• Tweet

În cazul actualei crize medicale, statul și „experții" sunt factorii care decid ce este bine sau rău pentru o masă uriașă de oameni, împiedicându-i să facă o alegere rațională, și astfel să-și exercite liberul arbitru.

Haloul emoțional în care mass-media îmbracă fiecare eveniment prezentat ne face mult mai emotivi și, prin urmare, mult mai puțin raționali, în ciuda multelor cunoștințe de care dispunem. Aceste schimbări s-au așezat pe o fundație încă mai profundă, dar și ea, tot recentă: omul ideologic. Revoluția franceză și epoca iluministă au inaugurat această nouă fază, deși ea fusese pregătită în Occident cu sute de ani înainte, începând chiar de la Marea Schismă. Ioan Petru Culianu observa că „manipularea, în zilele noastre, se produce mai ales cu ajutorul imaginii și cuvântului" și că se bazează, de fapt, pe știința manipulării fantasmelor, a pulsiunilor de tot felul ‒ unde „pulsiuni" denumesc, în terminologie psihologică, ceea ce Părinții înțeleg prin patimi și păcate.

Folosirea tacticilor de manipulare care se adresează emoționalului, instinctelor de bază, anulează sau diminuează semnificativ capacitatea omului de a raționa. Rațiunea este în centrul liberului arbitru, al voinței libere. Voința liberă, la rândul ei, implică o alegere. Această alegere nu poate să existe decât dacă mintea noastră percepe că există mai mult decât o singură opțiune. Dominația instinctului asupra rațiunii invalidează posibilitatea alegerii, pentru că instinctul trebuie satisfăcut. Frica de moarte nu deschide decât o singură opțiune: evitarea cu orice preț a morții. Foamea nu are decât o singură rezolvare: satisfacerea ei. Rațiunea însă introduce mai multe opțiuni, în funcție de context. Rațiunea pune întrebări și compară. Astfel, evitarea morții nu mai este singurul criteriu. Merită plătit prețul pentru evitarea morții? Dacă nu, atunci imediat se deschide o altă opțiune, pe care însă omul dominat de frică nu o poate vedea: înfruntarea pericolului morții. Tot rațiunea îi spune omului înfometat că a-și satisface foamea nu este singura opțiune. Cu alte cuvinte, rațiunea este cea care ne semnalizează că există și alte opțiuni, în afara celor dictate de instincte.

Sfinții închisorilor au înțeles, de pildă, că evitarea morții și a torturii nu era singura alegere. Ea se făcea cu prețul demonizării, al transformării în torționari, al lepădării credinței în Hristos. Gândirea eliberată de frica morții le-a deschis o altă perspectivă: acceptarea suferinței și chiar a morții. Cu alte cuvinte, rațiunea semnalizează omului că poate să-și exercite voința, chiar dacă acest lucru ar putea însemna jertfa supremă. De altfel, omul rațional și capabil să facă alegeri personale prin exercitarea voinței reprezintă însăși premisa democrației, încă din perioada Greciei Antice. Într-o democrație, se presupune că aleșii propun măsuri pentru care aduc argumente raționale și le supun judecății raționale a poporului.

Argumentul fricii

În cazul actualei crize medicale, statul și „experții" sunt factorii care decid ce este bine sau rău pentru o masă uriașă de oameni, împiedicându-i să facă o alegere rațională, și astfel să-și exercite liberul arbitru. Tehnicile behavioriste, elogiate de Forumul Economic Mondial pentru manipularea „pozitivă" din timpul pandemiei, nu fac altceva decât să trateze popoarele lumii ca pe o masă de oameni incapabili de a alege binele propriu. Aceasta este, în definitiv, diferența fundamentală dintre democrație și tiranie. Într-o democrație, publicul elector este considerat capabil sa judece care îi este binele. Într-o tiranie însă, este considerat incapabil de alegeri raționale.

