Altă viață

Postat la: 28.04.2021 |

Altă viață

Mi s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul anilor să-mi doresc să fug din propria mea viață. Și să încep o viață nouă fără nicio legătură cu cea dinainte. Am trăit așa ceva odată, înainte de 1989, când mă aflam în Bulgaria în calitate de critic literar, invitat să le recomand traducătorilor de acolo cărți românești pentru a fi traduse în bulgară.

După ce mi-am îndeplinit misiunea, organizatorii întâlnirii mi-au oferit, ca răsplată, o excursie cu mașina, de la Sofia la Plovdiv. Într-o mașină scumpă, de fabricație sovietică, „Volga", condusă de un șofer care știa, în afară de bulgară, româna, am străbătut un peisaj pitoresc și totuși familiar. Dealurile erau ca acelea din Bucovina copilăriei mele, accesibile, prietenoase, primind cu un calm extatic, care sugera veșnicia, lumina soarelui. Iar iarba de pe ele, mătăsoasă, nu țepoasă ca în alte regiuni ale lumii, aplecată ușor de o adiere de vânt, părea mulțumită de locul care i se hărăzise în lume.

L-am rugat pe șofer să oprească mașina la marginea drumului, ca să stau întins în iarbă măcar un sfert de oră. A oprit. Am urcat panta lină a unui deal din apropiere și m-am întins în iarbă cu fața în sus. Parcă toate grijile mi s-au scurs în pământ, ca un curent electric printr-un cablu de cupru împământat. M-am eliberat de trecut. Mă uitam fără gânduri la cerul pe care treceau lent câțiva nori albi de vară. Eram eu și cerul. După ce ne-am reluat călătoria, i-am cerut șoferului să mai oprească o dată, la prima fântână, ca să beau apă rece din ciutură. El mi-a explicat că nu există fântâni pe marginea drumului (ca în Bucovina), ci numai în curțile țăranilor.

Drept urmare am oprit în dreptul unei case țărănești, așezată pe un fel de mal de pământ al șoselei, înalt de cinci-șase metri. Am urcat mai multe trepte, improvizate din bolovani de râu, și am ajuns la o poartă de lemn, înnegrită de ploi și desțâțânată. Un câine mic, dar al dracului, a început să ne latre furios, smucindu-se în lanț. A apărut atunci stăpâna casei, o bătrână masivă, cu un șorț ponosit în față de care își ștergea mâinile. Când a aflat ce dorim, ne-a poftit să stăm pe o bancă din curte și ne-a tratat cu dulceață de fragi și apă rece de fântână. Cu ajutorul șoferului pe post de translator, am aflat povestea ei.

Cu câteva luni înainte îi murise soțul și ajunsese să se ocupe singură de gospodărie. Avea doi fii și cinci nepoți, dar se aflau cu toții în America. Neajutată de nimeni, scotea apă din fântână și adăpa vacile, făcea curat în grajd, dădea de mâncare găinilor, hrănea porcii, mătura în curte, spăla, punea rufele la uscat, gătea, tăia lemne. Nu mai prididea să alerge dintr-o parte în alta a curții, să intre și să iasă din casă. Avea mare nevoie de un soț care să o ajute, în special ca să repare acoperișul casei și gardul căzut într-o rână. Atunci m-am gândit ce mult mi-ar plăcea să fiu eu acel soț. Nu m-am gândit în glumă, ci cu toată seriozitatea.

La rugămintea mea, șoferul i-a transmis văduvei ideea mea ca pe o propunere. Iar ea, tot așa, nu în glumă, ci cu toată seriozitatea, m-a întrebat ce știu să fac, nu înainte de a-mi evalua cu o privire cercetătoare forța fizică. I-am spus că știu să fac aproape orice. S-a declarat... de acord. Urma să rămân definitiv acolo, începând chiar din acel moment. Timp de câteva minute m-am scăldat în bucuria fără margini de a începe o viață cu totul nouă. De viața dinainte urma să mă despart complet, așa cum arunci de pe tine o cămașă udă de transpirație.

Tot ce aveam mai sfânt pe lume mă și obosea. Dragostea pentru cei din familie, pură și sinceră, era pentru mine și o rană permanent deschisă. Mi se păreau toți fragili și vulnerabili și mă chinuia mereu gândul că nu pot să-i ocrotesc. Mă plictisisem de ritualul vieții mele zilnice. Mă săturasem și de literatură, ca o prostituată de dragoste, pentru că trebuia să citesc mereu din obligație.

Doamne, ce frumos ar fi fost să rămân acolo, fără nicio amintire! Să tai lemne cu toporul, să scot apă din fântână, să beau lapte proaspăt muls, cu care să mă mânjesc pe buze. Și să colaborez cu acea bătrână, fără cuvinte, numai prin acțiuni domestice, mai importante poate decât scrierea unei capodopere. Lipsit de curaj, după acel moment de reverie, am renunțat. Mi-am luat rămas bun de la femeie și am plecat, urmat de șofer. Am urcat în mașină. Tot trecutul mi-a revenit în minte. Am îmbrăcat din nou cămașa udă de transpirație.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Altă viață

Postat la: 28.04.2021 |

0

Mi s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul anilor să-mi doresc să fug din propria mea viață. Și să încep o viață nouă fără nicio legătură cu cea dinainte. Am trăit așa ceva odată, înainte de 1989, când mă aflam în Bulgaria în calitate de critic literar, invitat să le recomand traducătorilor de acolo cărți românești pentru a fi traduse în bulgară.

După ce mi-am îndeplinit misiunea, organizatorii întâlnirii mi-au oferit, ca răsplată, o excursie cu mașina, de la Sofia la Plovdiv. Într-o mașină scumpă, de fabricație sovietică, „Volga", condusă de un șofer care știa, în afară de bulgară, româna, am străbătut un peisaj pitoresc și totuși familiar. Dealurile erau ca acelea din Bucovina copilăriei mele, accesibile, prietenoase, primind cu un calm extatic, care sugera veșnicia, lumina soarelui. Iar iarba de pe ele, mătăsoasă, nu țepoasă ca în alte regiuni ale lumii, aplecată ușor de o adiere de vânt, părea mulțumită de locul care i se hărăzise în lume.

L-am rugat pe șofer să oprească mașina la marginea drumului, ca să stau întins în iarbă măcar un sfert de oră. A oprit. Am urcat panta lină a unui deal din apropiere și m-am întins în iarbă cu fața în sus. Parcă toate grijile mi s-au scurs în pământ, ca un curent electric printr-un cablu de cupru împământat. M-am eliberat de trecut. Mă uitam fără gânduri la cerul pe care treceau lent câțiva nori albi de vară. Eram eu și cerul. După ce ne-am reluat călătoria, i-am cerut șoferului să mai oprească o dată, la prima fântână, ca să beau apă rece din ciutură. El mi-a explicat că nu există fântâni pe marginea drumului (ca în Bucovina), ci numai în curțile țăranilor.

Drept urmare am oprit în dreptul unei case țărănești, așezată pe un fel de mal de pământ al șoselei, înalt de cinci-șase metri. Am urcat mai multe trepte, improvizate din bolovani de râu, și am ajuns la o poartă de lemn, înnegrită de ploi și desțâțânată. Un câine mic, dar al dracului, a început să ne latre furios, smucindu-se în lanț. A apărut atunci stăpâna casei, o bătrână masivă, cu un șorț ponosit în față de care își ștergea mâinile. Când a aflat ce dorim, ne-a poftit să stăm pe o bancă din curte și ne-a tratat cu dulceață de fragi și apă rece de fântână. Cu ajutorul șoferului pe post de translator, am aflat povestea ei.

Cu câteva luni înainte îi murise soțul și ajunsese să se ocupe singură de gospodărie. Avea doi fii și cinci nepoți, dar se aflau cu toții în America. Neajutată de nimeni, scotea apă din fântână și adăpa vacile, făcea curat în grajd, dădea de mâncare găinilor, hrănea porcii, mătura în curte, spăla, punea rufele la uscat, gătea, tăia lemne. Nu mai prididea să alerge dintr-o parte în alta a curții, să intre și să iasă din casă. Avea mare nevoie de un soț care să o ajute, în special ca să repare acoperișul casei și gardul căzut într-o rână. Atunci m-am gândit ce mult mi-ar plăcea să fiu eu acel soț. Nu m-am gândit în glumă, ci cu toată seriozitatea.

La rugămintea mea, șoferul i-a transmis văduvei ideea mea ca pe o propunere. Iar ea, tot așa, nu în glumă, ci cu toată seriozitatea, m-a întrebat ce știu să fac, nu înainte de a-mi evalua cu o privire cercetătoare forța fizică. I-am spus că știu să fac aproape orice. S-a declarat... de acord. Urma să rămân definitiv acolo, începând chiar din acel moment. Timp de câteva minute m-am scăldat în bucuria fără margini de a începe o viață cu totul nouă. De viața dinainte urma să mă despart complet, așa cum arunci de pe tine o cămașă udă de transpirație.

Tot ce aveam mai sfânt pe lume mă și obosea. Dragostea pentru cei din familie, pură și sinceră, era pentru mine și o rană permanent deschisă. Mi se păreau toți fragili și vulnerabili și mă chinuia mereu gândul că nu pot să-i ocrotesc. Mă plictisisem de ritualul vieții mele zilnice. Mă săturasem și de literatură, ca o prostituată de dragoste, pentru că trebuia să citesc mereu din obligație.

Doamne, ce frumos ar fi fost să rămân acolo, fără nicio amintire! Să tai lemne cu toporul, să scot apă din fântână, să beau lapte proaspăt muls, cu care să mă mânjesc pe buze. Și să colaborez cu acea bătrână, fără cuvinte, numai prin acțiuni domestice, mai importante poate decât scrierea unei capodopere. Lipsit de curaj, după acel moment de reverie, am renunțat. Mi-am luat rămas bun de la femeie și am plecat, urmat de șofer. Am urcat în mașină. Tot trecutul mi-a revenit în minte. Am îmbrăcat din nou cămașa udă de transpirație.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE