De la România anațională la Europa americană (IV)

• Tweet

4. E vremea statelor ce mor? Pentru neoconservatorii americani "vremea Europei de est" este vremea unei confederații est-europene de state anaționale, legate între ele prin adeziunea la un set comun de valori care fundamentează suveranitatea indivizilor lipsiți de identitate culturală. Această "lume fericită" poate trăi fără griji geopolitice în măsura în care există o superputere mondială capabilă să o apere. O putere având aceleași valori dar și o armată pe măsură. Găsim aici justificarea unei lumi unipolare având ca superputere supremă SUA.

Domnul Kaplan pare a crede că acesta este și proiectul românesc. Așa să fie? România a dorit să intre în UE pentru a se perpetua ca națiune iar nu pentru a deveni anațională. Națiunea română este deja post-modernă, în sensul că este în primul rând civică iar nu etnică (așa cum se autodeterminase în 1918). Mai pe înțeles, România este țara tuturor cetățenilor ei, indiferent de naționalitatea lor, toate comunitățile etno-culturale care compun azi națiunea fiind cofondatoare și aflându-se cu statul în aceleași raporturi. De aceea, românii de toate etniile și confesiunile, loiali națiunii lor comune, au intrat în UE văzând în aceasta o construcție postnațională dar nu antinațională. Ei nu s-au dus acolo pentru că vor să dispară ca națiune ci dimpotrivă, pentru că vor să dobândească, prin „unirea Europei", securitatea personală, socială, națională și internațională pe care România singură și izolată nu le-o putea asigura la același nivel. Astfel au acceptat ideea federației europene ca federație de state-națiune iar nu ca un creuzet în care națiunile să se topească pentru a degaja doar „suveranități individuale" aparținând unor persoane fără identitate și obligații naționale.

UE este o uniune de cetățeni, desigur, dar și o uniune de state în același timp și sub același raport. Statele Unite ale Europei nu ar putea fi și nu se dorește să fie vreodată același lucru cu Statele Unite ale Americii. (Mai degrabă invers. Când îi vezi pe americanii de toate culorile, originari de pe toate continentele, punând mâna pe inimă la auzul imnului federal, mai că îți vine să spui că americanii se naționalizează în înțeles european. Asta în timp ce le cer europenilor să se "americanizeze".) În UE trebuie să înceteze competiția dintre națiuni care altădată a dus la război și pe care România nu are cum o câștiga. Aceasta nu este același lucru cu dispariția națiunilor ci înseamnă salvgardarea lor în forma cea mai pură, cea a indentității culturale, în condițiile unei securități geopolitice consolidate prin solidaritate.

O bună construcție europeană poate fi cadrul și totodată consecința (ca lucrare a dialecticii formei și conținutului) emergenței unei națiuni cosmopolite, a unui demos european care să fundamenteze o democrație transnațională paneuropeană. Apariția acestei națiuni cosmopolite nu neagă celelalte forme de națiune ci dimpotrivă, permite reîntregirea națiunilor culturale și consolidarea securitară a celor civice. Națiunile au apărut pe o anumită treaptă a istoriei și ar putea, desigur, să dispară pe o altă treaptă. Ele sunt însă creația unei necesități obiective și dacă vor dispărea vor dispărea odată cu această necesitate iar nu ca urmare a voinței națiunilor imperiale dusă la îndeplinire prin acțiunea sinucigașă a celorlalte națiuni.

O ordine de drept transnațională este necesară dar o ordine supranațională este inacceptabilă. Statul de drept (o traducere greșită din limba franceză a expresiei „l'etat de droit" care înseamnă „stare de legalitate"; în engleză „rule of law" sau „guvernare prin lege / guvernarea legii") se definește ca supremație a legii, ca organizare politică funcționând exclusiv în condițiile legii iar nu ale arbitrariului. În condițiile legii pot funcționa, însă, și dictaturile. Important este ca statul de drept să coexiste cu statul democrat, respectiv ca supremația legii să privească o lege adoptată democratic, respectiv în conformitate cu voința populară; o voință exprimând interesul național circumscris de realitatea geo-strategică. Ceea ce nu exlcude definirea interesului național în context european sau euro-atlantic.

Desigur, legile națiunii române se pot întemeia pe valori împărtășite cu alte națiuni, după cum legile europene (transnaționale) sunt ghidate de interesele comune ale europenilor, inclusiv români. Chiar și în aceste condiții, aplicarea legii naționale în concret, supremația legii naționale în contextul național concret, trebuie să aibă loc ținând seama de interesele naționale concrete, de impactul faptelor disciplinate juridic asupra mediului social național concret. Nu așa cum se întâmplă adesea azi, când autoritatea judiciară română aplică legea română în logică străină, spre satisfacerea unor interese neromânești. (S-a ajuns astfel ca prin hotărâri ale instanțelor române, românii să fie deposedați de averea lor iar avuția națională română să plece în străinătate.)

