Se făcea că România devenise Demnă!

Postat la: 18.07.2022 |

Se făcea că România devenise Demnă!

Există momente când te trezești buimac de somn. Așa îți trebuie dacă dormi mai mult de ora 5. Nu mai ești bun de nimic. Lenevești fără rost, fără rânduiala zilnică! Asta pentru că ai pierdut vremea cu o seară în urmă, uitându-te la o cutie numită televizor! După cai verzi pe pereți!

Cred că am visat. Numai Dumnezeu știe ce, căci visele aparțin nopților și se destramă în zorii zilei. Zadarnic am încercat să-mi amintesc amănunte. Dar știu că am visat cum România devenise Demnă!

Cum România se scuturase de frică și mai ales cum se aplecase în genunchi. Din prea multă iubire față de Cer! Credeam că e doar imaginația. Nu! Căci mă dureau genunchii! Durerea aceea simplă, nu atroce! Cu iz de tămâie!

Pentru că noi toți nu mai știm să îngenunchem. În fața Cerului! Am rămas în picioare atâta amar de vreme, ca și când noi ne-am făcut pe noi și nimeni nu mai este deasupra noastră. Dureros! Trist!

Țara asta a îngenuncheat prea des în fața vrăjmașilor. A stat în genunchi în fața celor ce au rupt bucăți din ea, au plecat de aici, fiecare cu ce a vrut și a putut. În genunchi în fața celor ce ne-au călcat în picioare viața, trecutul și poate viitorul!

Se făcea că țara asta se ridica și își amintea că există și un alt drum. Cel al iubirii și al smereniei, cel al păcii și al blândeții. Parcă traversase deja Drumul Golgotei și simțise giulgiul aruncat peste ea în mormântul de piatră! Rece!

Auzise tânguirile maicilor noastre, îmbrăcate în negrul morții! Cunoscuse iadul cu toți demonii săi, de la frică până la vănzare, de la iubire până la lepădare! Acum nu-i rămăsese decât să se lupte cu ei. Trei zile! Cine știe cât pot însemna acestea?! Numai El, acolo Sus!

Din iadul întunecat, a văzut o scară! Se făcea că duce la Lumina! Trebuia doar urcată! Curaj! Îndrăzneală și poate biruință! De Sus, erau niște bătrâni cu bărbile albe, cu părul nins de ani! Strigau la ea: "Haide, îndraznește! Fă primul pas! Noi suntem aici, în pământul Cerului tău!". Dar ea, țara, se căznea și striga că talpa piciorului ei nu încape pe treapta scării! E prea îngustă și sigur se va rupe sub greutatea ei. Plângea cu lacrimi amare!

Atunci, bătrânii și-au aruncat bărbile albe, ninse de rugăciunile din vremea când fuseseră îngropați de vii în temnițele în care se transformaseră în semințe! Aruncaseră bărbile peste gura iadului, pentru ca ea țara, să aibă ajutor să urce scara. Bărbile albe se transformaseră într-o funie de rugăciune și țara prinsese un pic de curaj! A pus piciorul pe prima treaptă, dar un foc apărut de niciunde a făcut-o să se ardă. Nu pot, se văita ea! Țara!

Atunci bătrănii au strigat într-un glas: "Urcă în genunchi! Căci scara asta doar așa te ține!"

Și astfel țara se puse în genunchi pentru prima dată după mulți ani. În fața Cerului!Treaptă cu treaptă urcă pănă la Lumină! Bătrânii o ajutaseră să rupă blestemul și să urce Demnă! Către mântuire!

Doar în genunchii inimii sale! Ajutată de aripile unui porumbel alb, care-i lumina treptele ce le avea de urcat!

Biruise! Cu bărbile albe ale bătrânilor, legate în jurul mijlocului ei, parcă ocrotindu-i pruncii ce-i purta în ea! Căci ei erau viitorul! Lumina căpătase albastrul Voronețului și glasurile bătrânilor deveniseră cântarea clopotelor Putnei!

În zorile dimineții unei Învieri!

