• Tweet

Am găsit zilele trecute, într-un parc din Cluj o carte, care în copilărie, m-a fascinat. "În fiecare zi e iarnă", de Margaret Millar. Mi-a dat-o un băiat simpatic, care purta un tricou cu Nichita Stănescu.

Nu avea "troti", nu avea rucsak cu "apică" și o.b.-uri, nici nu bea cafea "to go". Pur și simplu oferea oricui ar fi vrut, cărți de citit în parc, dintr-un bus frumos colorat, pe care scria "Book Truck". (BIBLIOTECA - 8845). M-am hotărât să donez, și eu, de acum 2 euro acestei inițiative. Merită. Margaret Millar este o scriitoare canadiană total atipică, talentul ei a pus în valoare personajele poveștii "dezbrăcaţi" de hainele convenționale ale statutului lor social. Sub lupa scriitoarei acestea se prezintă în faţa cititorului în lumina mediocrității, a mizeriei lor sufeteşti, sau a superficialității, tipic umane.

"În fiecare zi e iarnă", e un roman în care o crimă, urmărește destinele personalelor, iar cartea personifică excepțional ideea că trecutul te urmăreşte implacabil, nu poţi scăpa de el. Şi mai ales ne aduce aminte că o iarnă care stăpâneşte un suflet se instaurează definitiv în omul astfel posedat, motiv pentru care ar fi bine dacă ne-am face, toți, o autoanaliză. Și, din când în când să avem curajul de a ne privi sincer în oglindă, dacă vrem să aflăm acel adevăr, pe care nu vrem să-l recunoaştem de bună voie.

Cam asta trăiește România azi, oricât ne-am chinui să ne autoconvingem că avem ceva comun cu modernitatea, cu statul de drept, cu respectarea Drepturilor Omului, și toate celelalte frumoase lozinci pe care în culmea bizantinismului nostru rezilient peste veacuri ne chinuim să le rostim aiurea, precum o morișcă bătută de vânt. Imi dau seama câtă dreptate avea I.D. Sârbu care acum multă vreme sublinia această mizerabilă trăsătură a noastră, care ne marchează și azi, făcându-ne să împărtășim ca popor, un destin nemilos și potrivnic.

Emil Bobu, fost înalt demnitar în vremea comunismului, este, pentru istoria modernă a României tipul clasic al slugii perfecte. Născut într-o familie modestă de ţărani, Emil Bobu devine la 18 ani membru al Partidului Comunist. El „a ars" repede etapele ascensiunii în ierarhii şi, după ce a urmat mai multe şcoli de partid, a ajuns procuror. În 1973 ajunge ministru de interne, iar din 1980 ocupă pentru doi ani funcţia de viceprim ministru, pentru ca mai apoi să devină secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Central al PCR, funcţie din care controla întregul aparat de partid. S-a numărat printre oamenii de încredere ai lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu. Figura lui corespunde celmai bine unei definiții acceptate a bizantinismului. "Bizantinismul înseamnă să te târăști pe burtă, să te umilești în fața stăpânilor. Înseamnă să ai o duplicitate totală în fața puterii"- spune Procopius din Cesareea.

Modelul Bobu este larg îmbrățișat azi, de o întragă pleiadă de "tineri intelectuali" arondați mai ascuns, sau chiar la vedere unor grupuri politico-securiste, ONG-uri, care gravitează în jurul centrului decizional, la fel de bizantin, al României. Stupefacția constă în aceea că, deși au un bun nivel de înțelegere al devenirii politice a României aceștia au ales ca model comportamentul perfect bizantin al lui Emil Bobu.

M-am bucurat mult pentru Europa pentru ca o merita cu vârf și îndesat pe dna Kovesi. Imaginea întreagă seanănă perfect cu fabula în care o broască, vrând să ajungă de dimensiunea unui bou, începe să se tot umfle până când chiar ajunge de mărimea acestuia. Însă, spre deosebire de cazul lui Bobu, în care broasca a crăpat, în cazul celor care au contribuit, prin protocoale la distrugerea României, iată că Broasca nu pare să crape; mai mult, Broasca începe să se creadă Dumnezeu.

Din momentul când Hellwig a denunțat mizeria europeană nr 1 a epocii moderne - Protocoalele SRI-DNA a urmat o perioadă de speranță că țara va sări în aer, că societatea civilă, marile conștiințe ale jurnalismului, așa-zisele ong uri ale lui Soros se va cutremura, chiar și acestea. Cel puțin în fața miilor de destine frânte, a celor omorâți în pușcării, sau a miilor de cetățeni cu viața distrusă prin tribunale și apoi achitați de judecători cinstiți.

Nu m-am gândit nici un moment că acestor tineri "intelectuali-oengiști-ziariști sau politicieni le-ar fi putut păsa de distrugerea programatică a clasei politice românești, sau de punerea pe butuci a capitalului autohton, sub coordonarea echipei Băsescu-Kovesi- Coldea- Maior. Speram ca măcar dramele umane provocate de acești oameni (?) să-i cutremure. N-a fost să fie așa. Politicienii, toți deopotrivă au dat dovadă de o grețoasă și bizantină lașitate.

A urmat o liniște și o dezamăgire cruntă. Nimeni n-a preluat ștafeta de la dl. Hellwig, deși politicienilor le-ar fi revenit sarcina să ne devoaleze ce fel de experiment anume s-a aplicat acestui popor prin "Protocoalele SRI-DNA", și, de ce a trebuit acest popor să plătească în distrugeri ale destinelor și vieților umane? În folosul cui s-a desfășurat acest sinistru experiment?

Marile ONG-uri ale lui Soros, din care, culmea, multe au ca scop protejarea Drepturilor Omului, au tăcut, complice, trezindu-se doar acum, când "aparatul" de distrus destine al lui Coldea - Koveși - Maior Dumbravă et co. cere, prin diversele forme umane ale încazarmării falsei societăți civile, revenirea la poziție de stăpânire și distrugere a României. La un semn propaganda s-a adunat, cerând pe diverse voci "intelectuale" demisia lui Hellwig - un om al istoriei, abandonat împreună cu Johannis de lașitatea grețoasă a celor care ar fi trebuit să le stea alături...

Deși sunt puțini care au talent în grupul acesta de insurgenți, ei încearcă să scrie o nouă fabulă, cu Boul, care începe, și el să se umfle, simțind momentul delicat în care lașitatea politicienilor a adus România, gândindu-se, pe semne că i se cuvine să ajungă Dumnezeu.

„Se încearcă o subminare a autorității lui Klaus Iohannis, deși intervenția pe care a avut-o a fost foarte bună. A fost scurtă, tăioasă, în care s-a prezentat ca fiind garantul acestor lucruri, și a lansat și acea poveste cu „îl știm noi pe Iuda". Bănuiesc că la nivelul ăla are mai multe informații", a spus, în podcastul EVZ., Dan Andronic.

În context, el a menționat perioada 2017, când s-a aflat public de existența unui protocol secret între SRI și DNA. Scandalul de acum ar putea avea legătură cu acea perioadă, când a fost devoalată marea influență a serviciilor secrete, și cu lupta pentru putere. „În momentul în care SRI a denunțat protocolul, noi nu știam că există. (...) Întrebarea e în ce măsură ce poate exercita un control? N-am văzut niciun ONG la momentul ăla să citească raportul. Dacă ești un ONG care apără drepturile și libertățile cetățenești, le aperi tot timpul. Dacă le aperi doar din când în când, înseamnă că undeva există un buton on/off. Când a fost cu Binomul era pe off, cu pachetul de legi s-a dat pe on."

Dan Andronic e un jurnalist bine informat și cred că are perfectă dreptate.

„Singurul semn că România este încă o democrație - scrie, cu curaj, judecătoarea Adriana Stoicescu -, e libertatea de exprimare, ce se încăpățânează să existe prin câteva redacții. Câțiva ziariști, care nu obosesc să vorbească, să arate derapajele și să încerce să ne trezească din amorțeală, mai țin țara asta în viață. E drept, intubată, cu defibrilatorul alături, dar în viață. Sunt singurii care mai reacționează în fața mizeriilor intitulate pompos proiecte de legi, în fapt niste amenințări pe față, care cred că îi dau vise erotice tovarășului, pe lumea cealalată".

Aș mai insista, însă, spre bizantinismul României de azi, și dintotdeauna. Cel de acum, mai mizerabil decât oricând. Pare paradoxal, dar, da. Bizantinismul de odinioară, cel cu formele cele mai sălbatice de tiranie și intrigi eunucale, masacre, otrăviri, scoaterea ochilor, uciderea copiilor dușmanului pare cel puțin mai teatral decât cel al epigonilor de azi. Oricum, mai puțin jegos decât cel practicat azi de cei care se pun pe burtă în fața stăpânilor. De aici, sau din străinătate.

Se întâmplă și se va întâmpla exact cum prevedea I.D. Sârbu, fost, și el, deținut politic, în "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal". Anume, că nolens volens suntem confrați și contemporani cu o liotă de lichele care vor ajunge în curând la luciditatea unei vârste anume. Ca bunici nu vor avea ce să le povestească nepoților. Ca părinți se uită cu grijă și groază la cariera „în sus" a copiilor. Între timp și-au compus o ediție revăzută corectată și purificată a propriei vieți: cum au crezut ei sincer, cum au muncit cinstit, cum de vină au fost cei mari, de sus, care au compromis totul.

Sutele de Emil Bobu, din ONG-uri, reviste sau site-uri cu bani storși din religia "politcally correcness"-ului, care se declanșează la o apăsare de buton speră să nu dea socoteală. Și, dacă cineva le cere, nici unul din aceștia nu spune cine și pentru ce scop anume a greșit. Secretul de stat fiind tot una cu frica de putere, funcționează în subconștientul acestor dezertori din propriul lor sens. Au doar nevoie să-și construiască pentru public o imagine morală a propriei vieți, mizând pe faptul că timpul va dizolva diferențele dintre lichele și oameni cinstiți, proști și deștepți, călăi și victime. Speră, așa cum sperau și limbricii scriitorii-lăudători ai vremii lui Bobu, că cei care se vor mai uita la ei, să aibă acea milă amestecată cu greață și să-i uite în galeria unui bizanț românesc care are trecut, prezent și, după cum se vede, un mare viitor.

Duminica viitoare mă duc iarăși în parc, să-l caut pe tânărul care oferă cărți de citit. Vreau să- cer, de data asta, "Ferma animalelor", a lui Orwell. O s-o frunzăresc câteva ore, în liniștea parcului, pentru că acest text este relevator pentru susținerea ideii că soarta de obicei estompează granița dintre OM și ANIMAL. Și o s-o cer ca să pot citi pe pagina de hârtie, nu pe vreun ecran, minunata și înfricoșătoarea frază de final:" Făpturile din afară priveau de la porc la om și de la om la porc și iarăși de la porc la om; dar era imposibil să mai faci deosebirea între ei."

Octavian Hoandră