• Tweet

Ieri zi superba, cu o lumina stranie, filtrata printre cladirile ce par mai somptuoase si mai precise, plantate parca ca intr un joc pe strazile pustii. Traversez centrul -doar cativa oameni stau la soare, pe banci, cu priviri pierdute. Parca m as misca intr un tablou de al lui Hopper, tablouri care desi au un aer trist, nu transmit nici o tristete. Eu fiind acum un personaj din Hopper, un barbat singur intr un oras pustiu, traversand fara un scop anume o piateta pietruita.

Luate in parte, fiecare din aceste elemente sunt triste: piateta urata, proiectata de un arhitect lipsit de talent, biserica acoperita cu schele, trei oamenii asezati pe banci, aiurea, privind in gol, un barbat singur mergand agale, stricand cumva ritmul acestui peisaj. Am strabatut muntii, imi vine sa zic, asemeni lui Marcel Brion, dar muntii strabatuti de mine sunt acum parca in alta viata, traita de mult, intr o lume in care ca tanar, "sa faci creasta" insemna intr adevar ceva... Am strabatut piata si am luat o incet, incet, pasind pe strazi prafoase incalzite de soarele fara putere, pana la biserica. Rugaciunea a fost intotdeauna pentru mine ca un fel de iesire din timp; in fata altarului timpul meu se opreste si dispare in ruga, fata in fata cu Mantuitorul, Maica Domnului si Iisus Christos parrca nu mai exista nimic altceva decat tensiunea aceasta ireala. M am rugat pentru toti prietenii, m am rugat pentru cei a caror rautate n o inteleg, m am rugat pentru morti si pentru Romania vie. Apoi m am marturisit preotului - la distanta regulamentara, in genunchi - si m am impartasit, apoi am reintrat usurat in tabloul lui Hopper... Acasa am cautat volumasul lui Alain de Botton si am recitit minunatul lui eseu despre Hopper. "E o trasatura ciudata a operei lui Hopper aceea ca, desi pare preocupata sa infatiseze locuri pasagere si neprimitoare, am putea, in contact cu ea,sa ne simtim ca si cum am fi readusi intr un loc important din noi insine, intr un loc al linistii al tristetii, al seriozitatii si autenticitatii: ne poate ajuta sa ne readucem aminte de noi."

In ce loc anume? In ce punct al existentei noastre se fixeaza amintirea? Cum arata eul nostru atunci? Legile unei astfel de alegeri nu sunt precizate nicaieri. Poate acum mai mult ca oricand se vede cata falsitate si "cartonaj" se afla in spatele unor idei precum dragostea, iubirea, daruirea... Definitoriu pentru iubire se spune ca este depasirea singuratatii. Asa sa fie oare? Poate fi depasita singuratatea? Sau ea revine in noi mai ales in momentele pustii, cand insusi sufletul iti este un tablou de Hopper? "Nu exista romantici mai mari decat cei care nu au pe nimeni cu care sa fie romantici. Abia cand ne aflam in strafundurile singuratatii, nederanjati de munca sau prieteni suntem in pozitia de a intelege natura si necesitatea dragostei" - spune Botton. Lumea a evoluat (sau a involuat), in sensul in care majoritatea cuplurilor pecare le cunosc isi traiesc propria singuratate in doi. Ce ii indeparteaza, ce ii apropie? De multe ori necunoasterea suficienta a celuilalt, apoi obiectivele materiale asumate, copii carora le vor asigura un viitor. Pare mai mult o rutina. O rutina loiala, cu placerile, evenimentele si bucuriile ei. Dar e destul? Probabil ca pentru cei mai multi, da. Botton are dreptate cand le cere femeilor sa fie recunoscatoare disperarii barbatilor disponibili, ca baza a viitoarei loialitati si viitorului altruism al unei posibile constructii. De la "modelele" de barbati de succes de azi, macho cu masini tari, nu cere nimeni nimic, dar un anume fel de constructie romantica nu mai atrage deloc tinerele fete de azi. Sau daca da, desi se vor simti "acasa" intr o astfel de relatie vor sfarsi prin a o parasi, fiindca nu seamana cu majoritatea celor ce se leaga in parametrii obisnuiti ai lumii acesteia. Ca si cand ai vrea si ai reusi, desi esti un personaj din Hopper, sa parasesti tabloul si sa traiesti in altul, banal, comun, fara nimic din ce sufletul tau are nevoie...