Zoe Dantes

loading...
PUTETI CITI SI...

Se făcea că România devenise Demnă!

Postat la: 18.07.2022 |

0

Există momente când te trezești buimac de somn. Așa îți trebuie dacă dormi mai mult de ora 5. Nu mai ești bun de nimic. Lenevești fără rost, fără rânduiala zilnică! Asta pentru că ai pierdut vremea cu o seară în urmă, uitându-te la o cutie numită televizor! După cai verzi pe pereți!

Cred că am visat. Numai Dumnezeu știe ce, căci visele aparțin nopților și se destramă în zorii zilei. Zadarnic am încercat să-mi amintesc amănunte. Dar știu că am visat cum România devenise Demnă!

Cum România se scuturase de frică și mai ales cum se aplecase în genunchi. Din prea multă iubire față de Cer! Credeam că e doar imaginația. Nu! Căci mă dureau genunchii! Durerea aceea simplă, nu atroce! Cu iz de tămâie!

Pentru că noi toți nu mai știm să îngenunchem. În fața Cerului! Am rămas în picioare atâta amar de vreme, ca și când noi ne-am făcut pe noi și nimeni nu mai este deasupra noastră. Dureros! Trist!

Țara asta a îngenuncheat prea des în fața vrăjmașilor. A stat în genunchi în fața celor ce au rupt bucăți din ea, au plecat de aici, fiecare cu ce a vrut și a putut. În genunchi în fața celor ce ne-au călcat în picioare viața, trecutul și poate viitorul!

Se făcea că țara asta se ridica și își amintea că există și un alt drum. Cel al iubirii și al smereniei, cel al păcii și al blândeții. Parcă traversase deja Drumul Golgotei și simțise giulgiul aruncat peste ea în mormântul de piatră! Rece!

Auzise tânguirile maicilor noastre, îmbrăcate în negrul morții! Cunoscuse iadul cu toți demonii săi, de la frică până la vănzare, de la iubire până la lepădare! Acum nu-i rămăsese decât să se lupte cu ei. Trei zile! Cine știe cât pot însemna acestea?! Numai El, acolo Sus!

Din iadul întunecat, a văzut o scară! Se făcea că duce la Lumina! Trebuia doar urcată! Curaj! Îndrăzneală și poate biruință! De Sus, erau niște bătrâni cu bărbile albe, cu părul nins de ani! Strigau la ea: "Haide, îndraznește! Fă primul pas! Noi suntem aici, în pământul Cerului tău!". Dar ea, țara, se căznea și striga că talpa piciorului ei nu încape pe treapta scării! E prea îngustă și sigur se va rupe sub greutatea ei. Plângea cu lacrimi amare!

Atunci, bătrânii și-au aruncat bărbile albe, ninse de rugăciunile din vremea când fuseseră îngropați de vii în temnițele în care se transformaseră în semințe! Aruncaseră bărbile peste gura iadului, pentru ca ea țara, să aibă ajutor să urce scara. Bărbile albe se transformaseră într-o funie de rugăciune și țara prinsese un pic de curaj! A pus piciorul pe prima treaptă, dar un foc apărut de niciunde a făcut-o să se ardă. Nu pot, se văita ea! Țara!

Atunci bătrănii au strigat într-un glas: "Urcă în genunchi! Căci scara asta doar așa te ține!"

Și astfel țara se puse în genunchi pentru prima dată după mulți ani. În fața Cerului!Treaptă cu treaptă urcă pănă la Lumină! Bătrânii o ajutaseră să rupă blestemul și să urce Demnă! Către mântuire!

Doar în genunchii inimii sale! Ajutată de aripile unui porumbel alb, care-i lumina treptele ce le avea de urcat!

Biruise! Cu bărbile albe ale bătrânilor, legate în jurul mijlocului ei, parcă ocrotindu-i pruncii ce-i purta în ea! Căci ei erau viitorul! Lumina căpătase albastrul Voronețului și glasurile bătrânilor deveniseră cântarea clopotelor Putnei!

În zorile dimineții unei Învieri!

Zoe Dantes

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE