• Tweet

Vă povesteam despre bibliotecile discrete care-şi deschid arareori porţile ruginite şi, poate din această cauză, sunt lăsate pradă uitării cu secretele lor cu tot, chiar dacă tot ce este acolo, într-un fel sau altul, ne poate lămuri de ce suntem aşezaţi într-un fel anume pe harta de putere a Europei şi a lumii.

Documentele pe care vreau să vi le prezint într-un mai lung serial nu provin doar dintr-o singură bibliotecă şi, timp de decenii, nu au fost poziţionate pe aceleaşi rafturi, nu au au avut aceiaşi custozi şi, nu au beneficiat decât târziu de traduceri în limbi internaţionale şi nici chiar atunci nu au putut fi consultate fără a avea foarte greu de obţinut aprobări de securitate.

Dar ceva au avut în comun: această ştampilă, plus indicarea perioadei de secretizare, în funcţie de material, interese directe sau de alianţă. Puteau să iasă public în 30, 50 de ani sau 200. Sau deloc.

Este vorba despre rapoarte, semnate, secretizate la cel mai înalt nivel prevăzut de structura în care au fost produse, tocmai pentru că erau adresate persoanei din vârful ierarhiei. Ascund poveşti care de cele mai multe ori s-au terminat cumplit pentru eroii lor, deveniţi dezagreabili sau inutili faţă de priorităţile politice ale momentului, dar şi tragice în sine deoarece - simple transcrieri de conversaţii la cel mai înalt nivel - nu erau făcute să ascundă, să machieze sau să îmblânzească realitatea: cum se manevra, se juca şi se negocia destinul unor ţări, totul în numele singurului principiu general-acceptat al istoriei, adică poziţia de învingători în conflictul militar, în cazul nostru, în aceste documente fiind vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial şi perioada imediat următoare.

Este oare adevărat că "învingătorii scriu istoria"? Cu siguranţă că da. Însă asta nu înseamnă că arhivele pot să fie mereu secrete deoarece şi învingătorii ajung să aibă interese divergente şi atunci folosesc informaţii în propriul interes, adică distrugerea sau cel puţin paralizarea prestigiului politic al fostului aliat, acum devenit inamic feroce. Pentru moment.

Din punctul meu de vedere, acesta este documentul care sintetizează sinergia cinismului celor doi egali în lipsa de scrupule privind împărţirea lumii la tarabă: Churchill şi Stalin, la reuniunea celebră de pe 10 octombrie 1944 de la Moscova. S-a încercat ulterior, de nenumărate ori, să se minimizeze sau să fie trimis în ridicol acest acord, tocmai din cauză că era atât de cumplit de ruşinos şi arăta că ,din nou şi la o scară mult mai mare, în indiferenţa americanilor, britanicii erau gata să repete procedeul partiţiei teritoriale decise într-un birou, aşa cum făcuseră cu Orientul Mijlociu după căderea Imperiului Otoman (vă amintiţi Protocolul Sykes-Picot) şi cum aveau să facă din nou, provocând din nou o tragedie continentală, în momentul partiţiei Indiei..

Să începem să cu ceea ce oferă arhiva digitală de la Wilson Centre: "Record of Meeting at the Kremlin, Moscow, 9 October 1944, at 10 p.m.," October 09, 1944, History and Public Policy Program Digital Archive, Public Record Office. Din punctul meu de vedere, informaţiile sunt senzaţionale, extrem de puţin circulate, profund relevante pentru mentalitatea celor care împărţeau lumea.

Dar ceea cred că vă va interesa ce este relatat în cazul României - atât în acest document cât şi în cel următor, memorandum al conversaţiei între miniştrii de Externe însărcinaţi să treacă la treabă şi să ia decizii care vor fi importante până la finele lui '89. Este bine să ştiţi că aşa se discuta despre România, fosta ţară aliată a Germaniei lui Hitler şi care tocmai întorsese armele împotriva nemţilor, intrând de data asta în luptă de partea aliaţilor. Şi iată cum discutau liderii lumii libere despre România, asta ca să nu aveţi îndoieli, dubii şi, mai ales, iluzii.

