Dacă democrație nu, măcar stat de drept (IV)

• Tweet

5. Umanizarea justiției, a societății românești în ansamblu, în condițiile urii generalizate care o caracterizează și care o dezbină în prezent, nu este incompatibilă cu un regim autoritar. Dimpotrivă, o societate calmă și tolerantă convine unui regim care nu este dispus să accepte agitații sociale și nici nu posedă mecanismele de detensionare specifice democrației.

Pe de altă parte, este vremea ca fiecare dintre noi să ne privim o clipă în oglindă, să ne reculegem și să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu neamul acesta al nostru de emană atâta răutate?! Un diplomat american, susținător fanatic al luptei împotriva corupției din România și deci, în afara oricărei bănuileli de simpatie față de cei condamnați pentru fapte de corupție, mi-a mărturisit perplexitatea față de, citez, „cruzimea caracteristică doar unei societăți primitve" cu care românii asociază actul de justiție. Într-o societate civilizată justiția este un act sanitar iar nu unul de răzbunare pe propriile frustrări; este un act de recuperare și resocializare iar nu unul de înjosire și excludere a celor care au greșit. Vestea condamnării cuiva, când condamnarea este justă, trebuie să aducă tristețe, nu bucurie; iar când condamnarea este injustă, revoltă nu resemnare.

i. Reglementările actuale privind arestul preventiv și utilizarea cătușelor nu sunt rele pentru cei care le interpretează cu bună credință, prin raportare la criteriile unei societăți civilizate. Din păcate, în prezent, din motive care nu mai merită amintite, ele sunt aplicate de manieră excesivă.
O simplă recomandare a CSM, eventual la propunerea Ministrului Justiției, sau un Ordin al acestuia, ar putea rezolva problema în sensul reducerii drastice a cazurilor în care se recurge la arest preventiv și respectiv la utilizarea cătușelor. Acestea ar trebui utilizate efectiv doar ca măsuri de siguranță iar nu ca acte de umilire, ca pedepse deghizate sau, mai rău, ca metode de tortură morală.

Violența (fizică sau morală) poate fi uneori eficientă în smulgerea de mărturisiri sau denunțuri. Prețul impus de ea este însă uriaș. El nu se rezumă la înmulțirea recunoașterilor false și a denunțurilor calomnioase. Violența anchetei induce un fluid demoralizator în întreaga societate. Fără să își dea seama, românii resimt dureros pe planul confuziei morale împrejurarea, devenită astăzi notorie, că semeni de ai lor, vinovați sau nu, supuși arestului preventiv sau amenințării cu arestul, devin delatori. Credibile sau nu, reale sau mincinoase, asemenea „dezvăluiri" au totdeauna un iz de imoralitate. O imoralitate deopotrivă deprimantă și contagioasă.

Iată de ce, dacă simplele recomandări sau norme metdodologice nu sunt suficiente, va trebui apelat la adoptarea unui act normativ adecvat. În același timp, combaterea telejustiției va conduce în mod natural la scăderea interesului pentru arestări spectaculoare și încătușări dramatice.

ii. Ca autor al Raportului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind determinarea metodelor pentru măsurarea progresului democratic, cu mai mulți ani în urmă, printre cele douăzeci și trei de criterii în funcție de care se evaluează calitatea democrației, l-am introdus și pe acela privind „modul în care statul își tratează prizonierii". Un lucru pe care îl învățasem de la un bătrân parlamentar suedez.

Nu întâmplător, în 1990, împreună cu ministrul justiției de atunci (dl. Victor Babiuc), printre primele reforme democratice am introdus și trecerea Direcției penitenciarelor din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Justiției. Aceasta s-a dorit a fi un simbol foarte puternic și mai mult decât atât. Penitenciarele trebuie administrate cu gândul la justiție mai mult decât la poliție.

Dictaturile nu sunt prea sensibile față de soarta prizonierilor. Pentru stabilitatea lor internă ar trebui însă să fie atente la soarta gardienilor, a celor ce formează personalului penitenciarelor, care până la urmă - este drept doar în timpul orelor de serviciu dar nici ele nu sunt puține - duc aceeși viață cu cei încarcerați.
Am avut ocazia să cunosc pe unii dintre lucrătorii sistemului penitenciar românesc și m-a emoționat profund sensibilitatea, omenia și finețea atitudinii lor, neașteptată pentru oameni care lucrează într-un mediu periculos și inevitabil neprietenos. Atunci când acest mediu devine din neprietenos dezumanizant, victime nu sunt doar prizonierii ci și gardienii.

Cu toții suferă același frig chinuitor iarna și aceeași căldură sufocantă vara. Cu toții se luptă cu viermii din apă și cu șobolanii din bucătărie. Cu toții trăiesc în același univers cenușiu și înzăbrelit. Cu toții împărtășeșc disperarea unui destin care pare să nu aibă nici o perspectivă; cel puțin nici o perspectivă de integrare socială. Mai rău decât pentru pușcăriași, care, în principiu plătesc pentru o vină, gardienii devin victime nu numai pentru că suportă fără vină chinurile la care nici vinovați nu ar trebui supuși, ci și pentru că astfel ajung a fi „torționari fără voie".

