• Tweet

Dincolo de neajunsurile lumii, ne asumăm mereu că în orice situație de viață ceea ce stabilesc cetățenii maturi și liberi prin comunicare este soluția înțeleaptă. Numai că, astăzi, tocmai împotriva acestei viziuni se adună forțe. Ofensiva lor afectează democrația ca instituție și, mai profund, individul, care votează.

Cel mai direct, această ofensivă vine dinspre inși, grupări și mișcări care cred că este ora meschinăriilor și desfigurează acordul democratic. Abuzuri la cel mai înalt nivel, autoritarisme caraghioase și dictaturi mascate apar chiar și sub afișul democrației. În fapt, și democrația se poate distruge pe sine.

În opinia mea, sunt două surse de autodistrugere în democrațiile de azi. Este vorba de mecanismul desemnărilor unipersonale de decidenți. Se observă ușor în jur că, odată cu desemnările unipersonale, a dispărut răspunderea civică și nu mai este decizie în interes public. Mai nou dispare însăși democrația. Este vorba, apoi, de mecanismul decizional. Nu doar „dictatura majorității", de care se temea Thomas Jefferson, generează abuzurile, ci mai ales mentalitățile nedemocratice ce au ajuns să decidă în democrații. Primitivismul („m-ați ales, deci eu decid!") a ajuns departe, încât nu se mai știe că în democrație, oricând, dezbaterea publică și argumentul mai bun trebuie să prevaleze. Cum se spune în România actuală, vulgar, dar pe față, „ciocul mic", „patru ani stați în opoziție și apoi vedem". Ca și cum adevărul și competența depind de voturile cuiva! Înțeleasă rudimentar, democrația nu mai poate lua decizii adecvate, ci stă la remorca coteriilor.

Este clar că, sub asaltul neisprăviților, democrația nu mai poate fi apărată fără reglementări în plus. De pildă, un control mai precis al alegătorilor, după alegeri, asupra celui ales și condiționarea deciziei legitime de dezbaterea publică. Ofensiva amintită vine și dinspre potențialul științifico-tehnic actual. Acesta conține mijloace de ameliorare a condiției multor oameni, dar și șanse de subminare a ființei umane înainte ca aceasta să fie cetățeanul liber care-și spune părerea! Am în vedere aici: capacitatea de a crea ființe umane în laborator sau în condiții apropiate, capacitatea de a observa omul în cele mai intime momente ale vieții și de a-l controla, capacitatea de a citi ceea ce este în mintea altuia.

Ca urmare a aplicării informaticii în medicină, descifrarea codului genetic s-a unit cu epigenetica (studiul schimbărilor celulare și fenotipice ca efect al schimbărilor de mediu sau al normalei dezvoltări). Tehnicile „împachetării genelor" au devenit cheie în terapii (Johannes Huber, Länger leben.Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004) și, desigur, în prelungirea vieții.

La prelungirea vieții se lucrează și cu vaccinuri cu viruși antivirali bazate pe mARN (acid ribonucleic ce intermediază sinteza de proteine în celule) și ADN (acid deoxyribonucleic ce poartă în celulă informația ereditară). În multe țări, s-a și lansat de peste un deceniu vaccinarea cu viruși (infecții ce se multiplică în celulele organismului) care ar putea fi efectivi în lupta cu cancerul, cu HIV și cu alte boli ce păreau fără leac. Se consideră că o asemenea vaccinare vindecă, chiar mărește durata vieții. Se știu, însă, efectele secundare? Sunt pacienții informați?

Odată cu separarea părţilor genomului şi recombinarea lor artificială, cu apariţia diagnosticului prenatal şi, din 1978, a fecundării artificiale, a maternităţii de „împrumut" şi a donării „anonime" de spermatozoizi şi, mai ales, odată cu apariţia „diagnosticului preimplantării" (ce stabilește dacă sunt în joc boli ereditare, genetice sau leziuni cromozomiale) suntem, ca umanitate, puși într-o situație nouă. Întrebarea cuprinzătoare este: cine dispune de corpul unui om?

Să recunoaștem că cineva poate fi responsabil de actele sale numai dacă dispune de corpul său. Situația este astfel încât se poate imagina o persoană rezultată din intervenții genetice, dar care își declină răspunderea pentru fapte. Fiind nemulțumită, îi și dă în judecată pe cei care au produs-o. Cine este judecătorul? Care este legea? Sunt, desigur, reușite extraordinare ale aplicării biotehnologiilor recente în prevenirea riscurilor de transmitere ereditară de boli şi în terapii.

