• Tweet

Mai întâi, să reamintim pe scurt începuturile UE. Americanii au început construcţia UE, actualul imperiu european, imediat după cel de-al doilea război mondial. SUA şi Marea Britanie au câştigat aproape în întregime pacea, deşi războiul împotriva lui Hitler şi a aliaţilor săi a fost câştigat mai ales de URSS cu imense sacrificii umane. URSS s-a ales totuşi cu întreaga Europă de Est, în care era şi România. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost fondată în 1951 prin Tratatul de la Paris şi era compusă din Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

CECO era dublura economică a NATO, structură politico-militară. NATO fusese creat la 4 aprilie 1949. Scopul NATO a fost definit de primul său secretar general, lordul Hastings Ismay : „să-i ţină pe ruşi în afară, pe americani înăuntru şi pe germani sub tutelă". Membrii Comunităţii Europene au fost mai întâi membri NATO, aşa cum s-a întâmplat şi cu fostele ţări comuniste înainte de aderare, după destrămarea Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varşovia şi a CAER. Nu e deloc exclus ca atunci, la sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, să fi fost gândită actuala UE ca un nou Imperiu Roman de Răsărit, un nou Bizanţ, în subordinea şi sub controlul Imperiului Roman de Apus (SUA).
Prin Germania de Vest, cu noua sa capitală la Bonn începând din 1949, un stat aflat complet sub control american şi care nici azi nu a reuşit pe deplin să scape de statutul de „protectorat", la fel ca Germania de Est (cu capitala la Berlin Est) faţă de Rusia până în 1989, SUA a reuşit să-şi subordoneze (prin ONU, NATO, UE, OCDE, GATT, prin dolar, Banca Mondială, FMI etc.) fără mari dificultăţi întreaga Europă Occidentală. Cele două imperii, cel transatlantic (SUA) şi cel de Apus (Vestul Europei), au format aşa-numitul „Occident". Odată cu reunificarea Germaniei, negociată şi susţinută de ruşi şi de americani, iniţial nu şi de francezi şi de britanici, s-a accelerat construcţia Uniunii Europene. Germania, care era deja un gigant economic dar un pitic politic, a prevăzut, a anticipat singură evoluţia noii construcţii, care se rostogolea implacabil în favoarea ei. Graţie „pălăriei" UE, Germania a reuşit să se debaraseze treptat de tutela SUA. Iar UE arată astăzi ca un nou Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană.
Construcţia UE aşa cum o cunoaştem azi a luat viteză abia după 1991, după dispariţia URSS şi reapariţia Rusiei. În 1992, la 7 februarie, a fost semnat Tratatul European, Tratatul de la Maastricht, tratatul fondator al Uniunii Europene, de către cele 12 ţări ale CEE care constituiau al doilea nucleu de bază al viitorului imperiu, cel de astăzi (celor şase ţări fondatoare li s-au adăugat, în etape, Regatul Unit, Danemarca, Spania, Grecia, Irlanda, Portugalia). Următorul pas major a fost naşterea euro (la 1 ianuarie 1999, sub formă scriptică), monedă pusă în circulaţie la 31 decembrie 2001. Între 2004 şi 2006 s-a încercat şi s-a ratat punerea în operă a Tratatului Constituţional, Constituţia europeană. Franţa şi Olanda au respins prin referendum - şoc şi groază ! - ratificarea noii Constituţii europene. Problema s-a rezolvat totuşi, fără votul democratic, la iniţiativa preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, prin Tratatul de la Lisabona (2007). Atunci a început, la vedere, deriva antidemocratică a UE. România şi Bulgaria semnaseră deja anticipat, la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, ratificarea Constituţiei europene (respinsă de poporul francez şi de cel olandez), înainte de aderarea lor la UE.
