• Tweet

Prefața cărții Ghidul incorect politic despre încălzirea globală și ecologism, de Christopher C. Horner, traducere din limba engleză de Mihaela Moșoianu, editura Contra Mundum, București, 2020. Preafață scrisă de Vlad Topan:

Ideologia ecologistă tinde să ia, după părerea mea, locul a ceea ce în perioada comunistă se numea „învățământ politic" (marxism de popularizare). E plină programa de grădiniță și școală generală de ea, explicit sau implicit. Dar nici liceul sau facultatea nu stau rău. Și puțini sunt cei cărora li se pare că acest fapt merită să le rețină atenția căci, până la urmă, ce poate fi rău în conștientizarea problemelor de mediu? Ecologia pare acea disciplină complet benignă cu care nu poți da nici un fel de rateu: natură, specii de animale, curățenie și evitarea poluării, plantarea de copăcei, evitarea risipei, reciclare. De asemenea, lucru în echipă, activitate „extra-curriculară", activism, plimbări și excursii în aer liber, voluntariat și altele. Irezistibil pentru copii, tineri și doamne cumsecade și sensibile. Încă o dată, n-ai cum să dai greș. Cu atât mai mult cu cât în timp preocupările pot căpăta aură de activitate serioasă, angajament public, ba chiar veritabil apostolat verde. Și dacă tot veni vorba de apostolat, nici pentru persoanele religioase sau credincioase ideea nu pare - și aproape nu are cum să pară - deloc suspectă. Și asta în virtutea interpretării omului ca simplu mandatar al lui Dumnezeu la cârma lumii create, de care nu trebuie să-și bată joc, ci s-o utilizeze responsabil.

Dacă adăugăm stratul de fonduri publice (interne, europene sau chiar internaționale) pentru „proiecte" de profil, ecologia devine atractivă și pentru cei mai pragmatici care au trecut de faza romantică a gratuității. Parcă începe să nu mai aibă aura aceea complet nevinovată și pură a lucrurilor potrivite copilăriei, dar tot rămâne serviciul adus societății - și, până la urmă, cine muncește, trebuie să și mănânce.

Ca aproape întotdeauna când lucrurile sună prea frumos ca să fie adevărat, ceva se ascunde dincolo de fațadă. Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologiei/doctrinei ecologiste scris de Christopher C. Horner vine să ofere repede și suficient de temeinic o analiză a ceea ce se ascunde dincolo de retorica „verde". Și peisajul nu este deloc unul liniștitor.

Teza ecologistă de bază ar putea fi sintetizată astfel: mediul înconjurător suferă, în ultimele circa două secole, un proces de degradare vizibil, în crescendo, cauzat de activitatea umană. În această poveste, „agresorul" este omul, mai ales omul civilizației industriale, iar „victima" este mediul înconjurător. Simptomele acestei acțiuni corozive a omului asupra naturii au fost, pe rând, răcirea globală, gaura din stratul de ozon, încălzirea globală (sau simpla variabilitate climatică, eventual mai accentuată) cu alte fenomene auxiliare asociate: topirea ghețarilor și a calotei glaciare, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, înmulțirea și intensificarea catastrofelor naturale (uragane, cutremure, alunecări de teren, ploi acide, inundații), distrugerea habitatului diverselor specii etc. În cel mai bun caz agresorul este „omenirea de azi", iar victima „omenirea de mâine" sau „generațiile viitoare" laolaltă cu mediul înconjurător, bineînțeles.

Acum, înainte de a ne întreba simplu și onest dacă această teză este adevărată, se cuvine să facem un pas înapoi și să o privim în toată complexitatea ei. Deși pare o afirmație foarte factuală, descriptivă și cumva tehnică, bazată pe o anumită formă de expertiză specializată sau particulară, la o privire mai atentă ies la iveală multiplele planuri pe care le angajează. Și deși s-ar putea face o împărțire și mai amănunțită, în această prefață ne rezumăm la următoarele cinci: planul viziunii asupra lumii (sau metafizic; sau religios); planul științelor naturale; planul politic; planul juridic; planul economic.

Mai întâi, e tot mai evident că ecologia - sau, mai bine zis, ecologismul actual - vine la pachet de cele mai multe ori cu o anumită viziune asupra lumii, cu accente religioase de-a dreptul. De altfel s-a și vorbit, în contextul afirmării curentului ecologist, de o renaștere a unei forme de păgânism antic, tributar „zeilor" din natură sau chiar „Naturii" înseși (Gaia). Horner are în această carte un scurt subcapitol intitulat Ecologismul ca religie. Pe acest palier problemele sunt cât se poate de dificile, deoarece se ridică întrebări seci, de „copii mici", la care până nu demult (și în contextul moștenirii creștine a civilizației occidentale) răspunsul era simplu, de tipul: ce e mai important, omul sau natura? Și autorul ilustrează cu citate numeroase păreri ale diverșilor autori pentru care omenirea este un cancer în univers (în particular, rasa albă e un cancer al istoriei universale). Or, dacă tema concentrației de dioxid de carbon în atmosferă este abordată de cineva cu o astfel de viziune, e limpede că problema nu e „chimia atmosferei", ci e mult mai profundă. Practic, pe acest palier, ecologismul devine o formă a ceea ce părintele Serafim Rose numea „religia viitorului". Adică o supă spirituală lungă cu elemente New Age, gnostice și milenariste. Mântuirea este aici, pe pământ, în „mileniul" verde, eco sau bio. Și ca experiență personală, în mediul academic universitar economic, unde disciplinele (sau măcar temele) ecologiste au parte de o amplă platformă de exprimare, am putut sesiza o graduală repliere a opiniilor generațiilor de studenți dinspre întâmpinarea cu zâmbete a întrebărilor de tip „ce-i mai important, omul sau elefantul?" - cu aerul că punând întrebarea îi iau cumva în râs - înspre o aparent profundă și echilibrată dubitativitate. Ba chiar, în anii mai din urmă, se trezește câte un student să dea glas părerii că elefanții sunt mai importanți decât oamenii - și nu mai e clar pentru nimeni de ce opinia aceasta nu este totuși una „cât se poate de serioasă".

În preajma cumpenei secolelor XIX și XX, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu observa că odată cu relativa pierdere a atașamentului pentru creștinism în civilizația occidentală, locul lăsat gol nu va fi luat de știință ca atare sau de vreo domnie rece a raționalității dezbărate de dogme și obscurantism, ci de religii mai primitive sau mai rudimentare. Cu ecologismul cred că trăim împlinirea acestui tip de predicție.

Pe planul științelor naturale - al doilea în lista noastră - unde lucrurile ar trebui să fie, vezi Doamne, cel mai ușor de lămurit, situația, de asemenea, nu este foarte clară. Primul lucru suspect este halucinanta - după părerea mea - pretenție de „consens științific". Chiar dacă ar exista un asemenea „consens", el ar lucra cu atât mai bine cu cât ar fi mai puțin invocat. Ar însemna că argumentele sunt atât de tari și convingătoare încât merită să uiți pe moment de consens, și să le prezinți ca atare. Cel mai probabil, consensul - marginal conturbat de „sceptic" - s-ar restaura în urma discuției.

Dar de unde până unde, ne putem întreba cu autorul, judecăm adevărurile științei pe bază de consens? Horner dă și exemple de oameni de știință care nu împărtășesc „consensul", de la mentorul lui Al Gore, Roger Revelle, care nu împărtășea (alături de alți cercetători precum S. Fred Singer) certitudinea și alarmismul elevului său cu privire la încălzirea globală cauzată de om, până la Dr. William Harper, Phil Cooney, Julian Simon, Bjorn Lomborg, William Gray, Richard Lindzen și alții. Mai mult, autorul arată de asemenea și că ideea consensului, lansată de Al Gore în An Inconvenienth Truth are la bază un studiu problematic al unei cercetătoare pe nume Naomi Oreskes (istoric) care a evaluat un anume eșantion („peste 928") al lucrărilor „de specialitate" din jurnalele „de specialitate", ajungând cumva la concluzia că, negăsind vreo respingere clară a tezei ecologiste (în particular că încălzirea globală există, este semnificativă și e cauzată de om), rezultă ca e vorba de consens. Nu voi relua aici analiza lui Horner, însă în capitolul intitulat „Minciuna" consensului, el demontează convingător această ceață ideologică, arătând cum inclusiv raportul complet al Panelului International pentru Schimbare Climatică (IPCC) al ONU este cu mult mai rezervat în analiza sa in extenso prin comparație cu alarmismul „extras" în scop de „comunicare" în mass-media în sumarul larg vehiculat.

