• Tweet

Publicam in cele ce urmeaza un fragment nemuritor din opera lui Karel Čapek intitulata "Cartea Apocrifelor", aparuta in 1931, ce arata ca acel "conflict intre generatii" e o veche poveste dar care, in decursul variilor si numeroaselor epoci, a condus catre progresul omenirii:

O EPOCĂ DE DECĂDERE

În faţa peşterii domnea liniştea. Bărbaţii plecaseră încă de dimineaţă, agitându-şi suliţele, în direcţia Blansko sau poate Rajec, pe unde dăduseră de urmele unei turme de reni. Între timp femeile se împrăştiaseră prin pădure să culeagă fructe.
La răstimpuri venea dintr-acolo zvon de glasuri gâlcevitoare şi turuială fără sfârşit. Copiii se scăldau pesemne jos la pârâu - de altfel cine-ar sta să le poarte de grijă ţâncilor ăştia, nişte hoinari şi nişte sălbatici. Iar bătrânul om preistoric, Janeček, moţăia în liniştea aceasta desăvârşită, toropit de căldura plăcută a soarelui de octombrie. Ca să spunem adevărul, sforăia, scoţând pe nas nişte zgomote şuierătoare, dar se prefăcea că nu doarme, ci stă de pază la intrarea în peştera tribului, aşa cum se cuvine unui bătrân şef de trib.
Bătrâna Janečkova întinsese pe jos o piele de urs proaspăt jupuită şi se apucase s-o cureţe cu o bucată ascuţită de cremene. "Treaba asta se cere făcută cu migală, bucăţică cu bucăţică, şi nu cum o face noră-mea", îşi zicea bătrâna. "Ea dă de două ori, de mântuială, cu răzuitoarea şi fuge afară să-şi giugiulească copiii. Pielea asta", se gândeşte bătrâna Janečkova, "n-o să fie bună de nimica, o să plesnească sau o să se încingă, da' eu nu mă amestec, treaba ei, dacă nu-i spune nimic fecioru-meu. Adevărul e că noră-mea nu ştie ce-i economia. Ia te uită, blana-i ciupită, şi chiar aici, în mijlocul spinării! Oameni buni, se vaită bătrâna doamnă, ce nepriceput o fi înjunghiat ursul în spate? În felul ăsta strici toată pielea. Bărbatu-meu n-ar fi făcut asta", îşi spuse cu amărăciune bătrâna, "el totdeauna ţintea gâtul".
- Hhm, ah! gemu întinzându-se şi frecându-se la ochi bătrânul Janeček. Încă nu s-au întors?
- Ţi-ai găsit! bombăni bătrâna. Mai ai de aşteptat.
- Uf! oftă unchiaşul clipind somnoros din ochi. Cred şi eu! Cu ăştia! Hm! Sigur! Da femeile unde-s?
- Da' ce, le păzesc eu? mormăi înciudată femeia. Parcă nu le ştii! Umblă creanga cine ştie pe unde!
- Aaah, căscă moş Janeček. Umblă creanga, în loc să... în loc să facă, să zicem, una sau alta. Păi de! Asta-i situaţia!
Se făcu tăcere. Bătrâna Janečkova răzuia repede, cu râvnă, înciudată, pielea proaspătă de urs.
- Ţi-am spus eu, făcu Janeček, scărpinându-şi îngândurat spinarea. Ai să vezi că iar n-or să aducă nimic. Se-nţelege: cu săgeţile astea de os ale lor, bune de aruncat... Şi doar mereu îi spun băiatului: ascultă, nu există os destul de tare şi de rezistent, ca să faci din el săgeţi! Asta o ştii şi tu, ca femeie, că nici osul, nici cornul nu are asta - cum îi zice? Capacitate de perforare, înţelegi? Nimereşti în os, os pe os nu-l străpunge, nu-i aşa? E lesne de priceput. Pe când o armă de piatră, ehe! E drept că te căzneşti mai mult până o ciopleşti, dar îţi iese un ascuţiş pe cinste. Da fiu-meu parcă vrea să asculte?
- Păi da, azi nu mai vrea nimeni să asculte de vreo poruncă, rosti cu amărăciune în glas doamna Janečkova.
