• Tweet

Italianul Giorgio Agamben este acum unul dintre filosofii cei mai pliați pe problemele contemporaneității, extrem de lucid, care n-are nicio rezervă să meargă contra curentului de opinie majoritar. A dovedit-o în pandemie la superlativ. Și a avut dreptate!

Perspectiva lansării unor bombe nucleare - în contextul războiului din Ucraina - preocupă umanitatea. Vă prezentăm cel mai recent articol semnat de Agamben, pe Quodlibet, "Războiul nuclear și sfârșitul umanității", într-o traducere realizată de scriitorul Alexandru Petria:

"În 1958, Karl Jaspers a publicat o carte sub titlul "Bomba atomică și viitorul umanității" în care intenționa să o pună la îndoială radical - așa cum afirmă subtitlul - "conștiința politică a timpului nostru". Bomba atomică - începe el în introducere - a produs o situație absolut nouă în istoria umanității, punând-o în fața alternativei inevitabile: „fie întreaga umanitate va fi distrusă fizic, fie omul trebuie să-și transforme condiția etico-politică. ".

Dacă în trecut, așa cum a fost cazul în comunitățile creștine timpurii, oamenii făcuseră „reprezentări ireale" ale unui sfârșit al lumii, astăzi, pentru prima dată în istoria sa, omenirea are „posibilitatea reală" de a se anihila pe sine și pe fiecare vietate de pe pământ. Această posibilitate, chiar dacă oamenii par să nu o realizeze pe deplin, nu poate decât să marcheze un nou început pentru conștiința politică și să implice „un punct de cotitură în întreaga istorie a umanității".

Aproape șaptezeci de ani mai târziu, „posibilitatea reală" a autodistrugerii umanității, care părea să zdruncine conștiința filosofului și să-i implice imediat pe cititorii săi (cartea a fost mult discutată) pare să fi devenit un fapt evident, pe care ziarele și politicienii îl evocă în fiecare zi, ca pe-o eventualitate absolut normală. Pe măsură ce vorbim despre o urgență - în care excepția devine, după cum știm, regula - evenimentul pe care Jaspers l-a considerat nemaiauzit este prezentat ca o întâmplare cu totul banală, iar experților le revine să evalueze oportunitatea și iminența. Întrucât bomba a încetat să mai fie o „posibilitate" decisivă pentru istoria umanității și, în schimb, ne privește îndeaproape ca o „șansă" printre celelalte care definesc o situație de război, va fi bine atunci să reconsiderăm de la început întrebarea, care poate că nu fusese pusă în termenii ei corespunzători.

Treisprezece ani mai târziu, într-un eseu intitulat semnificativ "Apocalipsa dezamăgește", Maurice Blanchot a revenit să pună sub semnul întrebării problema sfârșitului umanității. Și a făcut-o supunând tezele lui Jaspers unei critici discrete, dar nu mai puțin eficiente. Dacă tema cărții a fost nevoia unei schimbări de epocă, este surprinzător că „din partea lui Jaspers, în cartea care ar trebui să fie conștiința, reluarea și comentariul acestei schimbări, nimic nu s-a schimbat - nici în limbaj, nici în gândire și nici în formulele politice, care se păstrează și într-adevăr se blochează în jurul prejudecăților unor vieți, unele foarte nobile, dar altele foarte banale... o gândire cu totul nouă, nu a reînnoit limbajul care o exprimă și produce doar considerente parțiale și partizane în ordinea politică sau urgente și incitante în ordinea spirituală, dar identice cu cele care s-au repetat în zadar de două mii de ani?". Obiecția este cu siguranță pertinentă, pentru că nu numai că cartea lui Jaspers se prezintă ca o amplă monografie academică care intenționează să examineze problema în toate aspectele ei, dar ceea ce autorul intenționează să opună distrugerii este clișeul „o pace universală fără bombe atomice", cu o nouă viață bazată economic pe energia nucleară. Nu mai puțin singular este faptul că dominația totalitară a bolșevismului, cu care este imposibil să ne înțelegem, este flancată de bomba atomică ca un pericol la fel de mortal.

