• Tweet

Mulţi au auzit despre sihastrul de pe Muntele Basarab, un bărbat care a ales să trăiască mai bine de 20 de ani departe de lume, ascuns printre peşteri şi grote şi pe care puţini dintre iubitorii muntelui au avut ocazia măcar să-l zărească, darămite să-l mai şi cunoască.

Lucru aproape imposibil de realizat având în vedere că omul nu vorbea, nu pentru că nu putea, ci pentru că refuza să facă acest lucru, în urma unui legământ al său cu Cel de Sus, făcut încă din tinereţe, motiv pentru i se spunea "Antonie cel tăcut". A ajuns în atenţia publicului la început prin intermediul scrierilor sporadice al puţinilor montaniarzi care l-au cunoscut şi apoi, în 2014, când a suferit un accident şi s-a cerut ajutorul autorităţilor, pentru că se afla într-o stare extrem de precară.

Anul acesta, într-o documentare despre sihaştrii din munţii Vâlcii, ni s-a spus că a dispărut de ceva vreme din grota în care locuia şi nimeni nu mai ştie nimic despre el. Apoi, cu totul întâmplător aveam să aflăm şi cumplitul adevăr: sihastrul de pe Muntele Basarab a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat tot în Vâlcea, în cimitirul unei mănăstiri aflată pe vârf de munte. Tot atunci am aflat şi motivul tulburător al dispariţiei sale din Vâlcea, dar şi o serie de detalii despre senzaţionala sa poveste de viaţă.

Printre cei care l-au cunoscut şi au vorbit cu pustnicul din Parcul Naţional Cozia, unde se află şi Masivul Basarab, se numără şeful Salvamont Vâlcea, Mircea Lera şi fratele acestuia - Ionică Lera, montaniard împătimit alături de Dinu Boghez şi administratorul PN Cozia, Pavel Prundurel. Cu ajutorul acestora am reuşit să aflăm o parte din tainele pustnicului care a vieţuit în Munţii Coziei, dar şi cu ajutorul bloggerului Mircea Stanciu. Acesta a scris un material despre sihastrul pe care l-a cunoscut în urmă cu trei ani, în Revista "Familia ortodoxă".

Muntele Basarab este amplasat în dreapta DN 7/E 81, la intrare în defileul Oltului, lângă Mănăstirea Cozia Veche, din Călimăneşti. Nu este accesibil oricărui turist, motiv pentru care a şi fost ales de călugărul Antonie. De altfel, munţii Vâlcii, parte din Carpaţii Meridionali, sunt preferaţi de sute de ani de către cei dornici să trăiască lupte cu sine, cu propriile limite şi ispite, cu vitregiile naturii şi ale minţii umane, cu propria credinţa, în dorinţa de a-l găsi pe Dumnezeu şi liniştea sufletească departe de lume, de confort, de siguranţă, de ceea ce cunosc.

„Contrar a ceea ce se spun unii sau alţii, adevărul este că în grotele şi peşterile dintre Cozia şi Buila trăiesc de fapt în acest moment în jur de 100 de persoane, atât bărbaţi, cât şi femei, unii care-l caută pe Dumnezeu, alţii care fug de lume şi de braţul legii. Nu-i vezi, atât de bine se ascund. Nu prea vorbesc, sunt din toată ţara", ne mărturiseşte şeful Salvamont Vâlcea, Mircea Lera.

Şeful salvamontiştilor vâlceni mai recunoaşte şi că: „Unii dintre ei sunt cu acte, adică luaţi în evidenţele mănăstirilor şi schiturilor din zonă, ale episcopiei şi respectă canoanele impuse - adevăraţii sihaştri, de alţii nu ştie nimeni, nimic. Unii trăiesc cu adevărat în pustie, se hrănesc cu seminţe, grâu încolţit, hrană uscată, fructe uscate, orez, se duc la slujbă duminica şi de sărbători, alţii s-au aciuit pe acolo şi se hrănesc furând din ogrăzile localnicilor... Stau în grote, au şi câteva chilii, construcţii, dar nu locuiesc în ele".

Tot de la Lera aveam să aflăm şi cumplitul adevăr despre pustnicul "Antonie cel tăcut", probabil cel mai enigmatic şi paradoxal cel mai renumit pustnic din Vâlcea, de după Revoluţie, dar şi motivul pentru care acesta nu mai locuieşte în PN Cozia. Sihastrul Antonie a intrat în atenţia presei la începutul anului 2014 când s-a cerut salvarea sa de pe Muntele Basarab. Cu o lună înainte, ultima dată când fusese văzut, a lăsat un bileţel călugărilor de la Mănăstirea Cozia, unde cobora din când în când, la slujbe, în care mărturisea că nu se simte foarte bine, după ce şi-a rupt mâna.

Când au văzut că nu mai au nici o veste despre sihastru, monahii au cerut ajutorul autorităţilor. A urmat o operaţiune de salvare, în care călugărul a fost adus pe braţe, până la baza muntelui. A fost găsit în grota sa de la 1.200 m altitudine într-o stare extrem de precară, abia se ţinea pe picioare şi transportat la spital. După ce s-a mai înzdrăvenit, s-a întors în "casa sa din munţi".

Atunci s-a aflat că omul nu vorbea deloc, comunica doar prin scris, şi a început să suscite atenţia publicului. Un an mai târziu se pare că a fost alungat, culmea tocmai din cauza „legământului tăcerii" la care se angajase, şi din cauza căruia comunica doar prin scris. „Avea un jurnal care nu convenea tuturor", avea să ne mărturisească salvamontistul Mircea Lera motivul pentru care nu se mai ştie nimic despre călugăr.

Şeful Salvamont ne-a mărturisit: „Avea un caieţel, un fel de jurnal în care îşi scria gândurile, dar şi tot ce se întâmpla în jurul său. Îşi nota tot, acolo, mai mult decât ar fi trebuit. Nu vorbea cu nimeni. Personal m-am întâlnit cu el de câteva ori. Odată, când am ajuns cu un coleg, Dicu, în zonă, s-a oferit să ne dea jos dintr-un copac nişte păstrăvi, bureţi de fag. Noi n-am reuşit, dar ne-a văzut că ne chinuim. A făcut o crăcană şi fără să ne vorbească nu ne-a lăsat să plecăm până nu ne-a dat jos bureţii. Un tip extraordinar", îşi aminteşte Lera.

Vorbea doar prin semne cât să se facă înţeles. „Ăsta-i era canonul sihăstriei", avea să-şi aminteşte şi Dinu Boghez, unul dintre împătimiţii muntelui care au avut ocazia să-l cunoască pe pustnic. Tot acesta mărturiseşte şi că deşi nu vorbea, călugărul părea dornic să comunice, motiv pentru care i-a arătat „gândurile aşternute pe hârtie, cu slova cam mare şi dezordonată".

Mircea Lera ne mai spune: „Într-o zi, când a coborât la slujbă, la Mănăstirea Cozia, unde mergea din când în când, oamenii legii s-au dus la grota acestuia şi i-au găsit jurnalul în care scria şi alte lucruri despre anumite „persoane cu ştaif prin Vâlcea" care braconau prin zonă".

Şeful Salvamont are cunoştinţă despre o astfel de întâmplare: „Ce scria în caiet este foarte interesant. Pentru că fratelui meu i-a povestit o întâmplare cu o căprioară. Într-o tură de creastă, în apropierea grotei în care locuia sihastrul, am găsit o ciută ucisă. Sunt mulţi ani de atunci. Am alertat oamenii legii. Eram conştient că şi călugărul o văzuse înaintea noastră. Ştia de ea şi ştia şi cine braconase în zonă", mai spune Lera care este convins că sihastrul şi-a notat totul în caietul său.

Probabil că informaţii despre astfel de întâmplări au fost descoperite de către cei care i-au citit însemnările şi au decis că poate reprezenta un pericol pentru anumite persoane. Spusele salvamontistului şef sunt confirmate chiar de către pustnicul care a mărturisit într-unul din multele „dialoguri pe foi",cu blogger Mircea Stanciu, faptul că ceea ce ştia ar fi putut să-l pună în pericol, pomenind despre lucruri „mistice" care „ar fi putut să deranjeze Securitatea ‒ încă vie în conştiinţa oamenilor şi după 1990".

„A fost uşuit, şi i s-a pus în vedere să nu se mai întoarcă, de către oamenii legii când au realizat că reprezintă un pericol potenţial la adresa unor persoane sus-puse" susţine şeful Salvamont Vâlcea, care mai spune că: „înainte când nu erau parcurile naţionale nu deranja pe nimeni..."

Totul s-a întâmplat după evenimentul din 2014, când Mircea Lera bănuieşte că de fapt: „Nu şi-a rupt nimic. Cam de atunci i s-a tăiat lui, de acolo. Ideea este că atunci când s-a făcut public evenimentul, s-a spus că este rănit la mâna dreaptă, dar el era bandajat la mâna stângă... Ştiind că are cunoştinţă despre prea multe lucruri, au decis să-l gonească din zonă. A fost dus în altă parte, nu ştiu unde, iar între timp a şi decedat. Deranja", mai spune Lera.

De la fratele acestuia, Ionică Lera aveam să aflăm că după ce a fost alungat din PN Cozia, sihastrul şi-a găsit o perioadă liniştea în Munţii Apuseni, iar în 2018 a decedat: „Are mormântul la Vârful lui Roman, la Mănăstirea Alina". Acesta ne-a îndreptat atenţia spre mărturisirile pustnicului care se semna pe hârtii drept „Antonie Cocoşatul", apărute în Revista „Familia ortodoxă". Potrivit articolului, s-a născut sub numele de botez Alexandru, în 1968, cel mai probabil în Bucureşti. „Fiindcă era nebărbierit, părea mai bătrân", explică Mircea Lera.

Pe Muntele Basarab ar fi locuit, potrivit bloggerului Mircea Stanciu, între 1995 - 2015, dar montaniarzii vâlceni cu care am discutat susţin ipoteza că aici a stat de fapt mult mai mult. De la aceştia avem şi o serie de fotografii, în urma întâlnirilor pe care le-au avut de-a lungul anilor cu sihastrul de pe Muntele Basarab.

Bloggerul a aflat o parte din povestea vieţii sihastrului chiar din consemnările acestuia: „Restul e tăcere adâncă. Viaţa Părintelui Antonie este dovada că există încă suflete cuvioase ascunse de lume, ascunse în Dumnezeu, care se străduiesc să culeagă toate roadele pustiei, ale isihiei, şi care cheamă la pocăinţă, propovăduind în tăcere drumul de la moarte la viaţă".

Din discuţiile pe care le-a avut cu sihastrul reiese că, încă din copilărie, acesta a fugit de mai multe ori de acasă. Plecările lui au început la vârsta de 10 ani. „Nu ştiu de ce fugeam", avea să-i mărturisească ulterior interlocutorului său.

„Ai mei mă ţineau cu lanţ legat, să nu fug... Au zis că au văzut ceva la botezul meu. Am întrebat preotul şi acesta mi-a spus că la vârsta potrivită voi vedea ce". A făcut Armata la Antitero, iar Revoluţia l-a prins la un depozit de armament din Turceni. După stagiul militar s-a angajat la Institul PICON din Bucureşti, de lângă Mănăstirea Antim, unde avea să-şi cunoască duhovnicul. Familia, părinţii şi cei trei fraţi, au decis să plece definitivîn Londra, în timp ce el era în armată.

De la PICON, a ajuns la «Avioane Băneasa», iar de acolo în Munţii Argeşului, unde l-a trimis părintele Sofian, la Dâmbovicioara, în satul Ciocanu, unde avea o casă pe care dorea s-o transforme în schit. Fără să vrea, monahul a fost cel care l-a determinat să depună „legământul tăcerii" în momentul în care l-a sfătuit să vorbească mai puţin: „Ia încearcă mai puţină vorbă". Doar că la Dâmbovicioara, „cei din zonă nu mi-au înţeles canonul tăcerii" şi a plecat la Mănăstirea Slănic, unde a fost schimonah până în 1994. A pornit pe calea monahală la 27 de ani.

A fost pustnic la Ticera, în Munţii Apuseni, dar şi în Muntele Athos", unde călugării l-au poreclit „Antonie din boscheţi" pentru că obişnuia să le fure noaptea smochinele. Pe Muntele Basarab din Parcul Naţional Cozia, în Vâlcea, a ajuns în 1995, susţine Mircea Stanciu. Aici a locuit într-o grotă la care se ajungea la trei ore de mers pe jos. A stat aici până în 2015 când „unele evenimente (care l-au scos în ochii presei) l-au forţat să-şi găsească alt loc de retragere", în Munţii Apuseni. Doi ani mai târziu, din cauza înrăutăţirii stării sale de sănătate, după o iarnă crâncenă, a ajuns la Bucureşti, unde a locuit, timp de aproximativ un an în subsolul unei case.

„Părintele Antonie nu vorbea despre experienţele sale duhovniceşti decât indirect şi foarte rar... «Este că se poate să avem lumina în faţa noastră şi noi să o căutăm? Ea ne bate pe umăr, şi noi ne facem că nu simţim. Nu toţi simţim frigul, nu toţi simţim căldura. Ce să ne mai arate Dumnezeu, dacă le avem şi nu le vedem?»", sunt doar o parte dintre mărturisirile pe care pustnicul „Antonie cel tăcut", le-a făcut lui Mircea Stanciu căruia i-a povestit şi cum stătea „închis în peşteră ca într-un mormânt", încălzindu-se doar la flacăra candelelor, fără teama musafirilor nepoftiţi, precum lupii care i-au dat târcoale într-o iarnă, dar care n-au reuşit să-l sperie: «Cum să-mi fie frică? Doar am uşă!».