*

La televizor, in mod realmente ciudat, despre economie si clasamentele Fitch, despre dezastrele ce urmeaza vorbesc numai niste baieti ferchesi stralucind de bunastare si, culmea, toti cu ochelarii de citit coborati, aproape de varful nasului. O fi vreo uniforma? Baietii asia ferchesi si satui, cu frezele facute cu gel, asa cum altadata dandy se ungeau cu briantina inainte de a iesi la terasa in centru, ne spun ca vom saraci inevitabil. Pe alt post a inceput deja vesnicul retetar al mesei de Pasti; trei femei tepene, in costume populare, cu masti verzi stok, ingana un cantec religios, iar alaturi altele ung cu slanina oua frumos incondeiate. Un bucatar in tricou negru cu muschi de halterofil si tatuat gretos, pune in cuptor tavi mari, cu carne de miel.Pe alt post un baby-face vestejit cu mustata a la ClarkGable "mixeaza" pe platforma de deasupra unui bloc melodii ritmat-cretine, inconjurat de o stranie aparatura, indemnand oamenii, prin camera care l filmeaza, sa stea in casa...

*

Nici un mesaj cald, uman, de la nimeni, in tot acest timp. Oare ni s o fi atrofiat si bobul de umanism, de caldura sufleteasca din inima? Cum am ajuns atat de jos, incat toate mesajele publice sa fie amenintatoare si dure? Cand politia a iesit pe strazi, mi am imaginat ca vor fi acolo pentru a preintampina situatii, nu pentru a amenda oamenii. Si mai mult decat atat: am vazut oameni loviti, ingenunchiati, incatusati de politisti. Mii de amenzi... Suntem in plin ev mediu. De mai bine de zece ani Statul roman a revenit la a supraveghea si a pedepsi. Chiar si mesajul transmis de institutiile financiare nu au alta atitudine, decat cea a politistului care trateaza tot poporul roman ca pe un posibil sau real delincvent. Singuratatea, catastofa, autoizolarea ar trebui sa ne faca sa ne gandim la toate astea, la eul nostru, la devenirea lui, la ceea ce ne uneste ca popor, la momentele in care am fost slabi, lasi si am ingaduit sa se ajunga aici. La momentele cand am gresit si n am platit, cand am incercat sa ne ascundem greselile, apoi la cele in care am urlat, am condamnat, la momentele in care "am aruncat cu piatra", de parca noi am fi fost cei nepatati. Momentele in care l am ucis pe Dumnezeu din fiinta noastra prapadita de pacat. Si sa ne gandim la dragostea pe care ne o dorim, fara sa ne "confectionam" propriul vis dupa modele de carton, care par sa duca la o fericire ieftina, comuna si benigna...

Un text superb al prietenului Mirel Curea, cam pe gandul meu, un indemn generos si nepretuit, din care reproduc cateva fraze: "Dragul Meu Cetățean, întoarce capul de la oricine se răstește la tine superior și îți prevede pieirea, fie dacă nu te iei după el, fie orice ar fi! Uită-te doar la Preot și la Medic! Primul are grija de sufletul tău, al doilea de trupul tău. Mai uită-te și la cei care te iubesc și te respectă! Privește-ți cu încredere viitorul, educă-ți liniștit și iubitor copiii, cinstește-ți senin credința, Dumnezeu te iubește chiar dacă te încearcă puțin și nu ți-a întors deloc spatele! Caută tâlcurile încercării pe care o traversăm, îți vor fi de mare folos! Ai viitor, dragul Meu Cetățean, iubitul Meu prieten, pentru viitorul tau, Mantuitorul si a incredintat sufletul Tatalui! Hristos a inviat!"

Dar cati se mai gandesc la dragoste, in vremurile astea in care prea multi par indragostiti, dar si mai multi par (si chiar sunt) tristi si dezamagiti, traind modest, o "fericire de grup", falsa si goala de emotie? Cum o sa mai arate dragostea noastra? Cum vom arata noi, cine stie cat timp, de acum incolo, cu masti pe fata, fara personalitate, fara trasaturi, fara chip?

*

Pe peretele din stanga al "Bodeguitei", sus, desupra pistolului cu butoias detinut de doctorul si marele politician chilian Savador Allende, figura tragica si demna in trista ei celebritate, presedintele ucis in palatul La Moneda din Santiago de Chile. Pistolul poarta inscriptia "Bunului meu prieten Salvador Allende de la Fidel Castro" si oricine il poate vedea expus la "Bodeguita del medio".Cum a murit presedintele ales prin vot popualar in Chile ramane un fapt neelucidat. Unii, oficial, spun ca s a sinucis, asa cum anuntase in ultimul sau discurs la radio, altii spun ca a fost omorat, intr o actiune militara, sustinuta financiar de SUA, prin care puterea a fost luata de dictatorul Augusto Pinochet. Allende trebuia suprimat datorita faptului ca era iubit de popor si, mai ales datorita politicii sale de nationalizare a industriei si a revenirii la politica de colectivizare a agriculturii.