Dar cercetarea biogenetică a intrat devreme în asociere cu interesele investitorilor, sub presiunea la succes a guvernelor, în condițiile în care nu este stabilită juridic răspunderea celor care decid intervenția genetică. Unii sunt răspunzători, fiind în joc apropiații lor, dar ce se întâmplă cu restul? Or, „nicio persoană nu ar trebui să-şi permită să dispună de altă persoană şi să-i controleze posibilităţile de acţiune... Această condiţie este încălcată atunci când cineva decide asupra programului genetic al altcuiva" (Jürgen Habermas, Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002). Rezolvarea nu are cum să vină din biologie, nici din liberalismul de astăzi, ci constă dintr-o legislație ce oprește intervenții ilegitime în corpul altuia.

O altă direcție a ofensivei vine dinspre digitalizare. Lideri ai Google au făcut temă din faptul că digitalizarea lărgește informarea, dar utilizatorii Internetului își pot da multiple identități, profitând de șansele de a-și stabili în voie adrese electronice diferite. S-a și format „populația ascunsă (the hidden people)" - care, în anonimat, distribuie ceea ce vrea. Neputându-se infirma idei, se atacă persoane. S-a format „piața neagră (the black market)" a știrilor (Eric Schmidt și Jared Cohen,The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014), în care se distribuie alegații ce vizează „distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)" persoanelor sau care publică secrete.

Ce este de făcut? Există, desigur, soluții tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri. Spațiul virtual nu va putea rămâne, însă, fără interferențe dinspre o autoritate. Soluțiile tehnice au nevoie de legislație care „să cultive profilul oficial al identității persoanelor și să convertească în irelevanță ceea ce este prezentat anonim" (p. 33). Și, desigur, să prevină scurgeri de informații clasificate.

Astăzi, mediile de socializare (Facebook, Twitter, Instagram, etc.) au atins o acoperire de peste două miliarde de utilizatori. O autoare, excelent pregătită în informatică și drept, a arătat că gratuitatea serviciilor este compensată de preluarea datelor personale, care permite unor companii să le folosească (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie, Penguin, München, 2018). Teza ei generală este fără echivoc: „odată cu mediile sociale ale secolului a 21-lea, are loc o transformare fundamentală a comunicării noastre. Ca întemeiere ultimă a comunicării noastre online convine de acum excitarea, artificialitatea virală, hype-ul Internetului. Pentru și mai multă stimulare, orice mijloc este justificat: inducerea în eroare prin știri false, relevanța socială prin introducerea de roboți sociali" (în Jakob Augstein, Hrsg., Reclaim Autonomy. Selbstermächtigung in der digitalen Weltordnung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p.34). Nu mai este clar în mediul online când este adevăr, minciună, omisiune sau exagerare. Se postează, pur și simplu!

Afectarea autonomiei persoanei digitalizarea o aduce și pe canalul telefoanelor smart, care au devenit parte a vieții curente, asigurând acces rapid la o informație bogată. Numai că, odată cu informația, vin conținuturi, feluri de abordare și chiar algoritmi ce nu lasă nemodificat comportamentul utilizatorului. Comportamentele pe ansamblul lor stau sub impactul unei strategii. Cine o stabilește?

O altă subminare a autonomiei persoanei a demarat mai nou din neurotehnologie. Aceasta a și devenit un capitol vast de cercetări. Este de salutat faptul că, în neurologie, se lucrează cu forțe mari în vederea tratării unor boli ca Alzheimer, schizofrenia, epilepsia, Parkinson, autism, traume, depresii, anxietate pe calea stabilirii felului în care lucrează creierul și circuitele sale. Abordările sunt fără precedent, căci unesc „tehnologiile neuronale (neurotechnologies)" cu „inteligența artificială". Se pleacă de la asumpția că oamenii sunt o „specie mentală (mental specie)" nu doar înzestrată cu minte, dar a cărei minte funcționează activând circuite, aidoma unui computer.

S-a modificat, de pildă, optica de abordare, spre a identifica o conexiune nervoasă ce poate fi pusă în lucru printr-un „instrument electronic (electronic device)". Cheia este găsirea acelei „interfețe" dintre „instrument" și „creier (brain)" care permite modificarea funcționării creierului. Ca fapt cert, oameni cu dizabilități senzoriale sau motoare au fost deja ajutați prin stimuli electronici, aplicați sistemului lor nervos, încât au ajuns la percepții naturale și mișcări.

Azi, se aplică deja nanoelectrozi pentru a acționa asupra „țesuturilor creierului (brain tissues)". De pildă, cu „cochlear implants", se tratează deja epilepsia, scleroza multiplă, răni ale măduvei spinării, bolile Huntington și Parkinson. Un astfel de implant constă în introducerea de electrozi încât să producă o regenerare a nervulul vestibular printr-o afectare care merge până în DNA. Parkinson se tratează cu amplasarea de electrozi pentru a stimula măduva spinării.