Odată cu marea criză financiară declanşată în 2008, UE a început să scârţâie vizibil. A apărut din toate părţile contestarea monedei euro, făcută vinovată de toate relele. O monedă care nu are în spate un buget european comun, nu are un ministru de Finanţe, o fiscalitate comună. Are doar o Constituţie vagă şi necreditabilă, votată în birouri obscure, şi nu de către naţiunile europene. Mai rău, moneda euro nu le aduce beneficii decât Germaniei şi Olandei, în schimb, provoacă pierderi şi disconfort economic tuturor celorlalţi. Germania, prin care SUA a condus construcţia europeană, ar fi reuşit să atragă pentru ea însăşi şi indirect pentru americani toate avantajele, lăsându-le celorlalţi membri UE, în mai mică sau mai mare măsură, doar costurile şi pierderile. Această fază e încă în derulare.
Între timp, partidele aşa-zis populiste sau naţionaliste din Polonia, Ungaria, dar şi din Italia, Austria, Franţa sau Olanda au ajuns fie să constituie majorităţi, fie să incomodeze decisiv majorităţile proeuropene (Franţa, Olanda). Lovitura de început a descompunerii UE a venit însă din Marea Britanie, cu votul său pentru Brexit. Votul pentru Parlamentul European din mai 2019 se anunţă a fi unul al tuturor pericolelor. Cu excepţiile notabile ale României şi Maltei, care nu vor trimite în PE eurosceptici, eurofobi sau de-a dreptul antieuropeni, toate celelalte state se pregătesc să aleagă masiv asemenea „animale politice" imposibile, absurde din punctul de vedere al construcţiei europene. După diverse proiecţii şi calcule, suveraniştii, populiştii, naţionaliştii, euroscepticii se vor regăsi în PE, după 26 mai, între 20 % şi 40 %. Deci, probabil, în jur de 30 %.
Principala justificare expusă a construcţiei iniţiale europene - numită succesiv Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului (6 ţări), Comunitatea Economică Europeană (12 ţări) şi UE de azi (27 sau 28 de ţări) - a fost împiedicarea unui nou război devastator. Adevărata motivaţie a fost controlul Europei Occidentale de către o SUA care câştigase cel de-al doilea război mondial şi preluase controlul aspra Europei prin faimosul Plan Marshall. Dar America de azi a preşedintelui Trump ameninţă cu abandonarea NATO şi îl trimite în Europa pe Steve Bannon, fostul şef de campanie al lui Donald Trump, să-i susţină pe suveranişti şi pe eurosceptici. Unii văd şi în această iniţiativă o nouă tentativă a SUA de a continua să controleze continentul european.
De partea lor, globaliştii, neoliberalii, progresiştii vor să „salveze" Europa (Édouard Husson - „Quatre scénarios pour ce qui attend les avenirs possibles de l'Europe d'ici 2024", atlantico.fr, 9 mai 2019). Ca şi în România, centralizarea excesivă a deciziei, care ar trebui lăsată celor din teren, regiunilor, e poate principala slăbiciune a UE chiar înaintea mult contestatei monede euro. Modelul american al melting-pot-ului nu funcţionează în Europa, e refuzat de toate naţiunile, care, spre deosebire de Statele Unite, au tradiţii civilizaţionale şi culturale milenare. Sub acest aspect, americanii le apar europenilor cam cum ar fi putut să le apară bizantinilor barbarii otomani. De altfel, prin abandonarea UE de către Marea Britanie (putere maritimă, la fel ca SUA şi Japonia), UE va fi controlată, dacă va supravieţui, doar de cuplul germano-francez (puteri de uscat, la fel ca Rusia). Apropierea UE de Rusia (economică, politică şi militară) şi îndepărtarea ei de SUA şi de UK vor fi inevitabile. La orizont se profilează viitoarea mare putere economică a lumii, China, care în 2049 va sărbători 100 de ani de la preluarea puterii de către Mao. Probleme mari, de viitor, la care merită să reflectăm pe rând.

Petru Romosan