• Tweet

de Catalina Iancu  

Eliade locuia la Chicago, iar reputaţia sa era uriaşă. Primise încă o recunoaştere care i-a bucurat ultimii ani: la Universitatea din Chicago, Divinity School, s-a înfiinţat o catedră de Istoria Religiilor care îi purta numele. Sănătatea însă i se şubrezise în mod vizibil. Mai ales în urma incidentului care a avut loc în seara de 18 decembrie 1985, la biroul său de la Meadville Theological Seminary. Acel incendiu a avut pentru el o semnificaţie majoră: a fost înţeles ca un semn elocvent că sfârşitul îi era aproape.

În aprilie 1986, Ioan Petru Culianu se afla în Chicago. Lucrau împreună, între altele, şi la trierea materialelor salvate din incendiu. La mai puţin de patru luni de la neferi­citul eveniment, nimic nu anticipa vreo schimbare a cursului lucrurilor. Într-o duminică de aprilie, după prânz, Culianu împreună cu Mircea şi Christinel Eliade s-au plimbat, admirând  florile de pe peluze. "Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătând de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începând din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela «Lighea» de Tomasi di Lampedusa", îşi nota discipolul său în Jurnal.

Cei trei, alături de nu mai puţin celebrul filosof David Tracy ce fu­sese numit de curând Service Distinguished Professor ­onorează invitaţia oferită de Wendy O' Flaherty Doniger şi fiul său, Michael. Christinel şi Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile nu-l mai chinuie durerile. Erau cu toţii optimişti, având în vedere că ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămâni, i-au ieşit bine. Ioan se gândea că vor relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va "renunţa" la oroarea pe care o avea faţă de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă.

Luni, 14 aprilie 1986, ora 19:00, Culianu sună de câteva ori la Eliazi, dar nimeni nu-i răspunde la telefon. I se pare dubios acest lucru, dar încearcă să-şi alunge gândurile si­nistre. Din păcate, cele mai negre previziuni ale sale se adeveresc.

Marţi, la ora 9:00, e informat de directorul administrativ al facultăţii că i-au găsit un apartament, iar când se întoarce, la ora 11:00, găseşte un bilet în uşa biroului: Christinel se află în spital, iar Mircea Eliade este internat la Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală.

Aleargă într-un suflet şi la 11:30 intră pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchell. Aşa cum aveau să afle prietenii săi, şi nu puţini la număr, pe când stătea aşezat în fotoliul său de catifea verzuie şi citea "Exerciţii de admiraţie" a lui Cioran, Eliade a suferit o congestie cerebrală. Christinel i-a anunţat pe profesorul Lacoque şi pe soţia acestuia. 20 de minute mai târziu era deja la spital, medicii acordându-i 50% şanse de reabilitare. Atacul i-a atins partea stângă a creierului, iar partea dreaptă era paralizată. Nu putea vorbi, dar era conştient.

Ioan Petru Culianu va scrie povestea teribilă a acestor zile în "Mahaparinirvana", emoţionantul text despre trecerea în nefiinţă a maestrului: "Dovedind un devotament pe care aveam să-l înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătâiul lui Mircea Eliade, lângă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai târziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa şi Eveline Kitagawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zâmbeşte şi, mai ales, îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lângă el rosteşte fără încetare încurajări".

Marea veghe. Prietenii vin să-l vadă, ca într-un adevărat peregrinaj, iar încercarea lor de a-l proteja au numit-o mai apoi chiar "Marea Veghe". Devotamentul lor a fost mişcător: unii şi-au amânat călătoriile pentru a-i fi alături, alţii au aşteptat ore în şir pe holurile spitalului. Într-una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, pe coridor, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Spre disperarea personalului, prietenii maestrului s-au perindat neîncetat, sfidând regulile de la secţia de reanimare.

Optimismul lor însă n-a durat decât trei zile, timp în care starea lui Eliade părea că se îmbunătăţeşte. Dacă joi, la 7:30 răspunsese bine examenului neurologic, câteva ore mai târziu şi-a pierdut coordonarea, iar vineri la prânz nu mai deschidea ochii.

Vinerea fatidică. În cea de-a patra zi, Eliade îşi pierde cunoştinţa şi intră în comă. Analizele dezvăluie gene­ralizarea unui cancer pulmonar pe care radiografiile precedente nu-l depistaseră.

Culianu se întoarce la spital şi află cumplita veste: "Vineri la ora cinci trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care existenţa lui Mircea Eliade fu­sese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plângând că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de gene­ralizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore.

De aici încolo a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea unui Buddha, mahaparinirvana. (...) Vineri spre seară, rămas singur cu el, am conti­nuat să-i povestesc nuvela «Lighea». Mitologia ei, cu profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Lighea, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, cores­pundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.

Christinel a rămas toată noaptea şi ziua ţinându-l de mână pe Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese re­lativ uşor să fiu optimist, atâta vreme cât exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gândul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflam în paranirvana avea să-mi aducă pace: era timpul când discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care, până nu de mult, adăpostise un Mare Suflet", nota Culianu.

"Sâmbătă 19 Aprilie după-amiază, soseşte Nathan Scott de departe. În faţa câtorva prieteni strânşi lângă Christinel în rezervă, îi administrează cu voce vibrantă extrema oncţiune şi rosteşte, secondat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru elibe­rarea sufletului".

Inima lui Mircea Eliade funcţiona încă normal. "Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întâmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi ai lui, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii, călcând încă o dată toate regulile spitalului", scria Ioan Petru.

Luni 21 aprilie 1986, ziua de dinaintea tragediei. Trecuse aproape o săptămână de la internarea profesorului care se afla în stare deosebit de gravă (comă profundă). Stelian Pleşoiu, cel care le-a fost ani de-a rândul alături Eliazilor, povesteşte: "Destul de spaţioasă pentru un pacient, camera de spital în care se afla Maestrul se profila în semiîntuneric ca un laborator înţesat cu aparatură de toate felurile. Ca­mera era împânzită de luminiţe verzi, portocalii, roşii, etc, toate indicând anumite cifre, grafice, sunete, semnale. În mijlocul acesteia, pe un pat cu rotile, acoperit de un cearşaf alb, cu ambele mâini atârnând de o parte şi de alta a patului, mâini «conectate» prin intermediul acelor şi clemelor la aparatura medicală, se afla corpul înţepenit de peste şapte zile al celui mai iubit profesor pe care The University of Chicago l-a avut vreodată.

În cele şapte zile scurse, atât pentru spital, personalul me­dical cât şi ceilalti pacienţi, Mircea Eliade era un simplu muribund în lupta cu supravieţuirea. Aparatura care-l monitoriza secundă cu secundă încerca parcă să-i prelungească şansele de supravieţuire. Măcar că doctorii ştiau că nu sunt şanse, întreaga asistenţă medicală îşi dădea toată silinţa. În cameră, la capul Maestrului se afla de tot atâtea zile, încremenită de suferinţă, frică şi deznădejde, soţia sa, Christinel Eliade. Ea se confrunta cu una din cele mai dificile situaţii ale existenţei sale,... a amândurora. În cele peste şapte zile, Christinel făcea faţă cu demnitate şi onoare în faţa sutelor de vizitatori veniţi să-şi vadă Maestrul venerat. Ei încercau în felul acesta să manifeste respectul cuvenit atâta vreme cât mai era în viaţă".

Vizite din oră-n oră. "Încă din momentul internării lui Eliade, vestea s-a răspândit cu viteza luminii în lumea academică din Statele Unite şi în afara ei. Este explicabil deoarece la fiecare oră din momentul internării şi până la decesul acestuia, s-au perindat la uşa salonului sute de persoane. Începând cu Dr. Levi (fost preşedinte al Universităţii de Chicago şi fost ministru de Justiţie în perioada Jimmy Carter), puteai să recunoşti elita academică a Americii. Printre alţii, s-au recunoscut a fi Andre Lacock, B. Raynold, Paul Ricoeur, Wendy Doniger (fostă O'Flaherty), Martin Marty, Charles Percy, Mac Linscott Ricketts (traducatorul în română al lui Eliade), Hanna Grey (preşedintele în funcţiune al Uof C, recomandată în această înaltă poziţie de Mircea Eliade), I.P.Culianu, Alexandra Loga, Alexandra Bellow (fostă Bagdasar), Saul Bellow (laureat Nobel pentru literatură), doctorul Cohen, medicul familiei Eliade. Este de admirat remarcabila dăruire a reverendului Charles Brown (rectorul capelei Rockefeller). Prin rugăciuni zilnice şi cuvinte de pioşenie adresate lui şi soţiei, acesta a fost prezent până-n ultimele clipe de viaţă ale lui Eliade", spune Stelian Pleşoiu.

Noaptea de luni 21 spre marţi 22 aprilie. Christinel îl veghează zi şi noapte. De asemenea, asistenta şefă Debby Moon nu s-a dezlipit nici un moment de salonul pacientului. Ea a rămas alături de familia Eliade până în ultimele momente de viaţă ale amândurora.

Marţi, 22 aprilie, ora 7:00. În a opta zi, I. P. Culianu soseşte, ca de obicei în fiecare dimineaţă. Iese pentru a face câteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri.

Ora 9:15. La întoarcere, Wendy O'Flaherty Doniger îl cheamă înăuntrul rezer­vei. "Presiunea arterială a lui Mircea Elia­de a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pâlpâie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lângă profesor în ultima clipă. Îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea", scria discipolul său preferat.

Wendy Doniger ne-a confirmat cutremurătorul epi­sod: "Ioan a înregistrat cu acurateţe spusele mele de atunci. Într-un preambul la o nouă ediţie a cărţii sale des­pre şamanism, am scris urmă­toa­re­le: «Am fost alături de Mircea Elia­de când a murit în 1986; incapabilă să-i privesc faţa, am privit ecranul de lângă patul său de spital, am privit linia vălurită care din ce în ce mai mult se transforma într-o linie dreap­tă: segmentele care se îndreptau unul câte unul, apoi care dispăreau unul câ­te unul, până ce n-a mai rămas ni­mic pe ecran decât cuvintele Mircea Eliade. În cele din urmă, şi acestea au dispărut». Asta îmi amintesc cel mai intens despre moartea lui".

Ora 9:40. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9:40. "Paranirvana a luat sfârşit. Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Am înţeles, după o noapte de dispe­rare, că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întâlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-i legăturile unul faţă de celălalt. În mahaparinirvana, timp al adunării înainte de marea trecere, există o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vârsta de 24-25 de ani, când credeam că descifrez în zâmbetul lui Mircea Eliade cunoaşterea misterelor Universului. Poate că, într-adevăr, se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soţia sa care-l veghease cu devotament eroic; la schimburile de sentimente şi gânduri între prietenii nedez­lipiţi de ea; la soarta şi, poate, la mi­siunea lor. Timpul adunării fu­sese, pesemne, şi un timp de probă. Deşi ochii mi se înnegurează din când în când, deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade, totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare", scria I P Culinau.

David Tracy şi Frank Gamwell au rostit o ultimă rugăciune. "Preotul catolic şi profesor de teologie la Universitatea din Chicago, părintele David Tracy rosteşte rugăciunea finală în liniştea profundă ce stăpânea de acum întregul etaj. Nu se auzeau decât comenzile în şoaptă ale asistentelor şi doctorilor. Partea cea mai grea rămăsese acum Christinel. La un pas de leşin, în neputinţa de a se exprima articulat, aceasta se împotrivea legii naturii care-şi luase dreptul. Cu ţipete şi gemete înăbuşite, sunete nearticulate, se lăsa greu de îndepărtat de lângă cel dispărut.

Filosoful necontestat al "Istoriei Religiilor", fondatorul "Enciclopediei Religiilor", creatorul unor cuvinte noi folosite în limbajul filoso­fic-religios, autorul a mii de articole cu caracter ştiinţific, istoric, religios, profesorul care a îndrumat şi învăţat mii de studenţi, astăzi filosofi de va­loare, laureaţi ai marilor premii de pe mapamond, profesori erudiţi, arhiepiscopi, etc, îşi termină angajamentul vizavi de obligaţia şi misiunea sa de a crea, de a lăsa ceva patrimoniului culturii universale", ne-a declarat Stelian Pleşoiu.

Miercuri, 23 aprilie, ora 14:00. Pe Woodlawn Avenue colţ cu Strada 67, Eliade a fost incinerat, conform dorinţei sale, scrisă în testament. David Tracy a citit o pagină din "Mitul Eternei Reîntoarceri".

Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial a avut loc în enorma Rockfeller Chapel din Hyde Park, campusul Uni­ver­sităţii din Chicago. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O'Flaherty şi Ioan Petru Culianu au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: română, franceză şi engleză. "Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a incredibilei sale bunătăţi. Nathan Scott, arhiepiscop de Canterbury, a încheiat o tânguire despre sufletul Celui Drept", scria acesta din urmă în "Mahaparinirvana", 24-1 mai 1986.

Amintirile lui Stelian Pleşoiu sunt şi astăzi la fel de vii: "Nu mult mai târziu, mii de persoane aveau să treacă prin faţa catafalcului, aducând un ultim omagiu celui dispărut... celui care credea că «Lumea fără Dumnezeu este o cenuşă»... Cu modestia cuvenită aş adăuga că... «Omenirea fără Eliade este mult mai incertă, mult mai săracă»".