Manipularea prin inducerea fricii își are totuși limitele ei. După o perioadă, șocul fricii inițiale, nesusținut de fapte concrete, ar trebui să scadă și să lase loc rațiunii și reașezării situației la proporții realiste. Tendința firească a creierului uman este de a căuta starea de echilibru și de a ieși din stările de frică și anxietate, atâta timp cât stimulii inițiali pălesc în fata realității de zi cu zi. Am putea numi acest proces „dezvrăjire". Un exemplu istoric este reacția oamenilor la epidemii cu impact real catastrofic, cum erau epidemiile de ciumă din secolele trecute. În trecut, ciuma avea o rată de mortalitate între 50-100%! În ciuda efectelor cu adevărat înfricoșătoare, primul lucru care se întâmpla după terminarea epidemiilor era revenirea vieții la normal. Tendința-reflex a societății, dar și la nivel de indivizi sănătoși mental, era să se reconecteze la tot ceea ce însemna ritualul vieții normale. Iată cum descrie Ion Ghica această întoarcere la normal după ce Bucureștiul fusese devastat de ultima mare izbucnire de ciumă, în timpul lui Vodă Caragea, între anii 1813-1814: „Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunți cu o mare vioiciune și nu s-a mai putut opri nimeni din petreceri până la postul Paștilor. Pe acea vreme, nunta era dandana mare! Mai întâi, pețitorii și colăceii cu aldămaș, după aceea logodnă cu arhiereu, diaconi, cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari, într-un cuvânt, cu mare zaiafet toată noaptea, până la luceafărul de zi".

Un contraexemplu este Noua Zeelandă, la un an de la izbucnirea crizei, unde s-a impus carantina națională pentru un singur caz de infecție ‒ nu de deces! Argumentul a fost că acest caz de infecție s-a multiplicat în câteva zeci sau sute. Nimeni nu a murit, nimeni nu a ajuns la reanimare.[2] Totuși, Prim-ministrul acestei țări își amenința cetățenii cu pedepse penale, dacă stau de vorbă cu vecinii sau îndrăznesc să iasă din casă pentru a privi un apus de soare. „Izolarea" era cuvântul de ordine. Într-o municipalitate din Australia s-a decis omorârea câinilor salvamari dintr-o crescătorie, ca să-i împiedice pe îngrijitorii voluntari să se deplaseze pentru a-i prelua, răspândind astfel virusul.[3] Aberația acestor măsuri este evidentă și nu ar mai avea nevoie de nici o explicație. Ceea ce uimește însă este acceptarea de către mase a acestor măsuri care nu mai au de mult nici o logică și care distrug sistematic cam tot ceea ce face ca viața noastră să fie demnă de trăit.

Frica, prin urmare, nu este singura explicație pentru succesul acestei propagande nemaiîntâlnite în istoria omenirii, prin magnitudinea ei. Nu am ajuns în această situație peste noapte. Mentalul omului modern a suferit schimbări radicale, în comparație cu miile de generații anterioare. De fapt, există mai multe straturi de schimbări profunde în mentalul omului modern care ne-au adus aici.

Spiritul critic și civilizația ecranelor

Civilizația „ecranelor", a realității virtuale - de la cinematograf și televizor până la internet și telefonul mobil - a produs mutații esențiale în modul de gândire al generațiilor actuale. Aceste schimbări sunt însă de dată oarecum recentă, dacă ne raportăm la momentul inventării cinematografului, trecând prin televizor și ajungând în zilele noastre la ecranele de smartphone. Aceste schimbări se suprapun peste altele, mai vechi, care au început să apară odată cu Revoluția franceză, iar apoi cu Revoluția științifică și industrială, și care au alterat fundamental spiritul critic și viziunea asupra realității a omului modern, în comparație cu omul dinaintea ecranelor și omul pre-ideologic.

Capacitatea omului de a emite o evaluare critică este condiționată de accesul lui la realitate, iar accesul neintermediat la realitate produce experiență de viață. Experiența de viață neintermediată a fiecăruia dintre noi este unică și fundamentală supraviețuirii la nivel primar. Prin „realitate" se înțelege acea percepție la care au acces cele cinci simțuri ale noastre - văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul -, dar și gândirea, care le procesează. Această experiență este primul scut care ne ferește de manipulări sau minciuni grosolane. Copiii, și mai ales copiii mici, nu au spirit critic. Ei cred orice li se spune. De aceea le și plac poveștile, pentru că ei cred în realitatea poveștilor. Unul dintre motivele principale pentru care copiii sunt atât de creduli este tocmai lipsa lor de experiență de viață. Dacă îi spui unui copil să-și bage mâna în foc, ar putea să accepte fără probleme, tocmai pentru că nu are experiența focului.

Din păcate, tocmai acest scut primar de apărare mentală a fost puternic afectat prin apariția mass-mediei și a ecranelor. Suntem, de departe, generația cea mai ruptă de realitate din istoria omenirii. O statistică oficială din 2012 descoperea că adolescenții petrec în jur de 12 ore în fața unui ecran de orice fel (de la TV la smartphone). În 2018, Pew Research, un reputat think-tank din Statele Unite, raporta că aproape 40% dintre tinerii între 18-29 de ani sunt online „aproape constant". Categoria matură, 30-49 de ani, este și ea constant online în proporție de 36%. Noua generație, așa-numita „generație Z", născută după 2000, bate toate recordurile, și nu este deloc surprinzător. Peste 50% dintre ei sunt online „aproape constant", unde „constant" înseamnă „zi și noapte". Aceasta înseamnă că, în perioada de veghe, omenirea întreagă nu este „conectată" la realitatea înconjurătoare, nu interacționează cu cei din jurul lor pentru perioade lungi de timp. Miliarde de oameni sunt pur și simplu absenți, iar absenteismul lor de „aici și acum" este înlocuit, din ce în ce mai mult, cu prezența în „realitatea" virtuală.

