• Tweet

E o seara patata de sange, care parca se prelinge prin valuri de nori pufosi spre orizont. Cobor sa fac o tura prin centrul orasului aproape pustiu; cu siguranta ca nu voi mai putea vedea asa ceva, de acum incolo. In scurt timp lumea va lua din nou cu asalt strazile, care isi vor genera din nou furnicarul. "La coloane" trei tineri fumeaza si vorbesc cu voce joasa, de parca ar ascunde ceva, de parca ar face un plan. Trec pe langa ei si incremenesc inainte de a traversa strada pe trotuarul din fata fostului Hotel-restaurant "New-York".

Ceva ma impiedica sa merg mai departe in directia aceea; simt cum o forta nevazuta imi dicteaza pasii la stanga, in piata, si ma aseaza cu forta pe o banca. De aici am perspectiva intregului centru al Clujului, care se desface in fata mea ca un fruct de mango. Un fruct de mango special, ca in fotografia trimisa de o prietena, cu un mango extrem de copt, pe coaja caruia se pot observa "lacrimile dulci", picaturile de sirop dulce si parfumat in exces care iese sa salute, in prima lumina a diminetii, lumina soarelui... "Savoarea diminetii dupa o intalnire semi-adormita cu fructele de mango", imi scrisese si iata ca toata acea minune s a intrupat chiar aici unde nu vor creste niciodata aceste fructe minunate... Vedeam totul printr un halou solar rosiatic... Dar atmosfera, simteam asta fara sa mi pot argumenta, era aceeasi. O frica pluteste invizibila in aer, imbraca strazile, putinii oameni padind parca pierduti intr un prezent nesigur, cladirile, trotuarele, totul. Ultimele zile ale unei "detentii" fortate, in case, in curti, in propriile ganduri, canalizate sepre un posibil dezastru.

Incet, incet, fumand si privind spre cladirea baroca a fostului restaurant "New-York", de vis a vis de "Libraria Universitatii", si spre grupul de tineri adunati in fata "coloanelor", am putut sa mi amintesc similitudinile. Frica imbraca multe forme, uneori edulcorate, sclipitoare, cu tremolo-uri de curaj, cu luminozitati eroice, dar se stinge in forme abjecte, umane, rusinoase, ca o voma sau ca o betie in care nu te mai poti tine pe picioare; omul cuprins de frica e asemeni unui betiv: merge clatinandu se, se tine de vreun gard si vomita, se impleticeste; uneori cade, apoi se ridica nesigur, tinandu se de copacul unei idei care l face sa si revina pe termen scurt, apoi incepe sa se clatine din nou, cuprins de clestele fricii si merge pe drumul lui, pastrand cu greu un echilibru precar... Frumosul hotel New-York, cu existenta lui de peste 120 de ani, cu barocul lui indestructibil, greu, un ecclecticism care a protejat mai bine de 50 de ani, in cafeneaua lui nume sonore ale literaturii clujene, ajuns acum doar o viitoare ruina primeste soarele diminetii ca pe o mangaiere a unui muribund in asteptarea ultimei clipe. Doar gestica celor trei baieti din fata "coloanelor" vorbindu si misca intrucatva aerul diminetii...

*

Si atunci, in vara lui '89 era la fel. Deasupra strazilor Sibiului plutea frica; si atunci oamenii erau, cumva, indirect, fortati sa stea mai ales in case. Mai ieseau doar pentru aprovizionare, devreme, cand noaptea se risipea in prima lumina a diminetii. Ii vedeai la cozile de la lapte, ca niste fantome, cu capetele plecate, zgribuliti in aerul rece. Nu vorbeau. Stateau prostiti, ca niste statui ale rabdarii, inotand in marea de frica si prostie, care isi deschidea zilnic robinetele inundandu le viata. Am revazut grupul celor trei de la Cluj mutat in timp, in fata altui hotel celebru din Sibiu - Romischer Kaiser-, unde de obicei ne strangeam, cei considerati "proscrisi", in asteptarea orei 10.00, cand se deschidea barul si cand mirosul espresso ului facut de celebrul barman Sima - "Nea Sima"-, cum il alintam noi inunda tot holul pustiu la acea ora. Barul lui "nea Sima" era celebru: nu se asculta decat muzica clasica, in surdina, de la magnetofonul sau personal. Un fundal cu "imperialul" acoperind cuvintele soptite, o vodca Krepkaya incalzea atmosfera. Se vorbea incet, si nu se auzeau decat zgomotele melodioase ale masinii de espresso, punctate cu cel al linguritelor care amestecau zaharul in cafea. Era singurul care ne dadea cafea si bautura "pe caiet" si care ne ocrotea cand veneau raziile Militiei, scotandu ne in curte, prin spatele barului. Ne inconjura aceeasi prostie stratificata putin altfel decat azi, dar o prostie la fel de agresiva, a acelei oranduiri. Iar frica era, cumva aceeasi: ni se putea inscena orice, puteam fi luati de pe strada si judecati pentru orice incalcare imaginara sau reala a "principiilor socialismului". Azi, sub spectrul prostiei care a reusit programatic, in doar cincisprezece ani, sa mutileze constiinte, singura rezolvare a tuturor divergente societale si politice a ajuns tot justitia. "Dosarul Penal", "puscaria", dezumanizarea, toate devenite singurele solutii reflecta forma actuala si agresiva in care se complace, - ca abjecta forma a lasitatii -, societatea romaneasca de azi.

Atunci, ca si acum, oamenii care mai gandesc cu propriile creiere nu mai vad ca solutie de salvare personala, altceva decat plecarea definitiva din tara. S a inchis cercul, am ajuns la aceeasi disperare a prostiei cu care se conduce un popor. Am ajuns din nou la incalcarea Drepturilor Fundamentale ale Omului, ca si in timpul Securitatii lui Ceausescu, si ne prefacem (sau suntem prea lasi) ca nu vedem. Se duc oameni nevinovati la inchisoare si noi tacem complici. Sunt distruse vieti, familii, oameni si noi privim in alta parte. Totul se rezolva cu "penali", "dosare penale", ura si "denuntul", cultivate cu abilitate intre oameni pe fondul lasitatatii. Traim, ca intr un blestem, ca intr un vis urat, chiar aceeasi "Banalitate a raului", despre care scria Hannah Arendt, adusa la parametrii timpului nostru. Acum, ca si atunci.

*

N am unde sa beau o cafea, terasele cu mesele acoperite de prelate sunt parca schelete, cadavrele unei vieti pe care am pierdut o definitiv. Mai sunt cateva zile si vom schimba "starea de "urgenta" cu cea de "alerta" si simt ca inca n am inteles, desi mai clar decat in felul acesta Dumnezeu nu ne a putut arata, ca putem pierde in doar cateva zile tot ce am avut mai de pret. Nu vom fi priceput nimic, cum n am priceput nici in/din cei 50 de ani de comunism. Prostia, trufia si lasitatea acestui popor vor iesi intotdeauna invingatoare, precum ulceratia cancerului supurand prin pansament. Vom continua sa stam in genunchi, bogati sau saraci, vom continua sa ne ducem vietile noastre mici, mintindu ne, acum ca si atunci. Atunci ni se parea ca nu are rost sa riscam, daca aveam frigiderele pline si daca "faceam rost" de portocale si cafea "buna", daca ne mai aparea vreo carte, daca faceam rost de vreo aprobare si obtineam vreun pasaport, daca copiii erau "aranjati" cu serviciul sau daca reuseam sa primim un apartament mai spatios. Taceam. Acum tacem daca am reusit sa prindem o functie in partid, in administratie, daca ne am facut o vila cu piscina, daca reusim sa ne permitem doua concedii pe an in strainatate...

Merg pe strazi si fiecare gand se intoarce in vara lui '89, cand, ca si acum simt ca nu mai sunt solutii, ca singura scapare e undeva in alta parte. "La vie est ailleur", - a scris Kundera. Viata e in alta parte. Atunci, ca si acum, statului subteran ii e frica de oamenii care se afunda in baruri si cafenele. Si acum si atunci se baza pe delatori si pe "raziile" militiei.

Si noi, azi, "rezolvam" totul prin "Dosare Penale". Ne incredintam viitorul unor oameni care au distrus, la ordin, destine. Care au "executat" oameni nevinovati. Citesc stupefiat investigatia recenta asupra celebrului "Dosar Băneasa", în care s-a dispus confiscarea terenurilor și clădirilor din cel mai mare complex comercial din România, si care, spun jurnalistii, conține o fraudă de proporții uriașe. Judecătorul Corneliu Ion-Tudoran a decis confiscarea bunurilor pe baza unui document inventat, o așa-zisă donație a prințesei Maria Bibescu către statul român. "În lumina documentelor pe care le prezentăm - spun autorii investigatiei -, este de datoria instanțelor superioare ale justiției să repare cea mai mare eroare judiciară de după 1990. Altfel, decizia de confiscare a terenurilor din Băneasa nu diferă cu nimic de naționalizările abuzive din perioada stalinistă", Donația invocată de judecătorul Tudoran, pentru a justifica sentința aberantă din dosarul privind latura civilă a procesului penal NU Există. În dosarul Băneasa, în care omul de afaceri Puiu Popoviciu a fost condamnat definitiv la 7 ani de închisoare, judecat la Curtea de Apel București, nu s-a depus niciun document în acest sens. Mai mult, nici procurorii DNA nu au auzit vreodată de așa ceva. Deci, soarta unui om, pecetluita de un judecator, fara a avea la baza vreun act real. Si noi suntem indemnati sa avem incredere in Justitie...

*

Cand ne au judecat pe noi, era spre toamna, in 1989. Nimeni nu mai spera la nici o schimbare si greata era una si aceeasi cu cea de azi. Nu se vedea nici o iesire si singura salvare nu putea fi decat "frontiera". Ne au adus in sala de judecata. Am trecut printre bancile pline de oameni adusi de la intreprinderi si lumea se uita curioasa la noi. Nu simteam in privirea lor nici un sentiment; asteptau sa se incheie procesele si sa se duca acasa. Inaintea noastra, completul - un procuror si doi judecatori -, judecasera o femeie care facuse un avort. N am auzit verdictul, dar am vazut o, iesind plansa, impreuna cu o femeie care o sprijunea sa nu cada. Ne au dat catusele jos si ne am asezat pe banca, in boxa. Unul din judecatori ne studia atent, si pe mine si pe Aurel, "colegul" meu. Eram colegi de "frontiera", si colegi de liceu, asa ca apelativul judecatorului se potrivea. "Si, cum a fost? Cum v ati gandit sa plecati din tara peste granita?", a intrebat celalalt judecator, care pana atunci privea absent pe geam. "Care dintre voi e 'Lennon'?" A intrebat judecatorul. 'Lennon' ii spuneam lui Aurel fiindca facuse doi ani de Liceu de muzica; stia si ne canta la chitara tot repertoriul lui John Lennon, dar fapta lui cea mai eroica a fost aceea ca a reusit sa vanda pianul din holul liceului de muzica. A reusit e un fel de a spune: ghinionul lor fusese faptul ca in dupa amiaza cand tocmai incarcau pianul intr o masina, s a nimerit ca directorul sa treaca pe langa toata scena si sa aiba inspiratia sa intrebe unde duc instrumentul...

Dar de data asta ne aflam in fata unor oameni care puteau sa ne dea 3, 4 sau chiar 5 ani de puscarie pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei si pentru subminarea ordinii si societatii socialiste. Imi aduc aminte, de parca ar fi fost acum: nu aveam nici o teama, nici o spaima, simteam doar o liniste, de parca totul s ar fi petrecut intr un film; singurul gand era sa se termine totul, oricum, dar sa se termine si s o luam de la capat. Sa incercam sa fugim din nou. Sa reusim sa scapam dintr o lume, dintr o tara in care nu era posibil nimic.

*

O alta zi - penultima-, in care mareata liniste a diminetii stapaneste totul. Cafele, tigari, liniste. Intr un tarziu deschid televizorul. Din tot ce s a consumat ieri ramane doar imensa nefericire a unor politicieni sfertodocti ca vor ramane trei zile in care poporul roman scapa de orice posibila pedeapsa. Trei zile intre "starea de urgenta" si "starea de necesitate", neacoperite de vreo lege care ar permite pedepsirea nenorocitului de contribuabil. Trei zile in care nu li se vor putea face "dosare penale", solutia miraculoasa pentru orice problema, pe care o exhiba orice idiot ajuns in fata unui microfon, trei zile in care cetateanul roman nu va putea fi cocosat cu amenzi. Ba, si mai mult, se pune problema unei amnistii fiscale, fapt care ii cutremura, de a dreptul, pe cei care socotesc pedepsele ca unica forma de rezolvare a problemelor societatii romanesti. Unde s au nascut, unde au copilarit si ce parinti au aceste brute oribile care nu mai vad in fata ochilor, ca singurele masuri aplicabile unui popor si mai ales acelora care nu sunt de acord cu ei, in secolul 21, doar forta, ingenuncherea, amenda sau puscaria? Asta sa fie progresul Umanitatii? Le vad mutrele zilnic pe ecrane, inainte de sedintele de guvern: Orban & Co. Prea mult. Inchid scarbit televizorul si citesc cu placere un articol al maestrului Cornel Dinu, la aniversarea clubului Dinamo, azi un cadavru deasupra caruia se rotesc ulii...

"Nu vă îmbufnați și nu blamați, cei care nu puteți înțelege hohotele și crispările vremurilor! Și nici realitatea că am fost singurul sportiv al acestui club născut odată cu el (diferența de luni nu se pune la scara istoriei...). Și care am scris doar... câteva pagini de istorie ca fotbalist, dar și ca președinte al lui Dinamo... Unde m-am format și ca om și vreau să le mulțumesc modelelor de sportivi și conducători a căror ținută am încercat (și continuu!) să o urmez."

Inca din "generala", si noi, baietii buni la fotbal ne aleseseram ca model echipa Dinamo. Mai tarziu, idolii nostri erau Cornel Dinu, si toti colegii lui de echipa - si de Nationala -, pentru care am fi facut orice. Numai ca atunci, pe vremea aceea, noua, copiilor, in clasa sau acasa, nu ni se cerea sa calcam peste oricine, si sa trecem peste orice pentru reusita individuala. Profesorii nostri ne cereau sa fim uniti, sa fim echipa, sa nu lasam pe nimeni pe din afara. Cei mai buni din clasa, faceam acasa lectiile, dupa amiaza impreuna cu cei mai slabi; diriginta ne a invatat sa punem de acasa cate doua sendwich uri si sa le impartim cu un coleg care nu are nimic de mancare. Nu trebuia sa fii primul, cel mai bun, castigatorul cu orice pret... Ce poate fi mai trist pentru fostii copii cu tricouri desenate in culorile lui Dinamo, cu Carioca, decat lectura unui astfel de articol trist, semnat, dupa atatia amar de ani, de unul din idolii lor?

*

Pornesc din nou televizorul: "Cazul Catarama", care s a autoinfectat, incercand sa demonstreze ca strategia "arestarii" populatiei la domiciliu a fost una gresita. Care a fost "rezolvarea" aleasa de maretul stat politienesc roman, a acestui acestui "caz"? Bineinteles, i s a facut DOSAR PENAL!!! De ce nu are voie Viorel Catarama sa conteste orice i ar trece prin minte? De ce n ar avea voie sa se sinucida? Transpar, tot mai evidente, accentele Statului Securist dinainte de 89. Despre drepturile omului nu mai vorbim. Doar despre pedepse, despre amenzi, despre amenintari din ce in ce mai transparente, despre disare penale, despre puscarii... Paradoxal, solutia care imi vine in minte, ca si acum treizeci de ani, este plecarea. Sa pleci, sa nu mai stii nimic, sa nu mai vezi bataia de joc, triumful prostiei si asupra inteligentei, a bunului simt, al ratiunii. Sa nu mai vezi ca si acum treizeci de ani un alt stat politienesc adulat, culmea, de tineri, de la care te ai fi asteptat la exact contrariul. Cum sa mai traiesti intr o tara a carei institutii distrug destine, si in care cetateanul este privit de acestea, intotdeauna, ca un posibil delincvent? De sinucis nu poate fi vorba: fiindca asta inseamna sa ajungem sa fim convinsi ca absolut toti cei care raman in viata dupa noi sunt niste idioti si niste ticalosi si ca nu mai merita sa le alocam timp din viata noastra. Nu ne putem sinucide fiindca intre noi sunt multi oameni inteligenti si cu suflet mare: judecatori, procurori, ingineri, artisti, scriitori, politicieni, medici... Care prefera, insa, salvarea personala. Care nu risca nimic, confundandu se cu peisajul inert care exprima insasi "banalitatea raului". Iar atunci nu ramane decat optiunea plecarii. A autoexilarii.

*

Dau al 24 lea telefon si vorbesc cu cel de al 24 lea prieten, finalizand astfel un experiment sugerat de Bogdan Comaroni. Experiment care, mi a spus, a ajuns exact la acelasi rezultat ca si al meu... Din toti cei carora le am telefonat, nici unul nu cunoaste vreun bolnav de Covid. Nici neamurile lor, nici prietenii lor, nici verii si verisoarele prietenilor, nici prietenii si prietenele verisoarelor prietenilor neamurilor... Il sun si pe Cozmin Gusa in Austria si il intreb acelasi lucru, gandindu ma ca el cunoaste, oricum, infinit mai multa lume decat mine. Acelasi raspuns! Nici macar unul! Ce stiu toti, de fapt: ca medicii din prima linie primesc un plus la salariu pentru ca lupta cu virusul ucigas. Ca multora dintre apartinatorii celor decedati li s a propus suma de 3000 de lei ca sa declare in fals ca apartinatorul a decedat de Coronavirus. Ca asa zisele "teste" au o acuratete de 30-50%, si ca spre deosebire de simpla gripa/ raceala, care are o transmisibilitate de 1-2%, ni se spune ca a virusului Covid 19 este de 18-20%.

Atunci, cum se face ca multi dintre prietenii si cunoscutii nostri se imbolnaveau, cu zecile de gripa, lucru pe care il aflam repede, si noi, iar despre bolnavii de Covid nu afla nimeni nimic??? Ce mai stim? Faptul ca declarand decedatii apartinatori ca fiind morti din cauza virusului covid, apartinatorii beneficiaza si de un ajutor de Stat, de 1100 de lei. Mai stim ca toti trebuie sa stam in case, iar daca suntem prinsi pe strada, ni se da o amenda uriasa. Mai stim ca in nici o tara din Lume nu s au practicat astfel de amenzi imense. Cuantumul total al amenzilor date romanilor este de 470 milioane se Euro. Mai stim ca doar "sclavii" romani care muncesc la sparanghel au voie sa calatoreasca dintr un oras in altul, ceilalti cetateni, nu. Mai stim ca toate aceste "stele" ale ecranului, de alde Arafat, Vela, Orban par ca tin cu dintii de masurile coercitive, ca lumea sa nu apuce sa si puna intrebari in legatura cu mis-mas urile lor care mai "scapa" pe la unele televiziuni si in presa scrisa. Am regretat mult ca liberalii n au putut, desi aveau toate motivele, sa l indeparteze pe dl Arafat din functia de la Ministerul de Interne (si de la conducerea a unsprezece, sau poate chiar mai multe comisii, de unde d-sa si centreaza si da cu capul); daca inventariem tot ce s a dezvaluit de a lungul timpului despre d-sa, si rele si bune, se aduna mai multe negative; si cred ca e timpul sa mai avem acolo si pe altcineva. Nu s or fi terminat, deodata specialistii romani in domeniu... Or, daca si Ceausescu rotea cadrele, masura impotriva "osificarii" administrative care e departe de a nu fi eficienta, atunci ar fi timpul sa se strice si "angrenajul" d lui Arafat. Astept cu nerabdare comisiile Parlamentare de verificare a activitatii acestui domn. No offense...

Nici nu ajung bine acasa, ca aflu ca Statul polonez subventioneaza firmele care produc carnea de pui care se exporta in Romania. Astfel, cu tot cu transport, pretul kilogramului de piept de pui este la jumatate fata de pretul real, nesubventionat al producatorului roman. Nu mi vine sa cred ca Guvernul Roman si Oficiul Concurentei pot fi de acord cu un asa lucru odios: cu distrugerea capitalului romanesc. Il sun la Alba Iulia pe Ioan Popa, presedintele uneia din cele mai mari intreprinderi romanesti din bransa, un om de maxima calitate umana si un sincer patriot roman. Spre stupefactia mea acesta imi confirma. In plus, aflu ca produsele venite din Polonia sunt infestate cu Aviara si Salmonella, si, chiar de aceea (sic!), nici o institutie a Statului roman nu controleaza aceasta carne. Astfel, Transavia "sta" pe un stoc de 75 de milioane de euro, doar ca sa si poata vinde polonezii marfa. Pai n are dreptate romanul Ioan Popa? Cu 75 de mil. de euro, pe bursa, ar fi cadtigat o avere... Ce sa faci, in afara de a scrasni din dinti?

Ce ramane, asadar, dupa tot acest "inventar"? Faptul ca Natiunea romana va trebui sa scrie in analele Istoriei Neamului ca zilele de vineri-sambata-duminica, vor fi fost SINGURELE ZILE DE ADEVARATA DEMOCRATIE din istoria noastra recenta. Sunt zilele in care coercitia, catusele, dosarul penal, statul politienesc, amenintarea si frica nu vor mai putea actiona legal impotriva romanilor.

*

Acum nu mai are nici un sens sa te gandesti la o "evadare". Poate, inca un timp se mai poate trai in tarile civilizate ale Europei, unde instinctual oamenii isi apara Drepturile Fundamentale, dar, in ce ma priveste, m as bucura sa traiesc emigrand in Cuba, tara mea de inima; prefer sa traiesc asa cum traiesc amaratii aceia, asumand cu demnitate propria saracie. Sa fiu unul din acei cubanezi despre care Gabriel Garcia Marquez spune ca erau minunati si carora le admira indrazneala dezinvoltura de caribeeni, acei cubanezi pentru care Fidel era pentru toti Fidel, sau "calul". "Revolutia era o mare sarbatoare cu intrarea libera, cu portile larg deschise. Te duceai sau nu la mitinguri. Daca aveai chef, cu o fata sau cu un prieten, te opreai la vreun colt de strada, beai o racoritoare, intrai la un film sau mergeai, din proprie vointa, de placere sa l asculti pe Fidel"

Popoarele devin captive si cad, rand pe rand in plasa unui globalism inuman. Se zbat intr o capcana fara scapare. Ma gandesc tot mai serios la Cuba ca la ultima salvare in fata invaziei inumane a acestor "baieti foarte destepti", care in curand ne vor tintui in case si ne vor planta cate un cip in creier, sa ne poata controla mai bine. Nu vreau sa traiesc printre masini cu chip uman, vorbind indoctrinati in fraze cretine, de angajati in "cubical"-uri de multinationale; nu vreu sa traiesc intre oameni care se urasc si care isi distrug destinele unii altora, oameni fara suflet si fara o minima etica.

*

Ca sa incerci sa "fortezi" frontiera de vest a Romaniei nu era asa simplu. In Sibiul anilor 85-89 frontiera era un subiect la ordinea zilei. Cei trei baieti pe care i am vazut ieri in fata hotelului New-York din Cluj, complotand parca in pustietatea strazii, mi a adus aminte de diminetile Sibiului, de zilele dinaintea "plecarii". Se stia: unde era un grup de trei, acolo se organiza o trecere a frontierei. Astfel ca militia insotita de caini lupi, care patrula pe centru, (eroii din linia intai de acum 30 de ani!), era avertizata sa controleze grupurile de mai mult de trei oameni. Noi eram doar doi. Eu si Aurel Pop, zis Lennon. In 89 era a treia oara cand incercam sa trecem frontiera. De data asta, in dreptul comunei Avram Iancu, in Ungaria. In cursul anilor 88-89, ungurii ajutau transfugii sa treaca in occident, spre deosebire de sarbi, care ii predau pe romanii prinsi pe teritoriul lor, inapoi, granicerilor romani. Legenda spunea ca la un transfug prins si predat autoritatilor romane, statu platea sarbilor un vagon de sare...

Ma pregateam sa scriu mai departe, cand deodata, l am auzit pe dl Orban, la televizor, declarand plin de emfaza ca de maine el va fi cel care va conduce Comitetul pentru situatii de urgenta. Si, fara vreo legatura, mi am amintit o notatie a lui Julien Green: "Ascultand prin 1860 'Mesia' de Handel, sotia lui Carlyle remarca printre coristii hidosi cu manusi albe si frac un cantaret de o uratenie exceptionala si reflecteaza: "Si totusi cineva il iubeste pe acest porc..." Pe ziua de azi n o sa mai pot scrie nimic.

Octavian Hoandra