• Tweet

Că epidemiile nu sunt ceva nou, se știe. Se și spune că "de a lungul istoriei, atunci când oamenii s-au răspândit în lume, au avut însoțitor constant bolile infecțioase. Chiar în această eră modernă, epidemiile sunt aproape constante" (Mohammed Cherkaoui, The Shifting Geopolitics of Coronavirus and the Demise of Neoliberalism,19 martie 2020). Doar de la Primul Război Mondial încoace s-au înregistrat "gripa spaniolă" (1918-19), cu patruzeci de milioane de morți, "febra asiatică" (1957-58), HIV/AIDS (1981), "gripa aviară" (1997), SARS (2002-2003), EBOLA (2014-2016) și altele.

Numai că noua epidemie ar putea să fie devastatoare. Singure SUA, cu acumulările lor unice, nu exclud să înregistreze peste două sute de mii de victime. Aproape că nici un loc de pe Pământ în care trăiesc oameni nu pare ocolit. Din creștere economică lumea a fost aruncată brusc în recesiune. Sunt consecințe grele, care obligă la a regândi cam totul.

Când oamenii sunt în primejdie, gândul la Dumnezeu este între primele. Faptul este firesc. Religia a fost poate cea mai mare resursă motivatoare în istorie și este parte organică a culturii trăite de cei care suntem astăzi.

Dumnezeu este atotputernic și, cum s-a spus nu demult, "Deus caritas est (Dumnezeu este iubire)". Ceva s-a petrecut, însă, dincolo de lumea accesibilă nouă. Isaac Luria avea dreptate: în atotputernicia sa, Dumnezeu a lăsat lumea în seama ei și pe mâna oamenilor spre a vedea ce pot face din ea și din ei. Dumnezeu nu și-a abandonat creația, nu a întors fața, dar i-a pus pe oameni să-și construiască lumea în care vor să trăiască.

Societatea modernă, ai cărei membri mai târziu născuți suntem și noi, cei de azi, este rezultatul. Iar când ai răspunderea construcției ai multe de făcut. Dacă citim revelațiile ce au pus în mișcare cultura lumii, oamenii aveau de respectat ființa umană a fiecăruia, de ajutat pe cel în nevoie, de făcut dreptate, de îngrijit natura, de cultivat adevărul și binele și de aspirat la o viață înțeleaptă.

Acum, odată cu pandemia coronavirusului 19, ei au de satisfăcut urgențe. Încă este redusă testarea, încât știm puțin despre mecanismele răspândirii virusului. Operăm cu descrieri făcute la Wuhan, dar dacă acel virus, cum ne spun analizele, a înregistrat mutații? "Gripa spaniolă" a omorât în Europa adulți tineri, iar în India populația flămândă - pe cine vizează nou coronavirus? Nu se cunoaște deocamdată vaccinul potrivit. Nu se știe nici măcar amploarea infecției, căci în multe țări testarea abia a început.

Cunoaștem geografia răspândirii, dar originea virusului rămâne controversată între alternative: piața fructelor de mare sau lilieci sau un laborator sau ceva în afara Chinei. Până la tranșarea cu argumente factuale a disputei, suntem cu coronavirus 19 printre oameni la o scară cu puține precedente. Calculele spun că cincizeci de milioane de oameni ar fi putut fi deja infectați.

Cred că nu sunt de ignorat câteva fapte privind originea virusului. Am în vedere condițiile vieții subtropicale, combinate cu mari concentrări de populație, de multe ori în periferii mizere ale unor metropole urbane sau în zone poluate, și cu efectele schimbării climatului, care antrenează modificări în sfera microorganismelor.

Spre deosebire de abordările sociologizante, care ocupă în aceste săptămâni mass media, sunt de părere că doar natura sau ceva ce recompune ori măcar influențează (de pildă, prin ionizare sau poluare) mecanisme ale naturii, pot genera, totuși, viruși biologici. Restul ține, firește, de societăți.

Impactul și transmiterea virușilor depind, desigur, de „modelul economic hegemonic" (David Harvey, Anti-Capitalist Politics in the Time of COVID 19). De fapt, sunt afectate cel mai mult astăzi țări care sunt mari "sugative" de turiști (Italia, Franța, Spania) și țările aflate în centrul schimburilor mondiale (SUA, China, Germania, Marea Britanie), care structurează azi economia lumii.