- Dar eu doar nu poruncesc nimănui, se supără unchiaşul. Dar nici sfaturi nu vor să primească! Ieri am găsit la poalele stâncii de colo o bucată netedă şi dreaptă de cremene, de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. Doar s-o mai ciopleşti puţin pe margini, s-o faci mai tăioasă, şi ar fi ieşit o mândreţe de armă. O aduc eu acasă şi i-o arăt lui fecioru-meu. Zic: Priveşte, asta da piatră, nu-i aşa? Este, el de colo, şi ce-i cu asta, tăticule? Ei, zic, din asta s-ar putea ciopli o săgeată. Fugi de-aici, tăiculiţă, el de colo, cine mai stă azi să migălească la cioplitul unei pietre? Zac în peşteră grămezi întregi de vechituri din astea care nu-s bune de nimic. Nici la lance n-o poţi fixa, oricât ai lega-o de bine, şi-atunci la ce-i bună? Sunt leneşi, asta-i, strigă supărat bătrânul. Azi n-ai să mai găseşti unul care să-ţi fasoneze ca lumea o bucată de cremene! Sunt comozi! Bineînţeles că un vârf de os îl faci cât ai zice peşte, dar tot aşa de repede se şi rupe. Da' el de colo, fiu-meu, cică nu-i nimic, faci altul, şi gata. Da, dar în felul ăsta unde ajungem? Una, două, o săgeată nouă! Spune şi tu, cine a mai văzut una ca asta? Când te gândeşti că un vârf tare de cremene putea să ţină ani întregi! Dar ai să vezi c-or să vină la vorba mea: odată şi-odată se vor întoarce - şi încă bucuroşi - la armele astea ale noastre, solide, de piatră! De aia şi strâng tot ce găsesc: săgeţi vechi şi ciocane şi cuţite de cremene... Auzi, cică-s vechituri!
Bătrânul domn simţea că se înăbuşă de indignare şi amărăciune.
- Păi uite, începu doamna Janečkova, cu gândul să schimbe vorba, aşa-i şi cu pieile astea. Mămico, zice noră-mea, la ce bun să migăleşti atâta cu răzuitul, păcat de muncă. Încearcă o dată să tăbăceşti pielea cu cenuşă, nici nu miroase... Ai să mă înveţi tu pe mine, se zburli bătrâna, adresându-se nurorii absente, ştiu eu ce ştiu! Doar de când lumea, pieile s-au răzuit, şi încă ce piei! Sigur, dacă ţi-e silă de muncă... Nu ştiu ce să mai găsească să scape de treabă! De aia născocesc mereu altceva. Să tăbăceşti pielea cu cenuşă! Cine-a mai auzit aşa ceva!
- Aşa e, căscă Janeček. Ce-am făcut noi nu li se mai pare bun. Cică armele de piatră sunt incomode la mână. Asta cam aşa-i, dar noi nu ne-am prea uitat la comoditate. Pe când azi, uşurel, să nu vă vătămaţi mânuşiţele! Zi şi tu, unde o să ajungem? Sau ia-i pe copiii de azi. Lasă-i, tăticule, lasă-i, zice noră-mea, să se joace şi ei. Să se joace, da, dar ce-o să fie de capul lor mai târziu?
- Măcar de n-ar face atâta larmă, se văită bătrâna doamnă. Sunt prost crescuţi, ăsta-i adevărul!
- Asta-i educaţia de azi, rosti sentenţios bătrânul Janeček. Dacă-i spun şi eu ceva lui fiu-meu, el, gata: Tată, dumneata nu poţi înţelege, azi sunt alte vremuri, altă epocă. Nici armele astea de os, zice, nu înseamnă încă ultimul cuvânt în acest domeniu, cândva, cică, oamenii au să descopere alt material. Ei, vezi, asta le pune capac la toate: ca şi când ar fi văzut cineva un material mai dur ca piatra, lemnul sau osul! Spune şi tu, chit că eşti femeie şi nu te pricepi, dacă asta nu întrece toate limitele!
Doamna Janečkova lăsă să-i cadă, cu un gest de neputinţă, mâinile în poală.
- Ascultă, rosti ea, de unde le vin toate ideile astea năstruşnice?
- Păi, cică aşa-i moda, molfăi cuvintele cu gura lui ştirbă bătrânul. Uite, vezi tu, colo în direcţia aceea, cale de patru zile de aici, s-a aciuit un trib nou, o adunătură străină, care, cică, face toate lucrurile astea. Aşa că vezi, toate prostiile de la ăia le-au luat ai noştri. Armele de os şi toate. Ba... ba chiar au ajuns să şi cumpere de la ei, grăi mânios unchiaşul. Le dau în schimb pieile noastre bune! Ca şi când de la străini ar fi venit vreodată ceva bun! Fereşte-te să faci tovărăşie cu nişte neisprăviţi, străini de neamul tău! Şi apoi aşa ne învaţă şi experienţa strămoşilor noştri: pe străini ia-i prin surprindere, fără multă vorbă, şi rade-i de pe faţa pământului. Aşa a fost de când lumea: fără mofturi, omoară-i şi gata. Dar bine, tată, face fiu-meu de colo, azi sunt alte timpuri, acum se practică schimbul de mărfuri... Auzi, schimb de mărfuri! Dacă ucid pe cineva şi-i iau tot ce are, capăt şi marfa lui şi nu-i dau nimic pe ea - atunci la ce bun schimbul? Bine, tată, îmi răspunde fecioru-meu, şi atunci plăteşti, dar cu vieţi omeneşti, şi-i păcat de ele. Aici e buba: cică-i păcat de vieţile omeneşti! Ce concepţii are şi generaţia de azi! bombăni scârbit bătrânul domn. Sunt nişte laşi, asta-i! Auzi, cică-i păcat de oameni! Şi cum or să se hrănească atâţia oameni dacă nu se mai omoară între ei, spune? Că încă de pe acum numărul renilor a început să scadă al dracului! Auzi-i, le e milă de oameni, dar respect pentru tradiţie n-au, de strămoşi şi de părinţi nu mai ţin seamă... Asta-i descompunere morală! izbucni moş Janeček. Mă uit într-o zi şi văd un mucos mâzgălind cu ocru pe peretele peşterii conturul unui bizon. I-am tras o palmă, dar fiu-meu mi-a zis: Lasă-l tată, uite, bizonul parcă-i viu! Ei nu, că asta le pune capac la toate! S-au mai făcut vreodată astfel de prostii fără folos? Dacă n-ai ce face, băiatule, pune mâna şi ciopleşte o bucată de cremene, nu desena bizoni pe pereţi! Ce nevoie avem de prostiile astea?
Doamna Janečkova strânse cu severitate buzele: "Dacă ar fi doar bizoni", rosti scurt, după o clipă.
- Dar ce mai e? întrebă unchiaşul.
- Nimic, încercă să scape doamna Janečkova, mi-e ruşine să-ţi spun. Ei, ca să ştii, se hotărî ea deodată, azi-dimineaţă am găsit... în peşteră... o bucată de colţ de mamut. Era cioplită în chip de femeie goală. Cu sâni şi toate celelalte, înţelegi?
- Fugi de-aici! încremeni bătrânul. Cine a cioplit-o?
Doamna Janečkova ridică indignată din umeri:
- Cine poate să ştie? Pesemne că vreun tânăr. Am aruncat-o în foc, dar... Uite, aşa avea un piept! Ptiu!
- Aşa nu se mai poate, rosti moş Janeček.
- Asta-i curată depravare! Vezi, toate vin de acolo că cioplesc tot ce le trece prin minte în os! Nouă nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap o astfel de neruşinare, pentru că din cremene nici n-ar fi fost posibil să ciopleşti aşa ceva. Uite unde ajung! Astea-s invenţiile lor! Mereu or să inventeze altceva, mereu au să adopte ceva nou, până când au să distrugă tot. Ascultă vorba mea, strigă omul preistoric Janeček străfulgerat parcă de o iluminare de proroc, mult timp n-are să mai dureze asta!»
(Karel Čapek, 1931, din «Cartea Apocrifelor»)