"Viva la Cuba libre! Chile espera! - dr Salvador Allende, Bodeguita del Medio, 28 de Junio, 1961" - scrie, mare, de mana, cu un scris rotunjit, domol, presdintele Chilian, pe o hartie acum ingalbenite de timp si fum de havane, inramata deasupra propriului pistol. Si, ca din intamplare, lipit de acest tablou emotionant, o alta rama, cu alta semnatra celebra. Romanciera franceza Francoise Sagan scrie in 1959:" Muchas gracias por la comide. Soy muy contente, yo volvere vive la Bodeguita, vive Cuba."

In seara aceea am ajuns la Bodeguita mai repede, impreuna cu Adrian. Cum n am gasit decat un taxi, de la "La cocina de Liliam", un restaurant asezat in mijlocul unei oaze de verdeata si ochiuri de apa cristalina, ne am impartit in doua. Am cunoscut o pe Liliam, patroana, o doamna in varsta, care in fiecare zi gateste meniul zilei cu propriile maini si i am multumit in gand lui Peter Imre, care mi a recomandat restaurantul. Inspirat, Cozmin a comandat Paella si abia am reusit sa dovedim castronul urias care ne a fost pus pe masa, apoi am gustat celebrele inghetate de branza si de orez, semn ca saracia te invata sa gasesti solutii intotdeauna. Deci ajunsesem cu primul transport la Bodeguita aflata la o ora de respiro;eram singurii clienti si ne am asezat la bar, cu Adrian in fata unui "mojito doble" si Manuel ne a aprins cu tehnica lui impecabila, cate un "Bolivar libertador". Sus, in fata mea gandurile inramate ale Francoisei Sagan si Salvador Allende...

Mi am amintit de nepoata lui presedintelui chilian, Isabel Allende si de cartea ei "Amor"; rar mi a fost dat sa citesc asemenea literatura dedicata dragostei, a bogatiei trairilor si gesticii iubirii, pentru cei mai multi, aproape inexistente. Caci a putea, si a sti sa iubesti nu e neaparat un dar, ci mai degraba un noroc. Scrisa la varsta de 72 de ani, dupa o cariera literara incununata de succes, Isabel da frau liber, efuziv unor uimitoare si senzuale pagini; ceva ce are, parca ceva din intreaga literatura sudamericana, din Sabato, Marquez, Verissimo, Carpentier sau Llosa; o intelegere luminoasa a sexului, al dragostei totale, in cele din urma... "Intr o pornire caritabila, femeia l a imbratisat pe la spate, sanii lasati si tristi s au zdrobit de spinarea lui, degetele pline de inele i au desfacut nasturii de la camasa... (...) ... Atunci l a sarutat pe gat, l a cercetat cu gesturi experte, l a atins unde nu fusese atins niciodata... El si a croit drum printre fustele ei, a patruns o ca un descreierat si s a prabusit imediat cu un strigat, golindu se de clabuci, de parca i ar fi plesnit o artera in maruntaie"

La cinci ani dupa ce publicase "Bonjour tristesse",in 1959, Francoise Sagan poposea la Bodeguita del Medio. Era celebra, cartea se ecranizase si uimise o lume intreaga. Dupa cum chiar ea marturisea, voia, pur si simplu sa vada daca poate sa scrie un roman...Din acest "moft" al ei s a intrupat, asadar, romanul libertatii totale in dragoste. Complicate combinatii intr o istorie de iubire si curaj, curajul asumarii unei libertati chiar cu nuante imorale. Recitind o pe Francoise, pe aceasta tanara rebela, cu care ca intr o intalnire tainica, peste timp, am adastat in aceeasi unica Bodeguita, fiecare cu tristetile lui, sorbind din acelasi mojito cu gheata, gandind la o lume cazuta, incapabila de sentimente adanci, de dragoste adevarata, aceasta atat de iubita "societate de consum" in care traim, in care si dragostea nu mai este altceva decat un "produs" mai artificial si fals decat puteam sa ne imaginam vreodata... Apoi au venit, cu a doua runda, cu acelasi taxi dincare daca nu eram atenti, ne puteam trezi cu tot cu usa aruncati pe soseaua aspra a "Maleconului", udata in rastimpuri de valurile uriase. Cand au intrat baietii si ne am reunit in "carciumioara din centru",demnii urmasi ai "Buenei vista" isi instalau instrumentele; in ultimele clipa de liniste m am mai uitat o data la fotografiile din spatele barului: Hemingway cu Mary, sotia lui si un grup de cubanezi, iar mai jos Ernesto Guevara, frumosul "Che" fotografiati tot acolo, cu paharele in maini, alaturi de Camillo Cienfuegos, alt celebru revolutionar cubanez, care alaturi de Fidel Castro,Che, Raul Castro si Juan Almeida Bosque au fost in grupul expeditiei de pe "Granma", lansand insurgenta contra dictatorului Fulgencio Batista.