Cert este, pare să sugereze Blanchot, că o astfel de perspectivă apocaliptică este în mod necesar dezamăgitoare, deoarece prezintă drept o putere în mâinile umanității ceva care, în adevăr, nu este așa. Este, de fapt, „o putere care nu este în puterea noastră, care indică o posibilitate de care nu suntem stăpâni, o probabilitate - să spunem că este probabil-improbabilă - care ne-ar exprima puterea doar dacă am domina-o în siguranță. Deocamdată, însă, suntem la fel de incapabili să o stăpânim, cât am vrea, și dintr-un motiv evident: nu suntem stăpâni pe noi înșine, pentru că această umanitate, capabilă să fie total distrusă, nu există încă în întregime". Pe de o parte, o putere care nu poate fi putere, pe de altă parte o comunitate umană ca subiect revendicat al acestei puteri, „care poate fi suprimată, dar nu afirmată sau care ar putea fi afirmată într-un fel numai după dispariția ei, prin vid, imposibil de înțeles, ceva, așadar, care nici măcar nu poate fi distrus, pentru că nu există" (p. 124).

Dacă, așa cum pare de netăgăduit, distrugerea umanității nu este o posibilitate de care omenirea dispune în mod conștient, ci rămâne încredințată contingentei unor decizii și evaluări care sunt în mare măsură aleatorii de către un sau alt șef de stat, argumentul lui Jaspers este apoi distrus, din temelii, pentru că bărbații care nu au efectiv capacitatea de a se autodistruge nici măcar nu pot deveni conștienți de această posibilitate de a-și transforma conștiința etic și politic. Jaspers pare să repete aici aceeași greșeală pe care a comis-o Husserl când, într-o prelegere din 1935 despre „Filosofia și criza umanității europene", în timp ce identifică cauza crizei în „abaterile raționalismului", pentru el, totuși, „rațiunea" europeană este mai bine definită ca sarcina de a ghida omenirea în progresul său infinit spre maturitate. Alternativa formulată aici deja clar între „o dispariție a Europei care a devenit din ce în ce mai străină de sine și de vocația sa rațională" și o „renaștere a Europei" în virtutea „un eroism al rațiunii" trădează conștiința inconfesabilă că acolo unde este nevoie de „eroism" nu mai este loc pentru acea „vocație rațională" (din care se precizează că deosebește umanitatea europeană de „papuași", cel puțin în măsura în care acestia din urmă se deosebesc de o fiară).

Ceea ce o rațiune bine gânditoare nu are curajul să accepte este că sfârșitul umanității europene sau al umanității însăși, constrânsă de aspirații anodine și deșarte, care lasă intact principiul care este responsabil pentru el, ajunge să se răstoarne, așa cum a spus Blanchot. clar, într-un „simplu fapt despre care nu e nimic de spus, decât că este însăși absența sensului, ceva care nu merită nici exaltare, nici disperare și poate nici măcar atenție". Niciun eveniment istoric - nici războiul atomic (sau, pentru Husserl, primul război mondial), nici exterminarea evreilor și cu siguranță nici pandemia - nu poate fi ipostatizat într-un eveniment epocal, dacă nu vrea să devină unul de neînțeles și gol, idolum historiae, pe care nu-l mai poate gândi sau înfrunta.

Prin urmare, este necesar să renunțăm fără rezerve la argumentul lui Jaspers, care afirmă incapacitatea rațiunii occidentale de a se gândi la problema unui scop pe care ea însăși l-a produs, dar pe care nu-l poate stăpâni în niciun fel. În fața realității propriului său scop, ea încearcă să câștige timp, transformând această realitate într-o posibilitate care se referă la o realizare viitoare, la un război atomic pe care rațiunea încă îl poate preveni. Ar fi fost poate mai consistent să presupunem că o umanitate care a produs bomba este deja moartă spiritual și că trebuie să începem să ne gândim la conștientizarea realității și nu la posibilitatea acestei morți. Dacă gândirea nu poate pune în mod rezonabil problema sfârșitului lumii, este pentru că gândul este întotdeauna situat în final, este în fiecare clipă o experiență a realității și nu a posibilității sfârșitului. Războiul de care ne temem este mereu în desfășurare și nu s-a încheiat niciodată, deoarece bomba aruncată odată în Hiroshima și Nagasaki nu a încetat niciodată să fie aruncată. Abia pornind de la aceasta conștientizare, sfârșitul umanității, războiul atomic, catastrofele climatice încetează să mai fie fantome care îngrozesc și paralizează un motiv incapabil să le înțeleagă și apar în schimb ceea ce sunt: fenomene politice mereu actuale în contingența și absurditatea lor, de care tocmai din acest motiv nu trebuie să ne mai temem ca de-o fatalitate fără alternative, ci le putem înfrunta de fiecare dată în funcție de instanțele concrete în care apar și de forțele pe care le avem pentru a le contracara sau de-a ne elibera. Aceasta este ceea ce am învățat în ultimii doi ani și, în fața unor oameni puternici care sunt din ce în ce mai incapabili să guverneze urgența pe care ei înșiși au produs-o, intenționăm să o prețuim."