• Tweet

Carcalacii nu gândesc. Doar caută să invadeze un teritoriu care nu le aparține. Tot așa și cei care încearcă să reînvie cenzura unei manifestări culturale cum este cea prin care fiul lui Adrian Păunescu, Andrei, vrea să ducă mai departe, ca un pod peste timp, Cenaclul Flacăra.

În amintirea tatălui lui, pentru generația asta! Pentru cea de atunci, din care fac și eu parte, Cenaclul a însemnat oxigen. Dincolo de orice "propagandă" pe care cei de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) o văd a fi toxică și plină de "propagandă comunistă".

Cenaclul Flacăra nu a fost nici atunci toxic, înainte de '89, așa că acum, în democrație, chiar nu văd cum ar putea. Letal este, însă, modul în care carcalacii, cum afirmam mai sus, încearcă să se impună într-un spațiu în care nu au ce căuta. Viața lor, ambientul, e pe țeavă. Și atât. Cum "pe țeavă" au și venit în aceste funcții, angrenați de rețeaua politică a acestor timpuri, unde se plimbă de la stânga la dreapta fără să facă mai nimic. Caută și ei de mâncare ceva și au găsit acum fix Cenaclul Flacăra.

Vă dați seama cât de ireal este să crezi că un carcalac poate să gândească! Am atins totuși o vârstă la care nu mă mai miră nimic. Așa că nu mă miră nici când unii hrănesc carcalaci prin instituțiile statului, pe banii noștri, evident! Dar hai să mă întorc în timp la ce-a fost pentru noi, generația în blugi, fenomenul Cenaclul Flacăra.

Da! Eu am făcut parte din generația-n blugi. Și primii blugi - fac aici o mărturisire - mi i-am cumpărat de la bișnițari, din banii câștigați pe o lună de muncă la un vechi "Fructonil", în timpul vacanței de vară dintre a X-a și a XI-a. Am sortat roșii pentru bulion și uite-așa am avut și eu blugi! Cu care mă duceam la Cenaclu!

Noi am fost Generația Iubirii, era vremea chitarelor, era vreme de folk și de voci de aur pe care poetul Păunescu le aducea pe scenă și le dădea acces la sclipire într-o lume cenușie în care aspirațiile și talentul erau singura dimensiune în care mai puteai zbura fără să te tragă în jos vreo formă de propagandă. Mă durea-n pix, sincer, de eventualele mesaje de laudă conformă cu timpurile. Și eu cântam la chitară multe dintre melodiile lansate la Cenaclu, cele accesibile putinței degetelor mele pe corzi, chiar dacă visam la mai multă performanță...

N-a fost să fie. Până la urmă, viața avea un țel pentru noi, generația-n blugi, și fiecare ne-am urmat misiunile date de Dumnezeu în această viață. Fără să ne injectăm cu ceva-n venă, ca să uităm de greutăți. Pe-atunci, ne regăseam în Phoenix. Și ne bucuram cu gândul la renașterea din cenușă și tot arsenalul ei cu care așteptam ziua care va să fi venit la un moment dat.

Sigur că generația asta - care are și ea frumusețile ei! - nu are cum să înțeleagă fenomenul care a fost cândva Cenaclul Flacăra în profunzimea lui, pentru că nu a trăit acea perioadă. Sunt copii care nu înțeleg cum noi ne-am descurcat fără telefoane mobile, fără rețele de socializare, fără net și televizor color, cum am învățat noi fără grile și tablete, cum am citit noi tona de cărți de la biblioteca orașului, noi, cei pe care generația asta ne ia la mișto și ne privește ca pe niște "ratați". Noi, proștii care am fost învățați să dăm și din puținul pe care-l aveam și care, ce să vezi, am reușit să trecem peste toate zidurile ce păreau de nedărâmat.

Copiii de azi nu înțeleg lucrurile astea, așa cum nici jurnaliștii de azi nu știu și nu s-ar descurca să facă presă fără această distructivă comoditate digitală, fără internet, doar cu pixul și carnețelul în mână, pe teren. Eheee, dar asta-i altă poveste! Lungă și tristă, dar ce să vezi, adevărată! Să o lăsăm pe altădată...

Așa că, revin la subiect. La vremea anilor '80, Cenaclul Flacăra mi-a făcut, ne-a făcut nouă, generația în blugi (aici e cazul să punctez că fetele de atunci purtau cu frenezie și rochițe cu mâneci bufante și guler de dantelă, și fustițe cu volan, și așa ne-am păstrat feminitatea, în alternanță cu jeanșii!), o adolescență fericită, încărcată de magia muzicii și poeziei de mare calitate.