Prima caracteristică fundamentală a acestei „realități" o reprezintă faptul că, spre deosebire de realitatea clasică, este „o lume" construită de alții, cu reguli făcute de alții, cu informații pe care simțurile noastre nu le pot controla. De fapt, am fost setați să ne obișnuim cu înlocuirea treptată a experienței noastre de zi cu zi, asupra căreia avem control direct, cu o altă realitate, cea a ecranelor, asupra căreia nu avem control.

Distrugerea memoriei colective

Memoria, care se bazează pe experiența unică din viața fiecăruia, este celălalt scut împotriva manipulării. Memoria ne permite să comparăm diverse informații, să detectăm minciuna prin observarea lipsei de coerență și, mai ales, prin contradicțiile unui discurs. Minciuna, indiferent cât de elaborată este, indiferent cât de savant este amestecată cu adevărul, în ultimă instanță se bazează pe o inadvertență, pe o disonanță sau pe mai multe. Memoria, în esența ei, trebuie să ne permită să comparăm situații din trecut cu situații din prezent. Trecutul are avantajul că vine cu o soluție verificată sau, în orice caz, dă mărturie despre un proces finalizat și consecințele acestuia. Există memoria imediată și personală, dar și memoria istorică, mai greu de accesat.[4] De exemplu, se presupune că ar trebui să știm ce înseamnă anularea proprietății private sau traiul într-un regim comunist. Ar fi cu adevărat nefiresc ca, după experiența comunistă, populația să mai accepte noțiunea de pierdere a dreptului de proprietate, oricum ar fi ea ambalată legal. Fără numai dacă nu își pierde memoria, iar copiii nu mai sunt învățați istorie.

În trecut, înainte de apariția ecranelor, dar și a presei scrise, memoria colectivă reținea aspectele esențiale ale unei domnii într-un mod surprinzător de aproape de realitatea istorică. Populația Țării Românești, de pildă, își aduce aminte de Vlad Țepeș, chiar și după veacuri, într-un mod mult mai realist decât elucubrațiile unui Bram Stoker și ale unei întregi literaturi fantastice. Poporul și-l amintește pe Vlad Țepeș ca pe un domnitor care nu suferea hoția și nedreptatea (sau, mai modern spus, corupția), păstrându-se astfel povestea cupei de aur din care se bea de la o fântână din București, pe care nimeni nu a îndrăznit să o fure.

Deteriorarea memoriei colective ca urmare a bombardării mediatice a fost observată și studiată în ultimele decenii de către psihologi și neurologi. Un număr foarte mare de studii arată că stăm mult mai prost cu memoria decât generațiile dinaintea ecranelor, sau chiar decât generațiile de dinaintea internetului. Un aspect foarte ușor de verificat ar fi să ne întrebăm ce anume ne mai aducem aminte din diversele guvernări de după ʼ89. Acest lucru, cu foarte puține excepții, se aplică peste tot în lume. Sigur, unii ar putea să spună că se datorează frecvenței mari cu care se succed guvernele, dar și a receptării lor negative de către populație. Distrugerea memoriei are însă un efect în lanț asupra unui întreg proces cognitiv care stă la baza unei gândiri critice și, până la urmă, chiar a inteligenței, sau măcar a inteligenței de un anume tip, cum este inteligența socială.[5] Un număr din ce în ce mai mare de studii neurologice arată că expunerea la internet duce la reducerea materiei cenușii din creier, care este direct responsabilă de partea rațională, de calculul matematic, de planificare etc., cu alte cuvinte, pur și simplu scade nivelul de inteligență. Expunerea la televizor și la internet pare să se coreleze cu numărul în creștere al bolilor neuro-degenerative, cum este demența. Neuroștiintele ne spun că s-ar putea să fim mai proști decât generațiile dinaintea ecranelor. Există din ce în ce mai multe studii care arată că utilizatorii de smartphone, internet, media online, în general, au o capacitate analitică sensibil mai scăzută decât cei care folosesc navigarea online într-o măsură mai redusă.