Justiția transnațională nu se asigură aducând străini în fruntea instituțiilor judiciare române, așa cum sugera recent cu stupidă aroganță un superspion american care tocmai își terminase mandatul în Europa de est, ci aducând inclusiv români în fruntea instituțiilor judiciare europene sau globale. Cine nu înțelege asta nu înțelege ce fel de stat de drept doresc românii. (Evident, cu excepția nebunilor, naivilor și trădătorilor.) La fel se pune problema drepturilor omului. Se poate accepta că ele au caracter transanțional, în sensul că obiectul lor este același în România și în statele aparținând aceleiași familii culturale și geopolitice cu românii. Exercițiul acestor drepturi se realizează în concret, însă, în context național, chiar dacă el se poate bucura de unele garanții internaționale. Aceasta presupune că titularul drepturilor respective are și obligații față de națiunea care se obligă să i le respecte sau să îi asigure contextul favorabil exercitării lor. Astfel se păstrează un raport juridic bilateral între individ și stat, care îi ține strâns împreună pe cei doi prin chiar această bilateralitate sau reciprocitate.

Desigur, este de înțeles de ce hegemonii lumii doresc ca drepturile omului să fie universale atât ca obiect cât și ca garanții, iar titularii lor să nu aibă nici o obligație la schimb, cu excepția celei de a se naște. Un asemenea universalism crează indivizi universali, adică anaționali, fără patrie; nu independenți ci dependenți de puterea, deocamdată tot națională, aptă să le garanteze drepturile oferindu-le protecție. Potrivit lui Robert Kagan singura putere aptă a asigura drepturile omului la nivel global sunt SUA și, inclusiv în acest sens, America este un „imperiu necesar". Partea proastă este că acest imperiu - ca și oricare altul de acelați fel - apără drepturile indivizilor anaționli potrivit propriilor sale necesități, adică potrivit propriei lui agende geo-politice. De aceea, românii nu își pot dori ca drepturile omului să aibă un înțeles și un statut anațional. Cel puțin nu atât timp cât în lume există hegemoni cu interese naționale. Nu, în măsura în care SUA nu sunt o "putere universală" ci o superputere națională într-o ordine mondială asimetrică. (O superputere care pledează pentru internaționalizarea justiției tuturor statelor, cu excepția celei americane căci - nu-i așa? - americanii nu pot fi judecați decât de judecători americani.)

Cât timp se va face confuzie între internaționalismul autentic al românilor, avându-și sursa în împrejurarea că naționalismul lor nu a fost niciodată cu adevărat etnic ci geopolitic, și presupusa lor dorință de a ieși din istorie și a transforma statul național în stat de drept abstract al unor indivizi anaționali, orice parteneriat strategic cu România se clădește pe nisip. O prietenă comună, distins diplomat american cândva în post la București, profundă cunoscătoare și sinceră simpatizantă a României și a relației strategice americano-române, răspunzând criticilor mele și împărtășindu-le în mare parte, mi-a spus că ar trebui să îl privesc cu admirație pe Robert Kaplan întrucât este „un autor celebru și foarte respectat în SUA". I-am răspuns că sunt conștient de celebritatea sa dar cu tot respectul mă aflu în dezacord cu el. Problema este tocmai aceea că asemenea autori „celebri și respectați", deci cu influență asupra marilor decidenți ai lumii, călătoresc în România mult și des dar, din păcate, uneori degeaba, ducând cu ei o seamă de evaluări greșite, consolidând prejudecăți și îmingând spre politici care, pornind de la premise false, nu pot fi decât eronate.

Domnul Kaplan are dreptate atunci când sesizează că America are în România un stâlp aproape indispensabil în zidirea unei noi arhitecturi de securitate europeană, că Europa occidentală derapează și că a sosit vremea ca pacea Europei să fie salvată de națiunile ei orientale. Din păcate nu mai are dreptate atunci când crede că românii sunt gata să renunțe la identitatea și avutul lor de dragul Americii. După cum nu are dreptate nici atunci când crede că loialitatea României și a altor state europene (față de interesele americane) este garantată de caraterul anațional al acestora. Dimpotrivă, un stat fără identitate nu cunoaște valori specifice și se duce totdeauna acolo unde crede că se află puterea brută. Or, nimic nu garantează Americii că puterea ei brută va fi mereu cea mai mare. Cu atât mai puțin că, asociată chiar și cu o putere mai mică, România nu își va putea promova interesele împotriva Americii sau fără ea.
Să rămânem optimiști, totuși. Dacă dintre cele cinci teze ale domnului Kaplan menționate mai sus, primele trei (și cele mai importante) sunt corecte, tot este ceva. Cele greșite pot fi corectate. Criticându-le reafirmăm tocmai dorința de a fi parteneri ai Americii. Nu însă în orice condiții.

Adrian Severin