu girul dvs., când economia ţării a fost distrusă cu girul dvs., printr-o aplicare nedreaptă a convenţiei de armistiţiu. Ţara a fost golită de resurse."

La alegerile din 1946, Bentoiu a candidat, fără succes, din partea grupării brătieniste.

„Nu pot uita când, pe la începutul anului 1946, tata ne-a spus că Gheorghe Tătărăscu, atunci ministru de Externe, din a cărui grupare liberală disidentă făcea şi el încă parte, intenţiona să salveze unii foşti demnitari, trimiţându-i peste hotare, cu familiile lor, ca ambasadori sau ataşaţi culturali. Tata îi respinsese cu indignare propunerea, afirmând că preferă moartea în patria sa decât viaţa printre străini. A rostit aceste cuvinte, le-a crezut, le-a trăit şi a pierit pentru ele", scria fiica lui, Marta Bentoiu, la finalul cărţii „Zări şi zodii. Poezii din închisoare".

În acelaşi volum, fiul avocatului vorbea despre faptul că niciun proces nu poate şterge suferinţa îndurată de tatăl său.

„La 34 de ani de la moartea lui Aurelian Bentoiu, s-a introdus la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare determinat de iniţiativa altor membri şi urmaşi ai acestora din lotul liberal judecat în iulie 1958. N-am avut vreun amestec în această chestiune, însă mă întreb dacă unui om căruia i s-a luat tot, absolut tot: sănătate, familie, avere, profesie, libertate, speranţă şi până la urmă chiar viaţa, îi mai pasă foarte mult de o asemenea «reabilitare» prin «anularea» sentinţei criminale. Şi gândesc că, mai degrabă, un soi de reabilitare a memoriei celui plecat poate să fie a aduce la cunoştinţă câtorva oameni puţinele mărturii rămase în scris de pe urma unei vieţi cu adevărat zbuciumate şi încheiate în cea mai afundă prăpastie a iadului pământesc", a scris Pascal Bentoiu.