• Tweet

Înstrăinarea zecilor de tone de aur fin s-a făcut nu doar în contextul crizei globale, ci şi al constrângerilor la care era supusă RSR de către FMI, după cum reiese dintr-o amplă analiză privind evoluţia stocurilor de aur ale România în ultimul deceniu de comunism.

Criza economică din perioada 1979 - 1982, generată de dublarea preţului real al ţiţeiului şi extinderea recesiunii în ţările puternic dezvoltate şi-a pus puternic amprenta asupra României, sarcina datoriei externe fiind şi mai mult îngreunată şi de aprecierea dolarului SUA cu circa 25% în intervalul 1980-1982, în condiţiile în care majoritatea împrumuturilor erau contractate în moneda americană.

Toate acestea au determinat regimul comunist să ia o serie de măsuri care au dus la impunerea economiei centralizate şi la restricţii severe în privinţa deţinerii aurului de către populaţie, scriu analiştii BNR, coordonaţi de guvernatorul Mugur Isărescu, într-un amplu studiu privind „Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României în perioada comunistă (1946-1989)". Potrivit BNR, studiul nu se bazează pe „ficţiunea statisticilor întocmite de autorităţile comuniste", ci pe date din Arhiva BNR, comparate cu cele ale CC al PCR.

La 30 iunie 1980, datoria externă a României în valute convertibile era de 9,19 miliarde de dolari SUA, la care se adăugau dobânzi în valoare de 1,77 miliarde de dolari SUA. Dar aproape o treime din datoria externă în valute convertibile, respectiv 2,85 miliarde de dolari SUA, era datorie pe termen scurt, la care se adăugau dobânzi în sumă de 0,25 miliarde dolari SUA.

Pentru achitarea datoriilor scadente, de 440 de milioane de dolari la sfârşitul anului 1980 şi de 1,27 miliarde de dolari în anul 1981, conducătorii de la Bucureşti au încercat găsirea mai multor soluţii, inclusiv negocieri cu FMI pentru refinanţarea datoriei, dar şi vânzarea aurului din stocul BNR pentru suplimentarea resurselor valutare.

Astfel, în lunile septembrie-octombrie 1980, au fost trimise în Elveţia două transporturi de aur care au totalizat 19.982,6 kg de aur fin. La jumătatea anului următor, în luna iunie, au mai fost trimise în Elveţia încă 9.996,2 kg de aur fin, iar la Banca Angliei alte 9.990,1 kg de aur fin.

Trimiterile de metal preţios în străinătate pentru „valorificare" din perioada 1980-1981 au totalizat aproape 40 de tone de aur fin, din care aproape 30 de tone au fost depuse la Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) într-un depozit aflat la dispoziţia Băncii Naţionale a RSR, diferenţa fiind depozitată la Banca Angliei într-un cont aflat la dispoziţia Băncii Române de Comerţ Exterior.

Încercând să obţină o parte din resursele necesare acoperirii ratelor scadente ale datoriei externe în anul 1981, guvernul român a autorizat Banca Naţională să vândă din depozitul de la BRI 3,7 tone de aur în intervalul 29 mai - 31 iulie 1981, în vreme ce Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) a fost împuternicită să vândă 4,24 tone de aur din depozitul de la Banca Angliei în intervalul 15 octombrie - 15 decembrie 1981.

Anul următor, în lunile martie şi septembrie, din depozitul de la BRI au fost vândute alte aproape 5,2 tone de aur, iar în februarie 1983 încă o tonă de aur fin.

„Potrivit materialului informativ întocmit în ianuarie 1985 de Banca Naţională a RSR, din aceste tranzacţii a fost încasată suma de 209,15 milioane de dolari SUA", precizează BNR în studiu. Din cele peste 209 milioane de dolari, 104,25 milioane de dolari a fost pusă la dispoziţia BRCE pentru diverse plăţi externe, 9 milioane de dolari SUA s-au utilizat pentru rambursarea parţială a unui credit SWAP de 56 de milioane de dolari SUA contra aur, angajat de Banca Naţională a RSR la BRI.

Alte sume rezultate din aceste vânzări de aur, mai precis 43 de milioane de dolari SUA, au fost puse la dispoziţia Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale (MCECEI), în vreme ce alte 50 de milioane de dolari au fost puse la dispoziţia ICE Petrolexportimport.

În pofida aportului valutar obţinut prin vânzarea de aur, situaţia financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981.

Declanşarea crizei datoriei externe nu a putut fi stopată, deşi, la 15 iunie 1981, Consiliul Executiv al FMI a aprobat României un credit de circa 190 de milioane de dolari SUA în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor şi un credit de circa 1,32 miliarde de dolari SUA în cadrul unui aranjament stand-by pe o perioadă de 3 ani.

