• Tweet

Teoriile nu rezolvă totul în viață, dar fără teorii neajunsurile copleșesc. Se poate observa că destule teorii privind societățile actuale nu mai fac față experiențelor de viață, dar altele, cerute stringent, apar lent.

Circulă însă un dispreț plin de suficiență pentru teorie, confundată frecvent cu simpla speculație. Se socotește că situațiile cer rezolvări „practice". Nu se înțelege că din împrejurarea că viața este în fond „concretă" nu rezultă că ocolind teoria ai rezolvări. În definitiv, trăim conform a ceea ce socotim adevărat, iar multe adevăruri ne vin din teorii.
Disprețul pentru teorie a și luat forme diverse. El începe cu bagatelizarea nevoii de dezlegări teoretice în diferite împrejurări ale vieții, continuă cu ridiculizarea teoriei, căreia îi sunt opuse „urgențele situațiilor", și se încheie cu ignorarea teoriei, sub justificări superficiale - „nu am timp de teorie", „nu mă interesează decât faptele".

Disprețul nu este nou, dar s-a intensificat odată cu mentalitățile aduse de neoliberalism. Acesta suscită impresia că doar competiția contează, iar etica darwinismului social, pe care o întreține, favorizează egoismul și „lupta". Reflecția teoretică pare în contratimp cu viața.
La noi, disprețul pentru teorie vine și din carențele educației. Se învață tehnici, dacă nu cumva date nude, dar este prea puțină răbdare de a învăța pentru a înțelege teorii.
Acest dispreț este întărit apoi de atmosfera întreținută de decidenți fără valoare, care îndrumă instituțiile spre cultivarea supunerii, nu a vreunei reflecții. De altfel, unde dezbaterea publică este redusă, interesul pentru teorie scade.
Universitățile nu mai contracarează nici ele destul desconsiderarea teoriei. Se vorbește în limbajul epistemologiei anilor șaptezeci, or, între timp, este o cu totul nouă înțelegere a științelor. La nivelul anilor interbelici, Ștefan Procopiu sau Moisil sau Țuțugan sau Sergescu sau alții propuneau teorii și interpretări. Acum eventualul specialist se lasă repede înecat în factualitate.

Am propus, la rândul meu, teorii - relative la propozițiile argumentării, universalii, delimitarea acțiunilor, „societatea nesigură", tipurile de stat, „geometria variabilă a supraputerilor", postglobalizarea, reclădirea eticii, conceperea operei de artă etc. ca părți ale pragmatismului reflexiv. Discutarea rămâne firavă.
Cât de necesară este teoria se observă în nenumărate împrejurări. Inclusiv în evenimentele ce zdruncină astăzi umanitatea.
Se vede în confuziile privind pandemia. Abordarea din partea autorităților nu s-a ridicat peste orizontul imediat, la o privire istorică și, de ce nu, la experiența acumulată de civilizații, pentru a se coopera. Nici acum, când lumea este asaltată de viruși, naturali sau creați în laborator, nu se face ceva sigur, căci nu există privirea cuprinzătoare a unei teorii.

Se vede și în confuziile privind incursiunea Rusiei în Ucraina. Privirile se opresc la fapte izolate și rămân aservite incitărilor și impresiilor. Nu se ia în seamă istoria conflictului actual, cu confruntarea supraputerilor și cu încercarea de remodelare a relației dintre civilizații. Nici experiența conflictelor de mare amploare nu contează. Nefiind o teorie închegată, se navighează în aproximări și confuzii.
Se vede cât de necesară este teoria și în neputința din România actuală de a depăși crizele. O țară care nu ar fi cazul să aibă dificultăți cu resursele și cu prestațiile proprii, are acum cea mai mare emigrare a cetățenilor în timp de pace, cel mai ridicat analfabetism funcțional din Europa, cea mai mare îndatorare externă din istorie, o recrutare coruptă a decidenților, justiție precară, moralitate scăzută, mentalitate condusă de maxima „să ne dea", cu puțin interes pentru viața cetățenilor. România nu poate ieși nici ea la liman fără o abordare de sine ca întreg.