Dincolo de eticheta de "poet de curte" pusă lui Adrian Păunescu, dincolo de mesajele patriotice care apar azi ca fiind de propagandă comunistă deșănțată, dar fără de care cenaclul nu s-ar fi putut desfășura timp de 12 ani, până când a fost interzis, acolo era cultură și libertate. Acolo s-au legat indestructibile prietenii. Securiștii de-atunci au găsit momentul în care să îl facă pe Ceaușescu să pună STOP acestui fenomen. Devenise periculos. Nu prin pericolul scenei care s-a rupt la Ploiești și unde au existat victime, ci prin amploarea pe care Cenaclul o căpătase și prin mesajele subliminale care ajungeau la noi, cei tineri, nevoiți să mâncăm salam cu soia și să stăm la cozi în stil raționalizat socialist.

Noi, generația în blugi, aveam ceva revoluționar în cord, tânjeam prea mult după libertate, citeam pe ascuns cărți trase la xerox, interzise... iar Cenaclul devenise un fenomen periculos. Strângea mulțimi. Și mulțimile erau un risc pentru Ceaușescu, un pericol pe care securiștii care monitorizau tot i l-au pus pe masă președintelui-dictator. Și acesta a fost sfârșitul. Intoxicarea făcută de securiștii de atunci, cu povești manipulative lansate în societate despre viața din interiorul Cenaclului, catalogată în rapoartele lor drept dezmăț, debandadă și golăneală, a prins. Și sus, și pe de lături. Dar, ce să vezi, în 1990, după ce cuplul Ceaușescu a dispărut prin execuția de la Târgoviște, Piața Universității a fost umplută de astfel de golani. Mulți dintre ei, "golanii-spectatori" ai Cenaclului Flacăra.

Așadar, azi, când unii vor să stopeze ideea de cenaclu continuat a fiului lui Adrian Păunescu, nu pot să nu mă înfurii, să nu iau atitudine față de acest tip de cenzură care vrea să spele creiere prin metode așa-zis progresiste. Cei de la IICCMER ar trebui să înțeleagă că Cenaclul Flacăra nu a murit niciodată, Adrian Păunescu este eternitate și ce este în eternitate nu poate fi distrus. Cei adormiți sunt adormiți, dar ce a rămas în urma lor îi face să trăiască în continuare. Dincolo de resentimentele unor carcalaci pentru ce a fost Cenaclul Flacăra, rămâne Iubirea, rămâne poezia, rămân cântecele, rămâne chiar și patriotismul de care se feresc azi noile generații.

Noi, generația în blugi, nu ne-am dezis de patriotism. Atunci sau acum, ne iubim țara. Oriunde ne-am afla. Cu toată istoria ei, cu bune și cu rele, pentru că....versurile din "Pămîntul deocamdată" (interpretat magistral la cenaclu de Mircea Vintilă) fac acoladă în timp și le știm pe dinafară. Le-am recântat, o sală întreagă, la Sala Palatului, când am fost la spectacol, în urmă cu vreo trei, ani cu aceeași frenezie ca în '80. Nu vi se pare că ceea ce trăim acum, la o altă dimensiune, cu trecutul înlocuit de culorile unui "curcubeu" pus pe etichetele hainelor "la modă", ca realitate, se reflecta perfect în aceste versuri?

"Pe pământ avem de toate
Și mai bune, și mai rele,
Bune-rele,
Și-nchisori și libertate,
Și-a putea și nu se poate,
Și noroi și stele".

S-a schimbat ceva?

Am recântat la unison, o sală întreagă, melodiile de la Cenaclul Flacăra. Niciuna nu avea în ea propagandă comunistă și nici măcar un iz de ideologie PCR-istă. Nimic.

Drept urmare, le transmit carcalacilor care vor să-i pună bețe-n roate lui Andrei Păunescu și noii manifestări a vechiului Cenaclu Flacăra să nu mai încerce în zadar să tragă cortina peste un act de cultură care nu a ucis pe nimeni. Nici atunci, nici acum. Unde dracu e crima ca să se ocupe IICCMER de așa ceva?

Închei prin a-l cita pe Adrian Păunescu, care a trăit ca și noi "într-o lume relativă, ce-a făcut și desfăcut" (n.a. - asta era propagandă pentru marele poet Mihai Eminescu!), care a zis, cu inconfundabila lui voce, în timpul unuia dintre vechile spectacole ale Cenaclului Flacăra, fix așa: "Luăm libertatea ca atare și o transformăm în cultură tranzitivă! "

Te salut, generația mea!

Adina Anghelescu