• Tweet

Nu știm mare lucru despre Forumul Economic Mondial de la Davos. Eu, unul, auzisem ceva despre acest Mecca al progresiștilor prin 2002, când se lăuda Năstase că e invitat să participe (printre alți 4.000 de alți invitați).

Dacă întrebi 100 de cetățeni români ce e acest forum, 99 nu vor reuși nici măcar să identifice mental, pe hartă, mica localitate Davos, din Elveția, unde se ține anual. Probabil că, dacă li se spune că majoritatea covârșitoare a liderilor politici progresiști - globaliști de azi au fost școliți la Davos sau că marea re-setare (al cărui imperativ Build Back Better a fost preluat ca slogan electoral al campaniei lui Biden la prezidențialele din SUA din 2020) a fost concepută la Davos ori că de acolo a rezultat orizontul 2030, an în care omul nu va mai avea nimic (nici măcar familie), dar va fi fericit, atunci pesemne că mai mulți de-ai noștri vor pricepe despre ce e vorba și vor avea o sănătoasă repulsie intuitivă. Mai ales că liderul acestui forum, Klaus Schwab, a fost un porte-parole al întregii plandemii, pe care a considerat-o „șansa unică" a resetării societății și a omului, întru transhumanism. Tot el este autorul expresiei naziste „4 miliarde de mâncători inutili". Mă grăbesc să adaug că tipul nu este un mare filosof, economist sau inginer social, ci un bufon care a îmbătrânit urât, dar care are curajul (sau rolul) să spună pe șleau ceea ce stăpânii neo-feudali ai lumii de azi nu au chef să spună.

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum, cunoscut și sub acronimul WEF) de la Davos este la originea sau în preajma tuturor evenimentelor șocante, a crizelor, a pandemiilor, a războaielor sau a „revoluțiilor" digitale care au remodelat lumea și au încercat să facă din om o figurină de plastilină în ultimii 40 de ani. De remarcat că, atunci când sunt invitați, liderii marilor corporații globale vorbesc cca 45 de minute și au parte de o uriașă acoperire mediatică, în timp ce liderii politici pot vorbi doar 5 minute, ulterior pierzându-se în masa mare de știri „oficiale"- asta pentru a fi clar că politicile publice nu se fac de către politicieni, care sunt efemeri și care pot fi, teoretic, trași la răspundere (politică, morală, juridică) pentru deciziile lor, ci prin birocrați, tehnocrați, servicii secrete și manageri de corporații globale, aflați sub controlul și supravegherea cui trebuie, pentru a asigura captivitatea necesară a sătenilor globali și concentrarea averilor și a resurselor în mâini puține, predictibile.

Liberul arbitru este, pentru VIP-urile și fanii WEF, dușmanul imperiului experților, iar rațiunea simțitoare a omului normal este inamicul ireductibil al totalitarismului.

Dacă marea mjoritate a lumii nu știe ce este WEF, știe, în schimb, foarte bine, Joseph E. Stiglitz, fost economist șef al Băncii Mondiale și laureat al premiului Nobel pentru economie. Stiglitz este autorul cărții „Prețul inegalității", publicată în 2011 (ediția în limba română a fost publicată în 2012, la editura Publica) și al celebrei butade „1% din populație deține 99% din avuția globului, iar 99% din populație deține 1% din avuție", care a inspirat mișcarea globală de protest anti-bănci din 2011, intitulată Occupy Wall Street. Stiglitz spune că frecventează acest forum încă din 1995, deci îl cunoaște foarte bine și, mai ales, este cunoscut foarte bine acolo, de organizatori, mai ales pentru că e un critic sever, iar nu un lăudător, al ideologiei mondializării și al școlii lui Schwab. Atunci când Stiglitz spune sau scrie ceva, cerberii imperiului globalist intră în agitație maximă, iar actorii și fanii spectacolului annual de la Davos, în panică. De exemplu, după ultima ediție a acestui Forum, Stiglitz a scris un editorial pentru Project Syndicate, care este publicat și în presa franceză*. Titlul editorialului este surprinzător - „Trebuie să reușim demondializarea". Conținutul articolului este chiar uluitor. Pur și simplu, editorialul lui Stiglitz demolează demolatorii**.

Anul acesta, la Davos, într-un efectiv redus la jumătate față de anii de glorie ai WEF, dezbaterile s-au concentrat nu asupra globalizării, ci asupra eșecurilor globalizării. S-a vorbit despre distrugerea lanțurilor lungi de aprovizionare, despre inflația galopantă, despre explozia prețurilor la alimente și energie (care a lovit țările occidentale și, mai ales, tările UE), despre penuria de materii prime și de mărfuri esențiale (cum ar fi semiconductorii, cipurile și... laptele praf pentru sugari) și despre consecințele grave ale unui sistem de protecție a proprietății industriale deținute de corporații și de chinezi. Vă reamintesc scandalul de anul trecut, stins ca un foc de paie, scandal declanșat de cererea lui Biden, susținută de Macron, ca industria Big Pharma să cedeze gratuit licențele de fabricare și exploatare a patentelor asupra medicamentelor și serurilor experminentale de „prevenție și tratament" ale molimiei pandemice - cerere ignorată de toată „lumea bună" a birocrației și a tehnocrației corporate. De asemenea, vă reamintesc de profitabilele afaceri cu bani publici derulate între lumea „științifică" occidentală și laboratoarele chineze (din care a plecat pandemia, de altfel) în domeniul virusologiei, precum și de aberantele experimente ale armatelor marilor puteri în domeniul armelor biologice. Și în aceste domenii este mare aglomerație de patente industriale, din care se fac bani în cantități sfidătoare, pe seama fricii, a suferinței și a pierderii indentității oamenilor normali, plătitori de taxe, impozite și contribuții la bugetele publice.

Printre altele, la ultima ediție WEF s-a discutat despre finalul relocării producției occidentale în țări cu forță de muncă și resurse ieftine, chestie indicată drept principala greșeală a mondializării. Această relocare a fost panaceul oricărui CEO de corporație de tip occidental din ultimii 25 de ani, decis să facă profit cu orice preț, inclusiv cu prețul sclaviei, al exploatării muncii copiilor cu vârste de sub 15 ani și al distrugerii ne-creatoare a resurselor planetei. Când muți aproape întreaga manufactură a lumii în China, înseamnă că trebuie să te aștepți ca lumea, transformată într-un sat global, să devină dependentă de China, cu tot cu sistemul său totalitar. Este ridicol, dar „marii" manageri de corporații occidentale se fac acum că descoperă că în China este totalitarism comunist, un sistem economic, politic și social care nu dă doi bani pe proprietate, pe drepturi și pe libertăți. Ziariștii, influencerii, expații occdientali din China și comentatorii docți ai civilizației chineze descoperă, stupefiați, că în China poți fi încarcerat timp de 2 luni și jumătate într-un zgârâie-nori, alături de alți occidentali chinezofili și de 26 de milioane de chinezi ultra-tehnologizați, printr-un simplu ordin al unui „împărat" comunist. Este penibil, dar presa main-stream descoperă de-abia acum că, în momentul în care China decide să contingenteze, să suspende sau să închidă producția și comerțul international în și dinspre China, lumea este covârșită de penurie, pe toate planurile, inclusiv cel al inteligenței - prostocrația nu mai știe cum altfel să reacționeze la minciunile, manipularea multristratificată, simulația, strategiile pe decenii și jocurile de șah ale Chinei decât prin pandemii re-inventate și exceptionalism juridic și economic, adică prin permanentizarea crizei, a urgenței, adică prin revoluția continua de tip leninist, unde este hiperbolizat rolul expertului-urgentist, al militarului obtuz și al serviciilor secrete materialicește interesate.

De exemplu, deștepții de la Davos au propus acum „soluția" re-relocării biznisurilor occidentale, din China și Rusia, în teritorii amicale (friend shoring). Nu știu ce teritorii amicale vor mai găsi SUA și UE, unde să poată să producă ieftin, cu ajutorul muncii forțate și al dictaturilor soft/hard, unde să poată consuma nebunește resurse și să covârșească planeta cu deșeuri și reziduuri, și de unde să poată extrage toată plusvaloarea creată de populațiile sau națiunile „pritenoase", prin remunerații imense ale proprietății lor industriale (patente, mărci, branduri) și prin export de profit și optimizare/evaziune fiscală.

Este cert, însă, că retragerea corporațiilor occidentale din China și Rusia va re-aduce pe lume vechea și sănătoasa cortină de fier de dinainte de 1989. România, desigur, va rămâne, din nou, în spatele cortinei - nu vă faceți iluzii. Epoca în care toată lumea părea a munci pentru o lume fără frontiere a apus. Dintr-o dată, toată lumea recunoaște că cel puțin unele frontiere naționale sunt esențiale dezvoltării economice și securității...

Asistăm, în plin proces de de-mondializare, de refuz al globalizării și al progresismului, la incredibila dezvoltare a sentimentului national, pe modelul „Slava Ucraina" - țările din Estul Europei redescoperă importanța națiunii și a frontierelor, Occidentul a pus în sfârșit farul pe țările din fostul bloc comunist, date fiind admirabilul răspuns*** la conflictul din Ucraina (solidaritate pentru refugiați, reacție sancționatorie fără perdea și fără ipocrizie la adresa invadatorilor, punerea infrastructurii proprii la dispoziția importatorilor occidentali de materii prime și cereale) și potențialul de dezvoltare coordonată și consolidată a unui zid economic și politic de protecție a Occidentului față de tendințele expansioniste ale Rusiei și Chinei, iar Franța și Germania se întorc tot mai mult către ele însele, sub impactul mișcărilor de protest de tipul jachetelor galbene sau al celor care s-au opus totalitarismului sanitar al Bruxellesului, în timp ce autoritățile „democrate" din SUA pun cu sârguință în aplicare sloganul lui Trump „America First". De cealaltă parte, Rusia și China pretind siguranță militară și revendică teritorii pierdute, rupte cândva de la trupul „patriei - mamă"... China a naționalizat jumătate din economie (aia deținută de occidentali), sub pretextul plandemiei, iar Rusia, forțată de retragerile corporațiilor străine, cu titlu de „sancțiune", a luat chiar mai mult de 75% în proprietate de stat. China, anul trecut, a obligat miliardarii chinezi din zona tehnologiilor înalte să își împartă miliardele cu poporul...

Problema nu se reduce, însă, la finalul globalizării/mondializării. Este vorba de o esențială răscruce de drumuri, comparabilă ca amplitudine cu ceea ce s-a întamplat în anii 1948-1950, când s-au creat cele două blocuri rivale - Occidentul și (pro)sovieticii, și când s-a trecut, din cel de-al doilea război mondial, în care sovieticii erau aliații Occidentului, la războiul rece și la cortina de fier economică și socială, sovieticii devenind principalul dușman al Occidentului.
Pe ansamblul său, în ultimii 40 de ani, economia de piață a făcut dovada lipsei de reziliență, astfel cum remarcă Stiglitz.

Pentru a evita etichetări, precizez că sunt un suporter al economiei de piață funcționale și al capitalismului high road, care se bazează pe libertate, competiție, egalitate de șanse și respectul față de ființa umană, cu toate calitățile și umbrele sale. Ce critic este îmbogățirea fără justă cauză, cu prețul nenorocirii, sărăcirii și manipulării altora. Ce detest este totalitarismul, cu toate fațetele sale - digital, sanitar, climatic, colectivist-bolșevic, chinezesc, iliberal. Ce nu pot accepta este excepționalismul juridic și economic, punerea lumii în perpetuă stare de urgență, ca și când omul ar fi nimic altceva decât un lup pentru celălalt om - homo homini lupus, care nu poate fi lăsat să își atingă cea mai înaltă stare a sa, aceea de ființă rațională și simțitoare. Starea de război al tuturor contra tuturor este deplorabilă și nu poate fi lăudată și promovată decât de militariștii obtuzi și, mai ales, de cei care se îmbogățesc din război.

Adevărul este că, așa-zisa ecomomie de piață din ultimii 40 de ani, capturată și pervertită de corporații și de fanii WEF de la Davos, a creat concentrare economică excesivă, a determinat monopoluri globale, ineluctabile - there is no alternative (TINA), a cauzat stereotipie (chinezărie), calitate redusă și lipsă de inovație, a dus la fabricarea de alimente și de medicamente dăunătoare corpului și chiar speciei umane și a ejectat ireparabil și ireversibil produse și reziduuri/deșeuri nocive pentru mediu și planetă.

Stiglitz dă exemplul mașinilor fără roată/cauciuc de rezervă, care s-au pus în circulație în intenția de a reduce costul cu câțiva dolari, fără a lua în calcul consecințele infinit mai costisitoare și nocive pentru lume.

Dar chestiunea este cu mult mai amplă. Fie că ați auzit sau nu de învechirea programată (programmed obsolescence), ați observat toți că smartphone-ul se strică inexplicabil după circa un an și jumătate, smart tv - ul după doi ani, frigiderul inteligent după trei ș.a.m.d. Iar asta se întâmplă cu un scop și cu un cost: trebuie ca producția acestor device - uri, externalizată în China, desigur, să poată continua, iar profitul și capitalizările bursiere ale titularilor brandurilor să curgă fluviu; deșeurile rezultate din aceste obiecte de care ne dispensăm prea devreme nu se tratează, nu se reciclează, nu se neutralizează - ele se depozitează pe sol, pe fundul fluviilor sau al oceanelor, în subsolul vecin cu apa din pânza freatică pe care o infestează etc. Iterația se potrivește oricărui produs industrial, inclusiv chimic sau nuclear. Pe de altă parte, utilizăm toți pixurile, periuțele de dinți și aparatele de ras de unică folosință, pet-urile și pungile, repelenții chimici contra insectelor, erbicidele de grădină, detergentul etc. Alimentele din hyper-market, din restaurant și din frigiderul domestic, sunt aruncate de occidentali (inclusiv de noi, românii) în proporție de 60-70%, pe motiv că expiră sau se strică, în timp ce oamenii mor de foame sau de malnutriție, medicamentele și vackseenurile neconsumate în cantitățile gigantice în care se produc sunt dosite sau distruse non-ecologic, pe motiv de inutilitate sau expirare, în timp ce oamenii mor de cancer sau de dizenterie, pentru care nu sunt bani sau care nu suscită interesul de a produce medicamente. Societatea de consum, o culme a democrației și a confortului (cel puțin in visele noastre post-decembriste, de cetățeni ai unei țări tocmai ieșită dintr-un comunism caracterizat prin ample și îndelungate penurii), a fost pervertită în consumerism, iar pentru acest final pervers sunt vinovate corporațiile cinice, alergătoare după profit cu orice preț, iar nu cetățenii, atrași în acest joc prin tot felul de capcane, practici comerciale incorecte și abuz de putere economică.

În altă ordine de idei, economia de piață, astfel pervertită, a determinat capitalismul de pradă, low road. Susținut cu arme și războaie, resuscitat mereu cu catastrofe regizate și cu terapii de șoc, acest tip de capitalism gregar, de grotă, care își are sorgintea în comerțul cu sclavi de la începuturile ascensiunii SUA ca putere economică globală, este vinovatul principal pentru consumul iresponsabil de resurse, pentru transformarea pădurilor sau a animalelor în ființe pe cale de dispariție, pentru utilizarea muncii sclavilor sau a copiilor sub 15 ani, pentru vânzarea de armament utilizat la comiterea unor crime de război sau contra umanității****, armament cumpărat cu credite odioase acordate de marile bănci, dar suportate de populație, pentru comercializarea de medicamente exclusiv către țările bogate, în detrimentul țărilor sărace, din Africa sau din Asia de Sud, pentru vampirizarea energiei produse la nivel global, răpită populației și economiei sustenabile de marii neo-feudali ai tehnologiei, ai finanțelor, ai industriei farma-agroalimentare și ai industriei de armament ș.a,m.d.

Cel mai iritant mod de a conduce o corporație - vampir energetic este așa - numitul greenwashing, eticheta ipocriziei și a corupției morale a lumii de azi. Corporațiile obișnuiesc să cheltuie bani și să se promoveze ca entități responsabile social, pentru a da impresia lumii și stakeholder - ilor lor că „onorabila" corporație luptă pentru o lume mai bună, mai verde, mai incluzivă. Se utilizează ONG-uri și consultanți sau specialiști in Corporate Social Responsibility (CSR) - de aceea avem semnalizarea virtuții, corectitudinea politică, spectacolele jenante de la WEF sau de la ONU sau de pe CNN cu adolescenți sau staruri de la Hollywood care „luptă" contra încălzirii climatice, ținând discursuri furioase în fața unor CEO care tocmai ce au coborât din avioanelor lor ultra-luxoase și poluante. De aceea avem și parade al mândriei, precum și zile de luptă contra unor fobii. Bine, nimeni de la WEF nu s-a gândit la o zi internațională de luptă contra săracofobiei și a flămândofobiei. Cum ar fi putut? Ideologul principal al WEF, herr Schwabb, a teoretizat conceptul de „mâncători inutili". Cică am fi 4 miliarde în această categorie ...

Prin intermediul acestei faune, democrația este înlocuită, treptat, cu corporatocrația și oengeorcrația... Conform lui Stiglitz, Adam Smith ar fi susținut, încă din 1790 (anul apariției Avuției națiunilor) că sistemul capitalismului nu este auto-suficient, întrucât are o tendință naturală către monopol. Unde este monopol, este planificare centralizată, este birocrația deciziei, este dezinteresul pentru inovație și calitate, sunt aplatizarea și producția pe stoc. Exact ca în comunismul nu demult apus. Economia de piață se poate prăbuși tocmai din cauza acestui monopol.

Ce se poate insinua în locul economiei de piață este ceva ce niciun occidental nu ar accepta - economia bazată pe oligarhi, de tip ruso-ucrainean, sau economia politic planificată, de tip chinezesc, unde proprietatea privată, libertatea economică și egalitatea de șanse în competiție nu există. Cu toate acestea, occidentalul de rând, spălat pe creier și obișnuit cu parazitismul pe seama imigranților care lucrează pe 3 euro, vrea să fie verde, adică sărac. Îi cam convine "fericirea" promisă de Schwab, pentru 2030...

Gheorghe Piperea

* Joseph E. Steiglitz, „Il faut rèussir la dèmondialisation", Les Echos, numărul din 9 iunie 2022, p.12.

** Sloganul WEF și al lui Biden (Build Back Better) înseamnă, literalmente, să demolăm lumea pentru a o reconstrui mai bine, adică visul de peste un secol al marxismului și ținta oricărui nihilist care I se opune lui Dumnezeu.

*** nu mă refer la ai noștri, ci la polonezi, cehi, slovaci, baltici și moldoveni; al nostru nici măcar nu e cunoscut după nume în presa vest-europeană.

**** au existat mereu în ultimele două secole - și încă există - o sumedenie de tirani sau lideri de facțiuni etinice ori religioase care și-au creat, sub diverse pretexte ori la cererea metropolei, regimuri dictatoriale; cei care nu au reușit (chiar dacă și-au trecut prin foc și sabie poporul), au fost utili, totuși, controlului exercitat de metropolă asupra resurselor acelor teritorii turbulente, unde trebuia exportată „democrația", cu tancul sau racheta.