Ajunși la acest punct trebuie să punctăm faptul că Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologismului este foarte valoros și prin informația științifică pe care o aduce în sprijinul criticării alarmismului ecologist. Mai întâi o prezentare echilibrată a istoriei cunoscute și plauzibile a climei terestre, care a variat întotdeauna și variază în mod natural, indiferent de prezența și influența omului. Prezența la scară geologică a glaciațiunilor separate de perioade de încălzire, a „micii glaciațiuni" din perioada Evului Mediu târziu care urmează unei perioade medievale de încălzire (foarte probabil mai caldă decât perioada actuală), precum și a unor variații în interiorul secolului XX (încălzire până spre finalul anilor treizeci, răcire până în anii șaptezeci, iarăși încălzire până în 1998 și relativă răcire de atunci încoace - sau oricum nu vreo continuare concludentă a încălzirii) sugerează acest proces firesc de modificare climatică. Dată fiind „constanța variabilității", dacă putem spune astfel, la scară istorică și geologică, se ridică firește întrebarea dacă mai putem considera că omul și activitatea sa este un factor relevant în această discuție. Acestei idei a schimbărilor naturale, partida ecologistă îi opune viziunea bazată pe așa-numitul grafic „crosă de hochei", creația profesorului Michael Mann de la Universitatea Virginia. Conform acestuia, clima a fost stabilă la scară istorică (1000 de ani, cca. 1000-2000 d.Hr.) până în jurul anului 1900, când se instaurează un trend ascendent al temperaturii globale (de aici și forma de crosă de hochei). Din nou, Horner oferă și aici o analiză destul de detaliată a manierei în care acest grafic a fost elaborat arătându-i caracterul problematic.

O informație spectaculoasă oferită de autor este și aceea că, după căderea URSS, un mare număr de stații de măsurare a temperaturii, majoritatea localizate în Siberia, au fost dezafectate (în total, numărul a scăzut de la cca 12000 înainte de 1990 la cca 5000 în anul 2000). Și pare suspect faptul că „cea mai caldă decadă din istorie" coincide cu această masivă dezafectare a stațiilor de măsurare. În ceea ce privește cohorta de dezastre naturale menite să ilustreze pericolele „deja prezente" ale încălzirii globale, autorul discută cu multe amănunte probleme precum frecvența uraganelor în SUA (a cărei ciclicitate naturală este ignorată de alarmiști), topirea ghețarilor (aleși pe sprânceană fiind aceia care se reduc, în dauna celor care cresc, uneori chiar în vecinătăți nu prea îndepărtate; sau privilegierea mediatică a Polului Nord, cumva în proces de încălzire prin comparație cu Polul Sud, aflat în proces de răcire), sau nivelul mărilor și oceanelor (care în trecut a fost și mai redus în anumite perioade, dar și simțitor mai mare în altele).

O ultimă idee pe care o vom menționa la acest punct este diferența între realitate și modele. Alarmismul climatic este bazat în special pe modelări ale evoluției climei. Realitatea din teren este cu mult mai greu de apreciat ca atare, darămite de previzionat pe zeci sau sute de ani. De asemenea, rolul norilor sau al radiației solare poate schimba decisiv semnificația unui astfel de model. Pur și simplu, la acest moment, clima este prea complexă pentru a putea prezice cu precizie rezonabilă evoluția ei.

În al treilea rând, în plan politic, mișcarea ecologistă este în marea ei majoritate etatistă, statolatră chiar, aș îndrăzni să spun. Horner reia și el observația justă că ecologiștii sunt „verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru". Cu alte cuvinte că sunt socialiști, adepți ai acțiunii centralizate, de sus în jos (top down). Și nu pot să nu îmi aduc aminte prima caracterizare a ecologiștilor pe care cineva mi-a făcut-o mai demult: nu vor decât două lucruri, în esență - taxe și reglementări. De altfel, autorul punctează faptul că Jacques Chirac a scăpat porumbelul după Kyoto, numindu-l primul element autentic de guvernanță globală.