În evul mediu, paznicii închisorilor și călăii, deși oficial persoane onorabile aflate în slujba regelui, locuiau în cartiere mărginașe, separați de ceilalți târgoveți. Asta întrucât, orice s-ar fi zis, munca lor era murdară - la propriu și la figurat. Nimeni nu voia să se amestece cu ei. În România europeană, presupus modernă, de azi, trebuie să evităm repetarea acestei cutume medievale, împingâd prin dezumanizare forțată personalul penitenciarelor în ghetouri, fie ele numai spirituale, din care să emane mirosul pestilențial al unei lumi a tenebrelor în care i-am înghesuit pe semenii noștri în cea mai mare nevoie de iubire. Asta distruge coeziunea unei societăți și așa dezbinată. Calitatea centrului oricărei societăți este dată de calitatea periferiei ei. Să nu se uite acest lucru.

Sunt tot atâtea motive ca Ministerul Justiției să ia măsuri rapide pentru îmbunătățirea statutului personalului din penitenciare, precum și pentru îmbunătățirea condițiilor de viață din penitenciare. Întrucât aceasta cere timp, este urgent să se treacă la reducerea populației din penitenciare care astăzi depășește cu mult toate normele lumii civilizate. O lege a amnistiei și grațierii ar fi, deci, utilă. Ea nu este, din păcate, populară. Problema s-ar putea rezolva, însă, foarte bine și prin diversificarea formelor de executare a pedepselor privative de libertate. În societatea contemporană încarcerarea nu este singura soluție; și nici măcar soluția cea mai eficientă și mai avantajoasă pentru comunitate.

iii. Tot mai des se aud plângeri potrivit cărora modul de admnistrare a justiției sau regimul penitenciar din România duc la condamnarea statului român de către CEDO, cu consecința plății de despăgubiri din buzunarul cetățeanului contribuabil. În principiu lucrul este corect. Victimele justiției selective trebuie despăgubite de către statul căruia îi aparțin autoritatea judiciară și penitenciarele. Cum statul nu are alți bani decât banii cetățenilor, este firesc ca aceștia să achite nota de plată. Într-o democrație este de asemenea corect ca ei să și răspundă pentru stat întrucât i-au ales pe cei care admnistrează statul. Putem vorbi despre o adevărată „culpa in eligendo" (vina de a alege greșit).

Ce se întâmplă însă în România? De câțiva ani buni cetățeanul îi alege pe unii și alții guvernează, iar pentru greșelile acestora din urmă plătește cel care... nu i-a ales (sic!). Actualul Guvern a spus-o limpede, prin gura vicepremierului Dâncu, că va lua măsurile pe care le crede de cuviință fără a ține seama dacă ele plac poporului; iar asta nu pentru că, din dorința de a-i face bine, își asumă răspunderea față de popor, deci riscul sancțiunii populare, ci dimpotrivă, pentru că, neparticipând la alegeri, nu are nevoie de voturi. Decizia elitei politice și decizia cetățenilor sunt, prin urmare, două sfere separate.

Dacă așa stau lucrurile, poporul are motive să solicite cel puțin o plasă de siguranță ca să nu mai fie pus a plăti într-una fără vină. Aceasta ar putea consta în înființarea unor instanțe românești specializate în apărarea drepturilor omului, după modelul CEDO. Sistemul „judecătorului de drepturi", existent la ora actuală, nu rezolvă problema întrucât judecătorii chemați să vegheze ca procesul să fie echitabil sunt aceiași cu judecătorii care administrează procesul. De asemenea, „judecătorul de drepturi" nu are competența să se pronunțe asupra tuturor aspectelor pe care le analizează CEDO și nu din aceeași perspectivă integratoare.

Așa cum există o Curte Constituțională competentă cu judecarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor, ridicate în fața instanțelor, tot așa ar putea exista și o Curte Română a Drepturilor Omului (CRDO), care, ținând seama și de prevederea constituțională referitoare la preeminența tratatelor internaționale asupra drepturilor omului față de legislația internă, să judece contestațiile în domeniu, asigurând conformitatea procedurilor românești cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și ale Convenției Europene a Drepturilor Fundamentale, devenită obligatorie în urma ratificării Tratatului de la Nisa al UE. În acest context ar putea fi analizată nu numai desfășurarea procesului ci și executarea ulterioară a pedepsei.

Tot acestei curți i-ar putera fi încredințată și competența de a judeca cererile de eliberare condiționată, procedură la care participarea Parchetului, așa cum se întâmplă în prezent, nu are nici un sens. Pe lângă CRDO s-ar putea constitui un comitet oficial de experți acreditat să ateste realitatea și utilitatea muncii intelectuale a condamnaților, desfășurată pe parcursul detenției (inclusiv prin scrierea de cărți), în vederea reducerii duratei de executare a pedepselor. A lăsa procurorilor rolul de controlor științific al unei activități pentru care nu au nici o pregătire este la fel de ridicol pe cât de ridicolă este credința că detenția transformă însăilările oricărui agramat în operă științifică. Pe de altă parte, a nega utilitatea socială și meritele recuperatorii ale eforturilor intelectuale depuse de persoanele condamnate, și a le descuraja sau chiar împiedica, este o inepție criminală reflectând mentalități demne de întunecimile Evului Mediu.

Evident, despăgubirile dispuse de CRDO, cel puțin într-o primă fază tot de stat vor fi plătite. O curte românească de acest tip, mai apropiată de celelalte curți românești, va ajuta însă mult la reducerea erorilor comise de cele din urmă. La aceasta s-ar adăuga și evitarea cheltuielilor mari de timp și bani presupuse de recurgerea la o instanță străină / internațională, ca și diminuarea prezenței românești în statisticile internaționale deloc onorante cuprinzând statele unde au loc violări frecvente ale drepturilor fundamentale.

Adrian Severin