Informație vs. cunoaștere

Gândirea analitică stă la baza oricărei gândiri critice. Gândirea analitică, la nivel primar, este capacitatea de a interpreta corect un set de informații și de a trage concluzia corectă. De asemenea, are capacitatea de a sesiza consecințele unei acțiuni sau decizii. Analiza corectă a unei situații și a implicațiilor ei permite și o soluționare sau o reacție corectă. Astfel, diminuarea gândirii analitice conduce la incapacitatea omului modern de a mai descifra ce anume din informația înconjurătoare îl afectează cu adevărat, ce anume din ce se întâmplă este cu adevărat important pentru el și ce nu. Omul de astăzi este tot mai incapabil să înțeleagă sau să facă un minim efort de imaginație să vadă efectele unui eveniment asupra propriei sale vieți. Această incapacitate de analiză și de prevedere s-a observat la cei mai mari consumatori de ecrane, adică la generația post ʼ90, și mai ales cea post 2000. Exemplul cel mai bun este ceea ce se întâmplă la ora actuală.

Un aspect puțin discutat până acum este că, tot din cauza mass-mediei, omul contemporan este nevoit să-și dea cu părerea sau să accepte o viziune despre niște fenomene de o complexitate greu de închipuit, dar mai ales foarte ambigue. De pildă, subiecte precum „vaccinurile" bazate pe terapie genică, tehnica ARN-ului mesager sau rolul bioxidului de carbon în atmosferă sunt subiecte extrem de complexe, iar argumentele pot fi foarte ușor manipulate tocmai datorită complexității lor. Să ne referim la ultimele două mari crize: criza COVID și criza încălzirii globale. Complexitatea sau aparenta complexitate a subiectului dezarmează imediat audiența.

Unul dintre argumentele cu un foarte bun impact este că până și o singură moarte contează. Să comparăm, de pildă, decesele de COVID cu cele de TBC. În lume, în fiecare an, mor în jur de 1,5 milioane de oameni de TBC. În România, mor anual în jur de 1.500 pe an. TBC-ul este o boală care se răspândește tot prin aerosoli și care, în ciuda faptului că beneficiază de tratament, are o rată a mortalității de 100 de ori mai mare decât a COVID-ului, adică în jur de 12%. În aceste condiții, dacă am folosi logica aplicată în COVID, ar trebui ca oriunde sunt înregistrați bolnavi de TBC să se implementeze aceleași măsuri. În fond, TBC-ul se răspândește tot pe cale orală, face și el multe victime, iar distanțarea socială, masca și carantina ar putea fi justificate cu ușurință. Cu ce sunt mai importanți morții de COVID decât cei de TBC? De ce n-am lua aceleași măsuri pentru orice altă boală transmisibilă pe cale aeriană?

Primul lucru care izbește este complexitatea uriașă a subiectului și lipsa unor informații importante încă de la început. Majoritatea oamenilor însă nu poate sesiza acest lucru, ci este nevoită să accepte informația, reproducând apoi papagalicește niște cifre a căror semnificație nu o înțelege, pentru că sunt complet scoase din context. Acest aspect însă nu este de ieri, de azi. Omul ecranelor trăiește cu impresia că „știe" ‒ și există o inflație de oameni care „știu" subiecte complexe. De fapt, ei nu fac decât să reproducă o informație oferită de alții, de niște personaje pe care le cunosc prea puțin: stafiile de pe sticlă. Și, sub acest aspect, știința poate deveni instrument de propagandă - pură ideologie. În fața cuvintelor magice „știință" și „experți", aruncăm la gunoi și ultima rămășiță de bun-simț care ne-a mai rămas. Observăm încrederea fanatică, fără nici o legătură cu realitatea, a omului actual în „știință", „tehnologie" și „experți".

Astfel, spre deosebire de lumea lui Orwell, dar în concordanță cu „minunata lume nouă", tehnica a devenit atât de dezvoltată, încât reușește să impună, fără coerciție fizică, o dictatură a informației și o spălare a creierelor benevolă și suficient de subtilă, încât să fie greu identificabilă de subiecți. Spălarea creierelor și distrugerea memoriei, ca și a capacității de a face corelații și comparații, se realizează mult mai profund și mai eficient prin lipsa coerciției fizice. Efectul direct al acestei situații este că omul modern este din ce în ce mai predispus să uite de o rațiune elementară și să răspundă emoțional, în stil pavlovian, la ceea ce ecranele îl condiționează să simtă și să creadă. Acest lucru îl face mult mai dispus să accepte un sistem totalitar, cum este cel care se încearcă să se impună astăzi.

Daniela Ionescu
Doctor în Științe Politice