• Tweet

CCR a reacționat la decizia CJUE prin care judecătorilor români li se acorda permisiunea de a nu mai ține seama de Constituția României atunci când apreciază că interpretarea ei, dată de instanța națională de contencios constituțional, este contrară intereselor UE, printr-un comunicat în care a precizat că: i. situațiile la care se referă CJUE nu au făcut obiectul deciziilor CCR; ii. respectiva decizie a CJUE rămâne inaplicabilă până când românii vor decide modificarea actualei lor Constituții în sensul cedării dreptului de a stabili ordinea constituțională a statului român către foruri din afara României (adică vor renunța la a mai avea un stat al lor).

Acest punct de vedere prompt și ferm, în total contrast cu tăcerea asurzitoare a CSM și cu inacțiunea guvernului român (premierul Ciucă nu a știut decât să ia poziție de drepți în fața Președintei Comisiei europene, fără a protesta împotriva atacului CJUE la existența statului român și a cere o discuție politică imediată pe această temă) a trezit furia presei de inspirație useristă și a instrumentelor mediatice ale Mișcării #rezist, care au declanșat o campanie de dezinformare afirmând că prin poziția exprimată „CCR aruncă România în afara UE, nerecunoscând supremația legislației europene", fără să amintească că prin decizia sa UE aruncă România în afara istoriei, nerecunoscând supremația Constituției noastre naționale. Ceea ce ne face să ne întrebăm cât de greu poate fi pentru unii jurnaliști să își câștige existența folosind în mod cinstit instrumentele meseriei, încât acceptă să fie iude ale neamului lor?

Cum prietenul (l)a...nevoie se cunoaște, a sărit și televiziunea de stat austriacă (fără îndoială „stimulată" de guvernul Austriei, întors la politica de pradă a Dublei Monarhii) să acuze România că merge pe calea Poloniei și refuză să recunoască prioritatea dreptului UE față de dreptul intern. Ceea ce este o minciună sfruntată întrucât nu s-a pus nici un moment problema raportului dintre legislația internă și cea europeană, ci aceea privind raportul dintre Constituția națională și dreptul UE, în condițiile în care CJUE răstălmăcește tratatele constitutive ale UE, pentru a conferi uniunii atribuții neatribuite ei de statele membre și a limita astfel suveranitatea lor. (Teoria „suveranității limitate", ne amintim, a fost lansată cu câteva decenii în urmă de liderul sovietic Leonid Brejnev.) Legislația UE are prioritate față de dreptul național intern, nimeni nu o contestă, cu condiția ca ea să respecte, în formă și fond, prevederile tratatelor constitutive ale UE (TUE și TFUE); tratate ratificate de statele semnatare potrivit cu propriile lor norme constituționale, numai în măsura în care cele dintâi erau și urmau să rămână conforme cu cele din urmă.

Eu am negociat cu UE și am participat la redactarea Tratatului Constituțional, din care apoi s-a întrupat actualul Tratat de la Lisabona, și pot spune cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a pus problema subordonării constituțiilor naționale față de dreptul european și nici a deciziilor Curților Constituționale față de deciziile CJUE. Dimpotrivă, în tratatele constitutive ale UE s-au inclus garanții că așa ceva nu se va întâmpla.

Nu am cedat nici o suveranitate. (Asta a spus fostul președinte-jucător Băsescu, de tristă amintire, în prostia și golănia lui, căci el așa a crezut și nu ar fi avut nimic împotrivă să fie așa.) Ceea ce am făcut a fost doar să delegăm exercițiul unor atribute ale suveranității noastre unor instituții create și controlate în comun, pentru a fi gestionate în comun și a evita astfel competiții între națiuni care, în trecut, s-au terminat prin război.

Susținătorii „supremației" dreptului UE (și a tratatelor constitutive ale UE, care, din punctul meu de vedere, nu aparțin dreptului european, ci dreptului internațional) față de Constituțiile naționale, deloc preocupați de împrejurarea că supunerea ordinii constituționale naționale unor decizii supranaționale înseamnă chiar renunțarea la statalitatea națiunii române, împingându-ne cu câteva secole înapoi, teoretizează că de îndată ce România a acceptat să intre în UE „se subînțelege" că s-a angajat să respecte atât regulile jocului UE valabile la data aderării, cât și cele care aveau să fie adoptate de aceasta ulterior.

La prima parte a afirmației, răspunsul este că nu se subînțelege, ci chiar se înțelege că atunci când semnezi fără rezerve (dacă sunt rezerve este altceva) un tratat de aderare la o entitate de tip federal precum UE, accepți și te obligi să respecți toate regulile prevăzute de documentele sale constitutive. Problema este că în aceste tratate, nici la data aderării noastre nici ulterior, statele semnatare (inclusiv România, prin aderare) nu au acceptat ca legile lor fundamentale (Constituțiile) să se subordoneze dreptului UE. Punct!

Formula aleasă este foarte înțeleaptă: s-a convenit ca legislația internă inferioară Constituției și conformă cu aceasta să se subordoneze dreptului UE, dar cu condiția ca acest drept să fie compatibil cu prevederile Constituției naționale. Totul în condițiile în care adoptarea legislației UE se face și cu participarea noastră și prin instituții controlate și de noi.

Iată care au fost „condițiile existente la momentul aderării" și ele sunt încălcate azi nu de România, ci de instituțiile europene și puterile imperiale care le controlează din umbră. „Coloana a cincea" a acestor puteri imperiale, când afirmă principiul potrivit căruia trebuie să ne respectăm obligațiile asumate, nu mai spune care sunt acele obligații și ne cere să executăm obligații pe care nu le-am asumat. Acesta este un act de manipulare și trădare prin dezinformare.

Cât privește „condițiile ulterioare aderării", în cazul UE lucrurile sunt mai complicate. Legislația europeană (acquis-ul comunitar) desigur că evoluează, dar nu o poate face decât în limitele trasate de tratatele constitutive ale UE și raportându-se la ele. În ceea ce le privește pe acestea, tratatele constitutive nu pot include „condiții noi" decât cu acordul unanim al statelor membre; care tocmai au refuzat să își cedeze suveranitatea și să dea un cec în alb uniunii. Restul legislației UE trebuie să respecte tratatele constitutive, ca să nu mai spunem că o parte a acesteia cere, de asemenea, votul unanim. Iar dacă acele tratate sunt respectate, automat și Constituțiile naționale sunt respectate.

Ceea ce se întâmplă acum este că instituțiile europene (inclusiv CJUE), aflate în mod normal în serviciul statelor membre, s-au ridicat împotriva statelor membre și le impun condiții neprevăzute în tratatele UE și neadoptate în conformitate cu procedurile stabilite de acestea. Iar ceea ce face acum CJUE este o încălcare a tratatelor semnate de statele membre, pentru a confisca suveranitatea acestora, a spori ilegitim puterile oligarhiei eurocrate și a transforma UE în altceva decât noi am convenit să fie.

La originea UE este un tratat (TUE) sau, mai exact, sunt două tratate (TUE și TFUE) convenite prin negocieri interguvernamentale și încheiate în cadrul unor conferințe interguvernamentale, care nu se pot modifica decât prin acordul tuturor membrilor (cu unele excepții ținând de procedură, iar nu de fond, când oricum se cere un vot cu majoritate calificată sau supercalificată pentru a se trece de la o reglementare la alta sau de la o fază a integrării la alte, ambele definite de părți în mod consensual cu caracter condițional-optativ).

UE nu este un stat suveran care printr-o voință independentă de aceea a membrilor săi își poate schimba statutul, modul de organizare și regulile de funcționare, entitățile componente trebuind să se supună. UE are numai competențele atribuite de statele membre. Ele pot varia, în funcție de nevoi, dar numai cu consimțământul tuturor membrilor. Tocmai de aceea nu s-a acceptat adoptarea unei Constituții a UE, ci doar a unui Tratat constituțional (și acela respins prin referendum de Franța și Olanda). Constituțiile se pot modifica prin vot majoritar (calificat, supercalificat etc.), dar tratatele se modifică numai prin acordul tuturor părților. Nici o modificare operată fără acordul nostru nu ne este opozabilă.

Cei care au creat UE și apoi au aderat la ea, pur și simplu, nu au vrut să fie altfel. Chiar dacă UE are personalitate juridică, relația între această suprastructură federală și statele federate este concepută în așa fel încât să se realizeze un echilibru între gestiunea intereselor naționale comune și cea a intereselor naționale specifice, între suveranitatea națională și puterile comunitare (exercițiul suveranității delegate). Acest echilibru este, în prezent, rupt.

Cum tratatele nu se pot modifica în sensul în care merge în prezent CJUE sub dictatul hegemonilor UE, întrucât statele membre nu sunt lăsate să o accepte de Constituțiile lor (că de patriotism nu mai are rost să vorbim), „soluția" pentru Bruxelles (de fapt pentru Berlin, Paris & Co) ar fi modificarea Constituțiilor naționale. Ceea ce numai slugoi și târâturi, precum cei de la București, o acceptă.

De aceea, pe când urgențe prioritare ne asaltează, „savanții" în drept constituțional români - Ciucă, Ciolacu, Cîțu etc - au decis că este musai să „îmbunătățească" acum iar nu mai încolo legea fundamentală.

Noroc că autorii Constituției au luat măsuri pentru ca revizuirea ei să fie greu de realizat.

Și apropo de zicerea stupidă că toți cei 32 de ani scurși din 1989 până azi au fost la fel, avem acum ocazia să vedem că nu au fost. În anii 1990 s-a încercat dezmembrarea României și noi am ținut țara întreagă; așa cum ne-am priceput. Astăzi, în anii 2020, la dezmembrarea și chiar la dispariția țării pun umărul tocmai cei care au jurat să îi apere integritatea, suveranitatea și Constituția.

Mulți români nu înțeleg sistemul UE. Aceștia cred că tratatele constitutive ale UE ne dezavantajează, iar dintre ei unii zic că, dacă tot le-am acceptat acum trebuie să le acceptăm și efectele. Nu este adevărat. Ceea ce ne dezavantajează - și încă în cel mai înalt grad - este interpretarea și aplicarea abuzivă a tratatelor de către națiunile imperiale europene sau de către plutocrația anațională care, deși se dă în vânt după forța noastră de muncă, resursele noastre naturale și piețele noastre, ne tot amenință cu divorțul, de parcă noi nu am ști că niciodată câinele nu pleacă de la măcelărie.

Sunt, însă, și unii români care înțeleg cum ar trebui să funcționeze și cum funcționează în fapt UE, dar în nemernicia lor, pentru că nu au meritele necesare spre a se afirma în România, vor să facă jocul distrugerii României ca stat suveran, și să transforme națiunea într-un simplu teritoriu pe care ei să îl administreze conform împuternicirii primite de la străini. Cu asta ne luptăm acum și fiecare va trebui să aleagă dacă vrea să fie român sau trădător al românilor.

Noi nu suntem în vizită la UE sau tolerați de UE. Noi suntem membri și chiar co-fondatori ai UE (în măsura în care tratatul de la Lisabona a refondat-o). UE suntem și noi, și nimic nu se poate schimba fundamental acolo fără noi. Dacă cuiva nu îi place asta, acela trebuie să plece, nu noi. Asta nu prea conștientizează românii.

Iar dacă va fi să părăsim uniunea, asta va fi sau, cel puțin, va trebui să fie în momentul ales de noi și numai după ce vom fi făcut toate eforturile pentru a o reforma în așa fel încât ea să fie cu adevărat o democrație transnațională în care toți să fim, în același timp, solidari și liberi, egali și diferiți, trăind împreună în siguranță individuală și colectivă, națională și internațională.

Reiterez că alternativa nu este "ieșirea României din UE" sau "ieșirea României din istorie", ci destrămarea UE, cu războiul european care îi va urma, sau revenirea la proiectul unei uniuni de state care își exercită în comun unele dintre atributele suveranității lor, spre binele fiecăruia. Chiar și ideea „Statelor Unite ale Europei" are nevoie de state suverane pentru a se întrupa, iar în cazul Europei acele state nu pot fi și nu pot decât rămâne state-națiune.

Da! Astăzi nu poți fi bun român dacă nu ești bun european. Dar tot atât de adevărat este că nu poți fi bun european dacă nu ești bun român. Să fim, deci, buni români! Aceasta este chemarea zilei.

Adrian Severin