Orice am face, există mereu o distanță între fapte, oricât de „concrete", și explicarea lor. Această distanță cineva o acoperă. Nefiind la îndemână teoria, sau disprețuind-o, intervin prejudecăți, experiențe subiective, zvonuri, „ceea ce se zice", propaganda și mass media. Substitute ce nu pot scoate din confuzii!
Învățătura ce se poate extrage ușor este aceea că sărăcia în materie de teorie nu este urmată doar de cecitate. Ea este urmată și de o penurie de cunoștințe, care lasă spațiu mare erorilor de decizie.
Să lămurim din capul locului în cât mai puține cuvinte și cât mai intuitiv ce este teoria (detalii în A. Marga, Argumentarea, 2003). Mai ales că această noțiune este confundată frecvent cu te miri ce.

Este de observat că în știință, care este cunoaşterea cea mai evoluată, se întreprinde „investigarea faptelor" pentru a identifica regularităţi cu caracter de „lege". Această identificare se face în primul rând prin „inducţie". Deja Francis Bacon a identificat „forma" fenomenelor cu „cauza lor eficientă" (sau cauza producătoare). Plecând de aici, John Stuart Mill a formulat „metodele inductive de aflare a cauzelor", care constituie partea clasică a metodologiei. Pe acest fundal, a devenit dominantă ideea potrivit căreia „legea" este un raport constant, măsurabil între fenomene. Alături de „observaţie" - care nu se reduce la „perceperea" fenomenelor, fiind, în fapt, o „observaţie orientată de interogaţii" - și-a făcut locul „experimentul", prin care s-a câştigat controlul asupra condiţiilor fenomenelor și se obțin legi precise.
Aplicarea tuturor acestora nu duce, însă, totdeauna la găsirea cu siguranță a cauzei. În acest caz, recurgem la „ipoteze". În cunoaştere dispunem însă şi de „certitudini" cu privire la cauzele fenomenelor. În orice caz, din momentul în care „ipoteza" a fost confirmată, se poate clădi „teoria". Vestita Logique de Port Royal a vorbit de „doctrină", ca învăţătură organizată în vederea transmiterii. Kant a observat că există și „dogme" - cunoştințe pe care cel care se instruieşte le preia ca ansamblu într-o „şcoală de gândire". Se consideră astăzi „dogmatism" atitudinea ce constă în cultivarea obstinată a învăţăturilor primite, în pofida schimbărilor. Claude Bernard ne-a lăsat distincţia dintre teorie, care este „ipoteză verificată", doctrină, adică teorie ce nu ar mai avea nevoie de verificare, și sistem - distincție ce funcţionează şi astăzi.

Există și „pseudoteorie". De aceasta „teoria" se deosebește printr-o serie de însușiri - sistematizarea deductivă a cunoştinţelor, capacitatea de explicare a faptelor, de orientare a noilor investigaţii și de predicţie a evenimentelor.
Teoriile la propriu sunt fructul cercetării adâncite și rezolvă probleme. Atunci când aplicarea lor este însoțită de cultură, teoriile sunt și mai fecunde. A stăpâni teorii capabile să rezolve cât mai multe probleme este idealul actual al cunoașterii. Instruit este astăzi cel care şi-a însuşit teorii explicative. Specialist este cel care a ajuns să stăpânească teorii dintr-un domeniu până la a le înțelege condițiile de aplicare. Cultivat este acela care leagă teorii, le înțelege apariția și sensul aplicării și înțelege cultura ca parte a istoriei umanității.
Mulți oameni au concepții - adică cunoștințe organizate. Dar cei care întrunesc cunoaștere, imaginație socială, nelinişte etică, interogare filosofică, ajung mai sus. Ajung dincolo de percepții, abordări, idei, concepții, la „viziuni". Acestea sunt podișul înalt de pe care se vede departe, în toate direcțiile.

„Viziunile" nu sunt jocuri. Și ele presupun condiții obiective și subiective necesare și suficiente (detalii în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017). Pe lume sunt cititori de cărți, comentatori, cercetători, teoreticieni, dar abia „gânditorii" sunt aceia care elaborează „viziuni". Nu este „gânditor" acela care nu-și încadrează teoriile într-o „viziune" ce poate fi convertită în acțiuni. În viața societăților, „șefii" au păreri, „managerii" au cunoștințe, „liderii" folosesc ceva din acestea, dar abia „oamenii de stat" aplică viziuni. Nu este „om de stat" acela care nu convertește viziunea în acțiuni și instituții funcționale.
De la aceste precizări, să revenim, însă, pe terenul vieții. Din jurul lui 2010 încoace, înfruntăm schimbări de amploare care cer lămuriri pe care doar teoriile le pot da. Iată câteva exemple.
Corectura globalizării a început, în fapt, în chiar țara de origine. Statul național revine în rol. Lumea a intrat sub controlul unei „geometrii variabile a supraputerilor", în care SUA și China sunt polii. Postglobalizarea este la ordinea zilei, dar opțiunile ei rămân încă în ceață.

Prețurile materiilor prime și ale energiei, conflictele, practicile egoiste ale băncilor, supranaționalele, tehnologiile care reduc forța de muncă schimbă asumțiile economiei. Orientarea economiei reclamă clarificare.
Se operează și azi cu delimitarea sistemelor sociale de la începutul secolului al XX-lea. Or, se trăiește în societăți diferite de capitalism, corporatism sau socialism. Acum, băncile, aparatele birocratice, privilegiile, descurcarea, corupția și refeudalizarea fasonează viața oamenilor - uneori mai mult decât orice. Sistemele sociale moștenite sunt deja înlocuite.
Se discută de suveranism versus globalism, fără să se observe că nu există suveranism - dacă acesta înseamnă întoarcere la autarhie. Nimeni nu propune așa ceva. Desigur, însă, că tot mai mulți democrați de astăzi argumentează justificat că performanțe în societate - democrația, asistența socială, dezvoltarea, chiar justiția - sunt posibile doar într-un stat suveran, care își asumă valorile moderne. O suveranitate ce ignoră interesele de securitate ale vecinului nu mai dă rezultate.
Trenează în lume chestiuni rău rezolvate, care explodează. Bunăoară, conflictul din Ucraina din 2022 își are originea în tergiversări, nemulțumiri și obiecții de peste trei decenii. El nu va fi depășit fără un nou aranjament strategic al supraputerilor, bazat pe o nouă viziune.

Urmăresc de ceva timp, printre cercetările de politică internațională, scrierile „realismului politic" din Statele Unite ale Americii, cu Graham Allison, John J. Mearsheimer, Steven M.Walt. Ele au avut fundamental dreptate în evaluarea consecințelor pandemiei și, mai nou, se dovedesc mai profunde în analiza conflictul din Ucraina. Le-am și citat adesea.

Recent, am avut, din partea acestor cercetări, satisfacția de a vedea confirmate reflecțiile în favoarea cultivării teoriei. Mă gândesc aici mai cu seamă la extraordinarul studiu al lui John J. Mearsheimer și Steven M. Walt (Leaving theory behind: Why simplistic hypothesis testing is bad for International Relations, în „European Journal of International Relations", 19-3, 2013), care este o exactă și impecabilă pledoarie pentru teorie. Argumentele ei vin din teritoriul cercetării relațiilor internaționale și, de fapt, al politicii internaționale, dar sunt valabile practic în orice domeniu.

Autorii reprezintă școlile consacrate prin cercetări de referință de la universitățile din Chicago, respectiv Harvard. Ei reacționează la alunecarea din domeniul studiilor internaționale de la elaborarea teoriei, la concentrarea analizelor asupra testării de ipoteze. „În mod specific, domeniul părăsește dezvoltarea și folosirea cu grijă de teorii și, în locul lor, accentuează ceea ce numim simplist testarea de ipoteze. În chip uzual, teoria joacă un rol minor în această întreprindere, cel mai mult efort fiind dedicat colecționării de date și testării de ipoteze" (p. 428). În loc de a păstra ambele captele ale conexiunii, teoria și testarea, se desfășoară energii considerabile pentru a muta centrul de greutate al cercetărilor de pe cadrele cuprinzătoare pe segmente și date parțiale.

Cu aceasta, argumentează John J. Mearsheimer și Steven M. Walt, însăși misiunea dintodeauna a științelor sociale - aceea de a arunca lumina asupra situațiilor în care oamenii trăiesc - este trădată. „Noi credem că scăzând nivelul teoriei și ridicând testarea de ipoteze pe primul loc este o eroare. Ceea ce nu echivalează cu a spune că generarea și testarea de ipoteze nu este importantă. Făcută la propriu, ea este una dintre activitățile nucleu ale științelor sociale. Totuși, creația și rafinarea de teorii este cea mai importantă activitate în această întreprindere [...]. Este necesar, totuși, ca specialiștii în științe sociale să aibă o înțelegere solidă a teoriei și să o folosească inteligent spre a-și ghida cercetările" (p. 429). Nu sunt posibile altfel cunoașterea, ameliorarea explicației și consolidarea predicției.

Desigur, teoria poate fi analizată în raporturi diferite. Din punctul meu de vedere, al unui pragmatism reflexiv, implicații au și raporturile teoriei cu științele, cu filosofia, și, de ce nu, cu decidenții. Deliberat, John J. Mearsheimer și Steven M. Walt se concentrează asupra raportului dintre teorie și testarea de ipoteze. Acesta este, firește, unul dintre aspectele proeminente, iar optica și analiza celor doi face istorie.

Pe bună dreptate, John J. Mearsheimer și Steven M. Walt amintesc că teoria este de neprețuit din variate rațiuni. „Deoarece lumea este infinit de complexă, avem nevoie de hărți mentale pentru a identifica ceea ce este important în diferite domenii ale activității umane. În particular avem nevoie de teorii pentru a identifica mecanismele cauzale care explică comportamente recursive și cum se raportează unul la altul. În cele din urmă, teorii bine echipate sunt esențiale pentru a testa adecvat ipoteze; aparent sofisticate teste ce nu sunt întemeiate în teorii produc cel mai probabil rezultate eronate" (p.430). Însăși testarea ipotezelor depinde de soliditatea teoriei. „Nu este vorba de o singură teorie, un ecosistem teoretic divers fiind de preferat unei monoculturi intelectuale" (p.430). În orice împrejurare, teoria rămâne forma majoră a cunoașterii și ei îi revine rolul de pivot al studiilor.
John J. Mearsheimer și Steven M. Walt plasează benefic teoria în cadrul cunoașterii în vederea acțiunii. „Realismul" pe care ei îl reprezintă se opune manifest „instrumentalismului" în materie. În mod direct este vizată influenta teză a lui Milton Friedman (Essays in Positive Economics,1953) - cu cât o teorie reflectă mai puțin realitatea, cu atât ea poate fi mai puternică, căci contează rezultatul predicțiilor, nu calitatea asumpțiilor. Simplificat spus, teoria bună este cea care satisface interesul celui care o promovează. Contraargumentul binevenit al lui John J.Mearsheimer și Steven M. Walt este că numai asumpții realiste pot susține explicații valide și predicții.

Este din capul locului convingător inventarul prestațiilor teoriei pe care îl fac John J. Mearsheimer și Steven M. Walt (pp.435-437). Anume, aceasta asigură: cadrul cuprinzător de captare a realității, transformarea revoluționară a cunoașterii, posibilitatea predicției, șansa diagnosticării situației și posibilitatea deciziei politice. Teoria permite evaluarea, înțelegerea istoriei, acoperirea golurilor factuale și elaborarea de teste empirice valide.
Inventarul ca atare poate fi inspirator. Nu vrei teorie? Cunoașterea îți stagnează și te lipsești de prestațiile menționate! Nici diagnosticul nu este realist, nici explicația nu este până la capăt, nici predicția nu duce departe, nici decizia nu dă în fapt rezultate!
Nici un studiu existent în momentul de față nu a arătat atât de incisiv efectele concentrării pe testarea de ipoteze în condițiile absenței teoriei puse la punct. John J. Mearsheimer și Steven M. Walt au argumentat pe larg evaluarea, tot mai larg împărtășită, că s-a rămas păgubos la a se lua „aproape exclusiv și nejustificat performanța empirică drept criteriu deciziv, poate exclusiv, al evaluării în cercetarea socială și politică". De aici rezultă efecte nefaste, ce conduc la erori.
Se asumă, bunăoară, modele insuficient elaborate (misspecified models), se ajunge la măsurători rău orientate (misleading measures), se rămâne la sărăcia de date (poor data) nu se ajunge la explicație (absence of explanation).

Nu se ajunge la acumularea suficientă de cunoștințe (lack of cumulation).
Studiul datorat lui John J. Mearsheimer și Steven M. Walt este o lecție impresionantă despre importanța teoriei în cunoaștere. El restabilește teoria pe fondul pe care s-au acumulat date, dar se bate pasul pe loc cu optici vetuste. Tocmai când, așa cum se vede ușor, improvizațiile câștigă teren în decizii, iar dezorientarea sporește de la o zi la alta.

Andrei Marga