Este, intr adevar o lume pe care multi nu o inteleg:" ...ar merita sa i informam pe numerosii analisti europeni tonti, atatia englezi, atatia francezi cu scheme primitive, care vad realitatea noastra ca pe un western unde sunt pusi fata in fata oameni buni si oameni rai, bogati si saraci, tarani si latifundiari grasi, ca nu exista asa ceva: cei din cadru guvernamental si care fac insurectia provin din aceleasi clase medii, chinuite. Si daca te uiti la deceniul acela iluminat si tragic al anilor '70, al carui simbol suprem ar putea fi fata impietrita a lui Che Guevara, ciuruit de gloante intr un sat din Bolivia, gasesti intotdeauna amintirea fantomatica a camarazilor morti." Nu mi am amintit atunci exact citatul pe care l reproduc acum, din cartea de convorbiri dintre Gabriel Garcia Marquez si Plinio Apuleyo Mendoza, dar simteam ceeace orice om cu inima si suflet poate sa simta in fata dramei poporului cubanez, asemeni tuturor celor care (de la sefi de state, laureati ai premiului nobel, artisti cantareti si celebri sau simpli guerilleros), au petrecut cel putin o noapte la Bodeguita, printre umbre ale marilor spirite, trecatoare pe acest pamant al nedreptatii...

*

"De zeci de ani se trage cu tunul minciunii si al defaimarii in institutia bisericii. De catre oameni stapaniti de ura, de ura salbatica. De la ridiculizarea credintei in "secolul tehnologiei" pana la acuzarea clerului intreg de arghirofilie, nimic nu a lipsit din propaganda anti-ortodoxa de la noi. Privesc cu o durere muta incrancenarea cu care televiziunile de partid si de stat si sute de personaje publice pun in antiteza oficierea liturghiei de catre episcopul Romei, solitar in imensa piata din fata catedralei San Pietro, cu dorinta ortodocsilor de a face suportabila neparticiparea la slujba de Inviere. Si cred ca s-a ajuns prea departe: folosind instrumentele statului, cu puterea si autoritatea statului, cu complicitatea celor imbogatiti de acelasi stat, sunt umiliti milioane de ortodocsi din Romania. - citez dintr un excelent text scris de prietenul Petrisor Peiu. Altfel, nici nu stiu cu ce anume cuvinte pot sa descriu durerea unui Pasti cu bisericile goale, cu oamenii tintuiti in case, intr o atmosfera apasatoare cum nu mi a fost dat sa traiesc... Am suferit anchete si batai legat de calorifer in birourile Securitatii, am fost muscat de cainii asmutiti asupra mea de comandantul postului de graniceri, mi am vazut de cateva ori moartea in fata, am avut teava de AK 47 in gura, cu arma dezasigurata tinuta de un granicer imberb si la fel de speriat ca si mine, l am suportat pe Ceausescu, apoi pe Basescu, privind neputincios cum distruge romania scotand la lumina cele mai mizerabile racile sufletesti ale poporului acestuia, dar sentimentul de infrangere al propriului popor, pe care l am avut in chiar noaptea invierii Mantuitorului nostru Iisus Christos, nu l am mai avut atat de plenar, niciodata... Am avut o noapte rea, cu un somn agitat si m am trezit obosit, de parca sapasem, in vis, gropi fara pauza.

Privesc fotografia pe care mi a trimis o George Banu zilele trecute, - strada Rivoli, pustie, pustie, cu un soare impresionist arzand in capat. Strazi pustii, peste tot strazi pustii, emanand un spirit de moarte si disperare. In 1930 Andre Breton spunea ca " gestul suprarealist cel mai simplu il constituie simpla goana pe o strada cu pistolul in mana, tragand si impuscand oamenii din multime, la intamplare, cat de des iti permite tragaciul". Afirmatia, desigur, a creat un scandal urias dar, observ, in ziua de azi, cu orasele pustiite de moarte si frica, chiar si suprarealismul pare imposibil...

Octavian Hoandra