BNR aminteşte însă că primul credit a putut fi accesat integral în aceeaşi lună, în vreme ce eliberarea tranşelor trimestriale în cadrul acordului stand-by a fost condiţionată de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către guvernul de la Bucureşti. Printre acestea se numărau: stabilizarea financiară, reorientarea direcţiilor de dezvoltare a economiei, majorarea preţurilor, deprecierea cursului de schimb al leului faţă de dolarul SUA etc.

Acordul s-a derulat cu multă dificultate până la sfârşitul anului 1983, România reuşind să obţină numai 1 miliard de dolari SUA din creditul iniţial. În această situaţie, la 3 noiembrie 1981, autorităţile române au solicitat principalilor creditori străini să accepte o amânare cu până la 6 luni a plăţii datoriilor.

Câteva săptămâni mai târziu, FMI a anunţat că din cauza situaţiei economice a ţării nu va debloca a doua tranşă din acordul stand-by, în plus a recomandat iniţierea de negocieri cu principalii creditori pentru reeşalonarea plăţilor în contul datoriei externe.

În ianuarie 1982, România a început prima rundă de negocieri cu reprezentanţii a 9 bănci occidentale din 6 ţări vest europene. FMI a participat la negocieri în calitate de observator. Tratativele s-au finalizat la 7 decembrie 1982. Pentru reeşalonarea plăţilor la împrumuturile guvernamentale, în iulie 1982, s-au purtat negocieri cu 15 state creditoare reunite în Clubul de la Paris.

Acestea au acceptat încheierea unor convenţii, prin care s-a agreat planul de restructurare a datoriei externe a României. Pe ansamblu, s-a reuşit reeşalonarea plăţilor pe o perioadă de 6 ani şi jumătate, cu o dobândă medie de 3,5 la sută pe an.

Cu toate acestea, rambursarea datoriei externe în următorii ani nu s-a derulat fără dificultăţi. Principala resursă valutară era reprezentată de excedentele balanţei comerciale. Pentru obţinerea acestora au fost forţate exporturile şi reduse dramatic importurile. Această politică a afectat nu numai buna funcţionare a industriei, care s-a văzut lipsită de materiile prime necesare, de piesele de schimb şi chiar de reînnoirea dotărilor cu maşini şi instalaţii moderne, ci a afectat în egală măsură şi nivelul de trai al populaţiei.

Înainte de Revoluţia din 1989 in galantare abia gaseai cateva oase. Ceausescu infometa populatia pentru a plati datoria externa. Un moment de cotitură a fost reprezentat de anul 1985, când România a înregistrat întârzieri în rambursarea ratelor scadente la împrumuturile obţinute de la instituţii financiare, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Reglementelor Internaţionale. Tot atunci, conducea PCR cere o notă privind situaţia „valorificării" aurului trimis în străinătate în intervalul 1980-1981.

Din valuta obţinută în urma vânzărilor de aur din anii 1981-1983, mai erau disponibili 2,11 milioane de dolari SUA, aflaţi în depozit la termen, şi 732.157,02 dolari SUA depuşi în cont la vedere, în numele Băncii Naţionale a RSR la Banca Reglementelor Internaţionale. La data întocmirii notei, România mai avea în străinătate puţin peste 20 de tone de aur fin la BRI şi 5,74 tone la Banca Angliei.

„Cel mai probabil, informarea amintită a fost solicitată în contextul în care Nicolae Ceauşescu pregătea adoptarea deciziei privind interzicerea pe viitor a apelului la credite străine şi rambursarea în cel mai scurt timp a întregii datorii externe a României", scrie BNR.

În acest scop, la mijlocul anului 1985, a fost conceput un plan, prezentat ulterior creditorilor externi şi opiniei publice internaţionale. Aplicarea acestuia avea în vedere mai ales utilizarea excedentelor balanţei comerciale, obţinute în urma forţării exporturilor, fără a se neglija aportul pe care îl putea aduce atingerii obiectivului propus continuarea „valorificării" aurului din stocul Băncii Naţionale a RSR.

Astfel, în semestrul al doilea al anului 1986, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu, se emite Decretul Consiliului de Stat nr. 325/1986, pentru vânzarea altor 80 de tone de aur din stocul Băncii Naţionale pentru accelerarea plăţii datoriei externe, urmând ca aurul respectiv să fie răscumpărat după încheierea achitării datoriei.

În conformitate cu actul normativ menţionat, în intervalul 27 octombrie-27 noiembrie 1986, au fost transportate la BRI aproape 55 tone de aur fin în lingouri. Această cantitate se adăuga celor 26 de tone de aur fin, aflate deja în străinătate la sfârşitul anului precedent. În total, la sfârşitul lunii noiembrie 1986 se aflau în străinătate 80,87 tone de aur fin. Acest aur trebuia vândut până la 31 decembrie 1986, dar termenul a fost prelungit până în martie 1987, pentru a nu se influenţa preţul pe piaţa aurului.

„Documentele anexate bilanţului Băncii Naţionale a RSR pentru anul 1986 consemnează că la sfârşitul acelui an România mai avea în depozit la BRI 32,8 tone de aur, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că se reuşise vânzarea a aproximativ 48 de tone de aur", susţine BNR, precizând că până la finele anului 1987 se vânduseră şi acestea.

În urma vânzării celor 80 de tone de aur au fost încasate 1,04 miliarde de dolari SUA, sumă utilizată pentru rambursarea unor credite la care dobânzile se situau între 7 % şi 11% pe an, ceea ce a grăbit încheierea rambursării datoriei externe cu 3-4 luni şi a scutit România de plata unor dobânzi în valoare totală de 210-300 de milioane de dolari SUA.

La sfârşitul anului 1987, stocul de aur al BNR mai avea doar 42,5 tone de aur, cel mai redus nivel înregistrat după anul 1946, mai scăzut chiar decât cel consemnat la sfârşitul anului 1959, când stocul de aur atinsese, de asemenea, un minim, respectiv 51,2 tone de aur, din care 8 tone erau împrumutate din URSS. După achitarea datoriei externe au început demersurile pentru cumpărarea de aur de pe pieţele internaţionale pentru refacerea stocului băncii centrale. Decretul prezidenţial nr. 77 din 10 iunie 1989 autoriza Banca Naţională şi BRCE să achiziţioneze 40 de tone de aur la un preţ care să nu depăşească 12.000 de dolari SUA kilogramul de aur fin.

În acest scop, din fondul valutar centralizat al statului a fost constituit câte un depozit în valoare de 120 de milioane de dolari SUA pentru fiecare dintre cele două bănci, fonduri suplimentate la 21 septembrie cu încă 240 de milioane de dolari SUA. La 11 iunie 1989, guvernatorul Băncii Naţionale, Decebal Urdea, a transmis la Banca Reglementelor Internaţionale acordul şi instrucţiunile privind începerea achiziţiei de aur. Cumpărările de aur s-au făcut treptat în cantităţi numite cifrat „primăvară" pentru „o tonă de aur fin loco Berna" şi „toamnă" pentru „500 kg aur fin loco Berna". Aurul achiziţionat urma să fie depozitat temporar la Banca Naţională a Elveţiei în contul Băncii Naţionale a RSR.

Primele tranzacţii s-au efectuat pe 12 iunie pentru două „toamne" şi au continuat până la 15 septembrie 1989, când au fost sistate. În total, au fost cumpărate 20,3 tone aur fin în valoare de 234,3 milioane de dolari SUA. Preţul mediu de achiziţie pentru un kilogram de aur a fost de 11 543,3 dolari, mai scăzut faţă de cel obţinut la vânzarea de aur din anii 1986-1987, respectiv 12.874 dolari/kg. Decebal Urdea preciza în memoriile sale că Nicolae Ceauşescu a sistat achiziţia de aur în speranţa că preţul metalului preţios va continua să scadă.

Precipitarea evenimentelor politice de la Bucureşti nu a mai permis reluarea achiziţiilor de aur. Metalul preţios cumpărat în vara anului 1989 a fost adus în întregime la Bucureşti. Potrivit instrucţiunilor primite de la Nicolae Ceauşescu la 15 iunie 1989, urma ca transporturile să se realizeze pe măsură ce se acumulau câte 7,5 tone de aur. În mod real, aurul cumpărat a fost adus în ţară în lunile septembrie şi noiembrie 1989. Primul transport, în greutate de 7.296,4423 kg aur, a avut loc la 15 septembrie 1989, al doilea, în greutate de 7.500,8042 kg aur fin, la 29 septembrie 1989, iar ultimul, în greutate de 5.503,7 kg aur fin, la 15 noiembrie 1989.

Cu aceste „intrări" în tezaurul Băncii Naţionale se încheie istoria stocului de aur în anii regimului comunist. La sfârşitul anului 1989 Banca Naţională deţinea printre activele sale un stoc de aur de 67.610,517 kg aur fin, din care doar 0,125 kg se aflau în depozit la BRI. În prezent, România are rezerve de aur de aproape 103,7 tone, stoc care nu a suferit modificări din 2007 până acum. Circa 60%, peste 61,2 tone, este depozitat la Banca Angliei, dar se află în custodia BNR, astfel că Banca Angliei nu poate efectua niciun fel de operaţiuni care vizează aurul României.