Se fac astăzi tratamente și cu stimularea electrică a micronucleelor din creier, încât se înlătură „deranjamentele (desorders)". Se aplică deja proceduri și proteze pe baza comunicării dintre creier și instrumentele electronice pentru a trata maladia Parkinson, surzenia, orbirea. Rezultatele neurotehnologiilor trec, însă, dincolo de combaterea de maladii - ceea ce este de primă importanță. În definitiv, pe glob, un miliard de persoane au disabilități. Rezultatele permit cunoașterea funcționării „creierului (brain)" și chiar a „minții (mind)".

Cel mai recent, se folosesc cunoștințele despre circuitele din creier pentru a mări performanța creierului prin protezări. Se aplică conectări ale creierului la net și se apelează la instrumente și ecrane, cum sunt la „smart phones" și „google glasses". S-au identificat algoritmi care măresc enorm posibilitățile creierelor.

Ceea ce este și mai tulburător este împrejurarea că s-a reușit, cu electrozi, ca, pe baza înregistrărilor creierului, să se reconstituie gânduri și vorbirea. Se și lucrează la „crearea de instrumente ce permit transferul gândurilor pe un ecran sau pe un mecanism vocal". Se promite că, în curând, reconstituirea va reuși fără tehnici invasive. În orice caz, se vorbește deja de „citirea gândurilor (mind reading)" altuia - un fel de decodare a sistemului nervos al unui om - acela care-i declanșează comportamentul. Se speră ca înregistrările activității neurale să permită captarea pe scară mai mare a ideilor, incluzând minciunile, a vorbirii și viselor și, desigur, a comportamentelor în consecință.

Progresele științifico-tehnologice uimitoare țin de acum și de uriașa investiție în cercetare. Destul să menționăm că SUA operează în 500 de laboratoare, înăuntru și în afară, iar în decada în curs investește șase miliarde de dolari (în programul The Brain Research through Advancing Innovative Neurotechnologies Brain Initiative, 2013). China operează cu 1200 de cercetători și tehnicieni (Chinese Institute for Brain Research, 2016), Uniunea Europeană a alocat 1,3 miliarde dolari pe zece ani (Human Brain Project, 2013). Israelul, Canada, Japonia sunt avansate.

Sunt semne că neurotehnologia inaugurează o epocă nouă a istoriei umane. Este epoca în care se poate descifra în măsură semnificativă ceea ce este în creierul altor persoane. Dar este și epoca în care apare un nou pericol de manipulare a minților. Cum spune Rafael Yuste, de la Columbia University (în Cuvântul său la o reuniune la Doha, din 2019), neurotehnologia poate afecta negativ cinci arii ale vieții noastre: 1. identitatea personală este dizolvată de multitudinea de „instrumente (devices)" și „interfețe" la care se recurge; 2. voința liberă (free will)" este slăbită de mulțimea algoritmilor și informațiilor; 3. caracterul oarecum privat al minții (mental privacy) este atins de cunoașterea de către cineva din afară a datelor creierului, putându-se descifra până și laturi ale subconștientului; 4.unele grupuri pot să-și crească „abilitatea mentală și fizică" în detrimentul altora și să creeze injustiție; 5. se pot implanta tendințe de comportament noi în creierul celuilalt, încât se ruinează egalitatea.

Așa stând lucrurile, fără a schimba situația actuală nu se pot atinge în același timp beneficiala utilizare terapeutică a neurotehnologiilor și prevenirea riscurilor de folosire arbitrară. Inițiativele etice nu ajung, chiar dacă este important să se adopte coduri de etică, de genul Belmont Report, al medicilor. Soluția este legislația care promovează valori (detaliat în A.Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). Nu se ajunge la justiție, nici la libertăți și drepturi fără a asuma valori.

Pe bună dreptate, Columbia University propune preluarea a cinci neurodrepturi în legislație. Sunt drepturile la identitate personală, la libertate de decizie, la intimitate mentală, la acces egal la augmentarea mentală și la protecția în fața tendințelor algoritmice. Statul Chile a și preluat în Constituția sa asemenea drepturi.

În fapt, democrația și individul conștient și responsabil de acțiunile sale sunt subminate astăzi. Spre a le apăra, este nevoie de reglementări legislative în diferite câmpuri - funcționarea democrației, recursul la intervenții genetice, digitalizare și neurotehnologii. Ar fi în folosul cauzei ca reglementările în aceste câmpuri să meargă împreună.

Andrei Marga