"Primul Ministru (Churchill n.n.) a indicat că există două ţări în care Marea Britanie are un interes special. Una era Grecia. Nu era foarte tare interesat de România. Aceea era în foarte mare măsură o problemă rusească şi Tratatul propus de Guvernul Sovietic era unul rezonabil şi demonstra multă ştiinţă a guvernării în interesul păcii în viitor. Dar Grecia era ceva diferit. Marea Britanie trebuia să fie puterea conducătoare în Mediterana şi spera că Mareşalul Stalin îi va lăsa dreptul de a avea ultimul cuvânt de spus în privinţa Greciei, exact aşa cum era cazul cu dreptul Mareşalului Stalin în ce priveşte România... Primul Ministru (Churchill) a ridicat problema intereselor pe care cele două guverne le au în diferite ţări din Balcani şi nevoia de a lucra în armonie în fiecare dintre le. După o discuţie, s-a căzut de acord că fiecare dintre cele două guverne sunt interesate în mod egal de Ungaria şi Iugoslavia, că Rusia avea un interes major în România şi că Marea Britanie era în aceeaşi poziţie în raport cu Grecia. Primul Ministru (Churchill, n.n.) a suferit că în ce priveşte Bulgaria, interesul britanic era mai mare decât pentru România."

Foarte relevantă mi se pare preavizarea lui Churchill care anunţă foarte clar poziţia ţării sale, o monarhie, faţă de viitorul capetelor încoronate din zonele eliberate după înfrângerea Germaniei. Chiar dacă şi la noi era monarhie, chiar una înrudită cu Casa regală britanică de noi nici măcar n-a pomenit în enumerarea cazurilor care prezentau interes "în niciun caz Marea Britanie nu va încerca forţarea (impunerii) unui Rege în Italia, Grecia şi Iugoslavia. În acelaşi timp, poporul ar trebui să fie lăsat să rezolve această problemă într-o perioadă de linişte". Şi s-a văzut că Churchill fusese corect informat despre deciziile asupra a ceea ce urma să se petreacă cu monarhiile respective, inclusiv cu cea din România.

Trecem acum la nivelul doi, cel operaţional: a doua zi, miniştrii de externe britanic şi sovietic, Anthony Eden şi V. Molotov, încep împărţeala propriu-zisă, descrisă în amănut şi pe care o găsiţi transcrisă în al doilea document difuzat de aceeaşi sursă americană. Negociere ca la piaţa marilor puteri,. Aveţi la dispoziţie şi transcriptul integral al celui de-al doilea document şi vă rog să obervaţi încrâncenarea pe procentaje în cazul tuturor ţărilor de pe listă, cu excepţia României, considerată de cei doi miniştri un caz rezolvat şi predat Rusiei. Singurul subiect de interes era atunci o despărţire clară a intereselor îin zona Mării Negre, descrisă de ruşi drept un "lac" şi celaltă problemă, accesul în Mediterană, de unde vor urma aranjamentele viitoare privind aşa numitele ţări de control în zonă, adică Italia şi Grecia, precum şi excepţional de interesantele aranjamente de securitate prind Turcia. Poate vă faceţi timp să lecturaţi, din primul document, discuţia despre Convenţia de la Montreux, gândirea strategică a marilor puteri în legătură cu rolul Turciei şi limitele care trebuiau să-i fie puse sau determinate.

Nemilos destin acesta al României. Asta mai ales deoarece, în acea perioadă, toată lumea juca în paralel partide suprapuse şi multidirecţionale de şah în care se încercau scenarii de pace. Noi, ce-am jucat, n-a ieşit, veţi vedea rapoarte despre asemenea tratative. De ce nu am fost băgaţi în seamă? În primul rând, pentru nu am avut vreodată guvern în exil sau forţe armate, fie şi la nivel de mici unităţi, care să fi răspuns chemării unui lideri politic care să se opună alianţei cu Germania nazistă, n-am avut diasporă realmente angajată politic. În lipsa unei mişcări de rezistenţă reale cu un lider recunoscut de Aliaţi, acestea le-au fost reacţiile şi astfel le-a fost motivată indiferenţa.

Cristian Unteanu