Mai mult, așa cum bine observa Robert Higgs în cartea sa Crisis and Leviathan, cei care doresc puterea pentru a controla viața semenilor lor au mult mai multe ocazii și mai multă îndreptățire în momentele de criză, începând cu cea mai mare dintre ele (războiul) și terminând cu simplele crize economice. De regulă, statul și puterea politicienilor pot fi crescute tocmai în astfel de momente, pentru a nu mai fi reduse ulterior decât arareori. Catastrofismul climatic vine ca o mănușă, din acest punct de vedere. Vânturat abil, poate duce la modificări societale pe scară largă (cu consecințe ample, multe dintre ele, extrem de greu de anticipat), dar cu costuri mai mici pentru propunători (decât alte metode de schimbare societală, precum intrarea într-un război). Astfel încât activismul ecologic poate deveni o pepinieră de înflorire a hazardului moral și a iresponsabilității social-politice - deși, declarativ, tocmai responsabilitatea este una din virtuțile principale invocate de adepți.

Un al patrulea plan al discuției - și care mi se pare că scapă aproape neatins în cele mai multe discuții - este cel de natură juridică. Și aici problema este că mișcarea ecologistă se îndepărtează de principiile tradiționale de drept, care în aplicarea și aplicabilitatea lor au nevoie de un agresor, o victimă și un prejudiciu certe, de prezumția de nevinovăție, de anumite standarde de probă precum și de principii precum proporționalitatea pedepsei cu prejudiciul. Or, ecologismul vine, după părerea mea, și cu o revoluție în filozofia juridică. Cumva toată lumea e vinovată, până la eventuale probe contrarii, căci nimeni în particular nu poate fi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, considerat vinovat (după standardele clasice). Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui cripto-nihilism juridic. Regulile cunoscute nu se mai aplică, presiunea e de apariție a legislației speciale, așa cum s-a întâmplat în trecut în sectorul bancar sau în problema poluării. Spectrul unui totalitarism ecologist devine cât se poate de plauzibil. Locul „conștiinței revoluționare" - care era revoluționară, dar nu era conștiință - din vremea lui Lenin îl va lua „conștiința ecologică". Ambele fiind instanțe ad-hoc, arbitrare, menite să înlocuiască tocmai căile tradiționale (inclusiv dreptul) de soluționare a problemelor și conflictelor în relațiile inter-umane. Cumulat cu aspecte de tipul clasificării dioxidului de carbon nu doar ca gaz de seră (gaz cu efect de seră) - ceea ce nimeni nu contestă - ci ca poluant, în contextul în care prin simpla noastră respirație îl producem (deci, implicit, poluăm) putem întrezări cam ce tip de societate va fi aceea „conștientă" sau „conștiincioasă" ecologic.

Am lăsat pe ultimul plan, al cincilea, discuțiile economice. Asta nu înseamnă că sunt cele mai puțin importante. La nivel teoretic, ecologiștii par să fi tranșat disputa stat-piață liberă sau cooperare forțată versus cooperare voluntară în favoarea primilor termeni. Socialiști sau intervenționiști fiind, au în general o repulsie față de piața liberă, mai ales în varianta capitalistă industrială. De altfel, mulți dintre „scepticii" climatici care-au părăsit barca alarmistă mărturisesc că o parte importantă a adepților ideologiei ecologiste sunt mânați mai degrabă de dezideratul îngropării sistemului capitalist decât de salvarea planetei. Iar pledoaria unora pentru versiuni „suple" de intervenție, precum sistemele de tranzacționare a certificatelor sau permiselor (sau „drepturilor") de poluare nu sunt decât o deghizare de prost gust a acestei abordări centraliste. Similar sistemelor de vouchere din discuțiile cu privire la reforma educației, astfel de soluții cosmetizează pe dinafară în culori de piață și concurență ceva care în nucleul său dur este profund monopolist și produs fiat al statului (sau statelor). Ele marchează abandonul principiilor tradiționale de justiție, dreptate, dar și eficiență, creând un activ artificial („permis de poluare"), distribuit inițial, atât la nivel de state, cât și in interiorul statelor între firme, într-o manieră discreționară, arbitrară (care sfârșește, firește, în trafic de interese), fiind în cele din urmă o formă de panificare centralizată (cu aparență de piață sau bursă). De altfel, unul dintre punctele forte ale cărții este tocmai evidențierea existenței unor interese corporatiste în spatele acestor propuneri. Exemplul cel mai spectaculos amintit de Horner este lobby-ul lui Ken Lay, personajul de tristă amintire aflat la cârma companiei Enron în timpul scandalului din 2001, pe lângă președinția americană tocmai în favoarea semnării acordului de la Kyoto (1997). Mărturia autorului este interesantă și prin aceea că a lucrat, o scurtă vreme, tocmai la Enron, pe probleme juridice, în 1997 (de unde a și fost nevoit să plece de îndată ce a cerut lămuriri mai puțin comode). Restricționarea pieței energiei, deși pe termen lung aduce tuturor o relativă sărăcire, pe termen mai scurt avantajează tocmai companiile care reușesc să contribuie la setarea sau formatarea „noii piețe" energetice (restricționate), în cadrul căreia prețurile vor tinde să fie mai mari. Dacă adăugăm în peisaj subvențiile acordate anumitor sectoare, obținem o imagine și mai completă a deznodământului măsurilor de politică economică eco: un „capitalism de cumetrie" verde, din care cel mai mult tot omul simplu va pierde. Mai mult, dacă (re)luăm în calcul problemele științifice ale perspectivei, nu se va obține nici mediul mai curat sau mai stabil climatic pentru care, chipurile, se adoptă toate măsurile. Căci nu putem încheia acest punct înainte de a menționa și acest lucru, apăsat spus în finalul Ghidului: toate eforturile de prevenire a modificărilor climatice (momentan întruchipate în conformarea la cerințele protocolului Kyoto) nu vor avea rezultate semnificative, deși însemnă costuri mari. Într-un anumit sens, Kyoto e un acord cinic, deoarece propune „să se facă totuși ceva, orice", chiar dacă costă mult și nu se rezolvă nimic. Și cinismul ar fi cu atât mai mare dacă s-ar ajunge la implementarea protocolului în țările în dezvoltare sau sărace.

În încheiere, și ca pledoarie pentru importanța și relevanța unei astfel de cărți și a tematicii pe care o discută trebuie să menționez că în timp ce scriam la această prefață s-au întâmplat două lucruri. Primul, panelul ONU pentru schimbări climatice, celebrul IPCC, tocmai a mai lansat unul dintre rapoartele lor anuale (octombrie 2018) în cadrul căruia sunt reluate toate temele discutate în acest Ghid Incorect Politic. Apoi, al doilea eveniment, premiul Nobel pentru economie s-a acordat în comun lui William D. Nordhaus și Paul M. Romer. Primul dintre ei a fost laureat pentru „integrarea schimbărilor climatice în analiza macroeconomică pe termen lung". Prin aceasta, ecologismul primește o nouă ploconeală la cel mai înalt nivel, garantată fiind prezența sa într-o tot mai mare măsură pe agenda politică în perioada următoare. Așa încât, o punere rapidă la punct cu ideile esențiale nu strică deloc. Lectură plăcută!

