• Tweet

Există în istorie momente despre care nu se vorbește sau se vorbește doar în șoaptă, iar unul dintre ele este cu adevărat interesant. În 1919, la mai puțin de un an după Marea Unire, o parte a elitei ungare a cerut unirea cu România.

La numai un an de la Marea Unire, în 1919, o parte a elitei politice maghiare a venit cu o propunere surprinzătoare pentru „dușmanul de moarte" - România. Ungurii au propus nici mai mult nici mai puțin decât o unire cu România, iar regele Ferdinand ar fi urmat să primească și Coroana Sfântului Ștefan, cea care a stat pe capul regilor Ungariei timp de secole. Finalmente, după negocieri ascunse opiniei publice de atunci, Bucureștiul a refuzat oferta.

„Adevărul" a discutat cu un istoric neutru, specialist în istoria celor două țări. Este vorba despre italianul Stefano Bottoni, profesor la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. În limba română a publicat recent „Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est" (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021) și „Moștenirea lui Stalin în România", carte apărută la Humanitas.

Italianul vorbește despre context: în decembrie 1919, la un an de la încheierea Primului Război Mondial, și la câteva luni de la momentul 1 Decembrie 1918, o parte a elitei de la Budapesta a venit cu o propunere cel puțin surprinzătoare. Contextul era unul aparte. Armata Română intrase în Budapesta, unde a fosta Uniune Sovietică încercase să facă un prim cap de pod spre cucerirea Europei. Ajunși la putere în Ungaria, bolșevicii lui Bela-Kun au atacat Transilvania, în aprilie 1919. Au fost însă respinși, Armata Română a declanșat contraofensiva, iar câteva săptămâni mai târziu intra victorioasă în Budapesta și punea capăt regimului bolșevic.

Un act înregistrat la București pe 3 decembrie 1919, mai exact o telegramă trimisă de Iuliu Maniu, pe atunci președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, pe adresa Ministerului Afacerilor Străine al României, a produs vâlvă în capitalele celor două țări. Telegrama a ajuns la ministrul Nicolae Mișu, iar de aici la regele Ferdinand și la principalii lideri politici ai Regatului României.

În scrisoare era vorba despre oferta unor importanți lideri din Ungaria, care doreau un stat comun româno-maghiar, sub sceptrul lui Ferdinand. Cel care semnalase inițial cererea ungurilor a fost Ioan Erdelyi, pe atunci reprezentantul Consiliului Dirigent la Budapesta.

Stefano Bottoni consideră că solicitarea elitelor ungare nu avea foarte multe șanse să obțină aprobarea României. Războiul deteriorase relațiile dintre cele două state și românii suspectau pe bună dreptate că ungurii și-ar fi dorit cele mai importante funcții într-o astfel de uniune.

„Sincer vorbind, dacă analizăm istoria teritoriilor post-habsburgice, între 1918, până la începutul anilor 1920, noi vom vedea că avem multe situații în care statele nou formate sau teritoriile ajunse la un nou stat erau foarte precare. Erau situații foarte neclare. Au fost declarate multe state noi în spațiul post-habsburgic, în acești ani, și în particular 1919. Acesta a fost de altfel un an revoluționar, a fost un an de turbulențe mari în toată Europa. Doar în această perioadă au fost declarate 10 de așa-numite republici sau zone autonome, teritorii pe principiul autodeterminării. Pe principiul lui Woodrow Wilson", explică italianul.

În opinia lui Stefano Bottoni, nu este o surpriză că demersul Budapestei nu găsit o deschidere din partea Bucureștiului. Liderii ardeleni au fost printre cei mai înverșunați opozanți ai proiectului ungar.

„A fost un pas diplomatic, și noi știm acum, dar cred că și contemporanii știau că nu avea prea mari șanse să fie realizat. Realitatea a fost impusă, să spunem așa, pe teren, în momentul în care Armata României a intrat în Ardeal, în toamna și iarna anilor 1918-1919, și a creat o situație total diferită față de ce era înainte. După ce armata a intrat, după ce administrația militară românească s-a impus în Transilvania, era absolut imposibil să-și mai imagineze cineva un pas înapoi din partea Bucureștiului. Și la Budapesta era haos total, cu guvernarea Karoly și după confruntările cu bolșevicii lui Bela Kun. Și mai avem și cadrul diplomatic, puteri precum Franța și Italia fiind favorabile României, așa că nici Parisul și nici Roma nu aveau niciun motiv pentru a susține o asemenea propunere", explică istoricul.

Dacă la prima vedere o astfel de propunere din partea Ungariei a părut neașteptată, Stefano Bottoni reamintește că pentru elitele ungare nu era ceva nou și nici măcar un compromis de nerealizat. Aceleași elite ungare prosperaseră pe timpul Austro-Ungariei și sperau că își vor menține privilegiile și în cadrul unei uniuni cu România.

„Propunerea venea din partea unei elite politice care s-a integrat cu Austria după 1867, după compromisul cu Viena, așa că pentru ei, ideea unei federații, sau confederații, era ceva natural. Dar din acest punct de vedere avem un conflict insormortabil, cred eu, între principiul național care s-a impus în Europa în perioada asta și Primul Război Mondial a fost un moment de anvergură și un punct de cotitură din acest punct de vedere și principiul imperial sau supranațional. Aceste elite mai credeau că populația imperiului sau o parte a populației imperiului poate fi reintegrată în ceva mai mare decât un simplu stat național", mai arată Bottoni.

Și totuși, o astfel de uniune ar fi putut avea șanse, însă cu mulți ani înainte, dar atunci elitele ungare nu au fost interesate. În 1906, elitele românești din Transilvania ar fi avut poate mai puține motive să se opună, dovadă și faptul că un român, Aurel Popovici, a propus, în 1906, federalizarea Austro-Ungariei și transformarea imperiului în așa-zisele State Unite ale Austriei Mari.

„Dacă elita maghiară ar fi acceptat ceva similar la planul Popovici din anul 1906, cel al constituirii Statelor Unite ale Austriei, cu autonomia cantonală lărgită pentru românii din Transilvania, cred că povestea ar fi fost diferită. Dar după, după începutul Primului Război Mondial, și, în particular, după înfruntările din 1916, în Transilvania, iar apoi 1919, conflictul a devenit mult mai dur. Cred că naționalizarea maselor în Transilvania a făcut un progres încet, încet, dar la sfârșitul Primului Război Mondial, și acei conducători români din Transilvania, care, până la Primul Război Mondial aveau în minte, cu cel mai mare grad de imaginație, o autonomie națională, în cadrul imperial, și-au schimbat prioritățile", mai spune istoricul italian.

Și tot el răspunde la întrebarea ce ar fi făcut populația și cum ar fi acceptat românii o astfel de unire.

„Ce ar fi făcut populația? Cred că populația și-ar fi urmat elitele. Ce a spus Maniu? Ce a spus Vaida Voievod? Bine, o să facem așa! Iar în toamna lui 1918, Maniu, Vaida Voievod și alți lideri au ales clar unirea cu România, o decizie, o decizie irevocabilă. Iar în 1919 nu voiau să audă de Ungaria. Și, un alt fapt, până când monarhii habsburgi, sau până când Viena a reprezentat un punct de echilibru în disputele dintre români și maghiari, mai era o soluție, o soluție federală sau o soluție de compromis era posibilă. Din toamna lui 1918, Viena a dispărut din orizontul politic, nu mai reprezenta deloc o forță. Românii și maghiarii au fost lăsați singuri să gestioneze această situație, acest conflict", a încheiat italianul.