În cartea Ereziile primelor opt veacuri creștine și dăinuirea lor la începutul mileniului trei a pr. dr. Pompiliu Nacu (Editura Partener, Galați, 2010), în capitolul V (ultimul), intitulat „Teorii panteiste care tind să confunde divinitatea cu lumea. Neognosticismul timpurilor moderne", autorul găsește loc chiar și pentru feminism, dar nu abordează deloc problema ecologismului. 
Am putea adăuga un plan retoric, precum și unul psihologic al problemei. 
Vezi Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Editura Sophia, București, 2015. 
Accentele gnostice se văd la lucru, de pildă, în ideea subiacentă că, fiind, noi oamenii, o plagă pe fața naturii, pesemne că demiurgul ne-a jucat o festă aducându-ne la existență, așa încât cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să ne escortăm (resorbim) unii pe alții (înapoi) în neființă. 
Și, ca nu cumva să existe dubii, precizez: studenții credeau firesc și emfatic că oamenii sunt mai importanți decât elefanții. 
Același autor mai spunea și că ultima mare religie înaintea invaziei religiilor ersatz (sau poate prima între acestea), va fi zeificarea statului, sau statolatria. 
Starea de lucruri la momentul publicării cărții, în 2007. 
Există și o minoritate de persoane preocupate de problemele de mediu dar care mizează pe virtuțile cooperării private și pe mecanismele de piață liberă (așa-numitul blue environmentalism). A se vedea Anderson, Terry & Leal, Donald R., Free-Market Environmentalism, Palgrave Macmillan, SUA, 2001 sau articolele relativ mai recente ale lui Michael Novak intitulate chiar Blue Environmentalism (disponibile AICI). 
Higgs, Robert, Crisis and Leviathan. Critical Episodes in the growth of American Government, Oxford University Press, 1987. 
O investigație valoroasă și prea puțin luată în seamă în legătură cu maniera în care inclusiv problemele de mediu ar putea fi abordate prin prisma tradiției legale clasice are Murray N. Rothbard în Law, Property Rights and Air Pollution, disponibil on-line AICI. 
Care, în principiu, nu poate fi - prin abdicarea de la principiile clasice - decât o pervertire a legii și a dreptului. O decădere, ar zice Hayek, sau degenerare a legii în legislație. 
Walter Block, amintește în lucrarea (coordonată de el ca editor) Economics and the Environment. A Reconciliation (Fraser Institute, 1990, începând cu pagina 282) de modificarea survenită în dreptul american și anglo-saxon în general în al doilea sfert al secolului al XIX-lea. În speță, primi pași în direcția industrializării au adus cu ei probleme precum poluarea, dar într-un sens foarte concret, nu abstract sau vag-general. Anume, o fabrică ce polua culturile unui fermier sau rufele curate întinse la uscat ale unei gospodine era, de regulă, dată în judecată pentru prejudicii sau chiar stoparea activității, printr-o procedură juridică de drept comun (common law). Consolidarea acestei practici ar fi dus la realizarea industrializării prin „internalizarea", cum spun economiștii, tuturor costurilor. Dar, din rațiuni de „dezvoltare economică", autoritățile publice au suspendat acest tip de procese, dând un veritabil cec în alb poluatorilor. Și asta pentru ca ulterior aceleași autorități să „descopere" problema poluării ca „eșec al pieței" și să-și găsească o sarcină („un bun public" de oferit) în plus. 
Autorul surprinde bine și caracterul problematic al țintelor prevăzute la Kyoto în 1997, anume reducerea în statele semnatare a emisiilor anumitor gaze cu efect de seră până la nivelul din 1990. El arată că statele europene n-au pledat în mod inocent pentru acel an, deoarece a fost un an cu emisii suficient de mari, care să le permită o marjă de manevră (Horner sugerează că dacă s-ar fi ales 1997, anul protocolului, standardul cerut statelor europene ar fi fost semnificativ mai exigent). De asemenea, după 1990, performerii în termeni de reducere a emisiilor de gaze de seră în atmosferă au fost în principal Marea Britanie și Germania. Prima, prin trecerea la producția energetică bazată pe gaze naturale (și nucleară), iar a doua prin închiderea multor facilități de producție poluante din fosta RDG. Or, aceste lucruri s-ar fi făcut oricum. Până în 2007 - anul cărții - deși SUA nu semnase protocolul, își reduceau emisiile în termeni absoluți; pe când UE, semnatară a acordului și „premiant" eco, „performa" crescându-și emisiile în termeni absoluți, dar „reducându-le" în termeni contrafactuali, în sensul că rămâneau sub nivelul negociat al anului 1990. 
Vezi Global Warming of 1.5 °C, disponibil on-line AICI. Din start se poate observa retorica cel puțin perversă a raportului, după părerea mea. Nu doar că nu mai argumentăm încălzirea globală ca atare (că doar „consensul" a stabilit adevărul), ci discutăm avantajele comparative ale unei încălziri de numai 1.5°C față de 2°C.