Nici o țară nu este pregătită să spitalizeze instantaneu un efectiv nelimitat de infectați, după cum nici una nu poate administra în timp scurt teste pe scară mare. Grav este, însă, că industria medicamentelor a fost prinsă pe picior greșit. Ea pare să nu fi produs suficiente antibiotice (Mike Davis, The Coronavirus Crisis Is a Monster Fueled by Capitalism, 20 martie, 2020), preferând în anii din urmă investiții mai profitabile.

Nici o țară nu a scăpat fără victime, dar Israel și Germania au făcut față mai bine situațiilor. Ele au acum procente mai joase de decedați printre infectați, având sisteme de sănătate mai bine puse la punct. În plus, ambele au înțeles deja în decembrie 2019 noutatea bolii de plămâni semnalată de medici chinezi și s-au lansat în căutarea antidotului.

Peste toate situațiile se înalță, însă, un adevăr simplu: în fața infectării nu mai este siguranță pentru o parte a societății, câtă vreme nu este siguranță pentru toți. De aceea, asigurările de sănătate cuprinzătoare (universal coverage) nu vor mai fi de ocolit, oricare ar fi disputa politică.

În acest context, s-a deschis înfruntarea epidemiilor cu ajutorul digitalizării. Scriitorul sud-corean Byung-Chul Han (vezi Beatriz Garcia, Key to Coronavirus:Why are the Western countries failing to control the pandemic?, AL DIA, Philadelphia, 22 martie 2020) explică ceea ce s-a realizat în China și Coreea de Sud, în materie de oprire a răspândirii virusului, prin „supravegherea digitală (digital surveillance)". Aceasta preia, în orice clipă, temperatura persoanei. Civic, digitalizarea nu este aici fără inconveniente, dar preventiv contează. Aș observa că Israelul are rețeaua electronică ce permite fiecărui cetățean, oriunde se află, să facă o aplicație, încât medicii să poată lua act de starea lui.

După amânări datorate perplexității, autoritățile publice s-au repezit să îngrădească virusul. Am fost de la început de părere că țintiți trebuie să fie virusul și purtătorii lui. Erau, așadar, de instituit, de la primele semne de pericol, controale medicale fără lacune la frontiere și inspecții sanitare, dar nu de oprit toate activitățile - mai ales că unele nu extind virusul. Nu văd, de pildă, de ce voluntariatul, medical sau de altă natură, să fie oprit, oprind de-a valma tot ce mișcă!

România avea avantajul că, nefiind "sugativă" turistică și având o populație în bună măsură vaccinată antigripal, putea să țină noul virus sub control. Numai că aici decidenții practică cea mai primitivă politică.

Mai întâi, aceștia au amânat cât au putut luarea de măsuri, fiind obsedați de "alegerile anticipate". Nu pentru a da un orizont țării, căci evident nu sunt în stare, ci pentru a se asigura că nimeni nu-i va putea trage la răspundere în anii ce vin. Desfigurarea prostească a democrației este mijloc de conservare de sine.

După ce au manipulat în "alegeri" și "referendumuri" butaforice cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace, alimentând-o cu falsuri și aberații, decidenții s-au simțit datori să-i preia fără control medical serios pe toți sosiții la frontieră. S-a ajuns ca peste un milion de veniți din zonele infectate să se răspândească în sate și orașe. Iar acum, se cere "stați acasă", după ce chiar casa a fost virusată.

În multe țări europene, guvernele au proclamat starea de neceesitate. Unii consideră că este un "răspuns disproporționat", explicabil prin tendința de a folosi starea excepțională ca paradigmă a guvernării și prin încercarea de a profita de epidemie pentru a se obține, în absența terorismului, mobilizarea generală (Giorgio Agamben, "The Invention of an Epidemic", în Quodlibet, 26 februarie 2020). Alții spun că starea de necesitate se adoptă din multe rațiuni în vremea noastră (Jean-Luc Nancy, "Viral Exception", în Antinomie, 27 februarie 2020), nu numai din interese de mărire a puterii.

Acest fapt nu scoate din discuție întrebarea privind folosirea stării de necesitate. În condițiile date, se proclamă asemenea stare spre a ataca virusul și a reduce efectivul de purtători, nu pentru ca inși fără valoare să trișeze, dându-se drept salvatori.

Ce va veni după pandemie este dependent, înainte de orice, de ceea ce se petrece. Pe bună dreptate, Papa Francisc relansează tema raporturilor deranjate cu natura. "Atunci când eșuăm în a recunoaște ca parte a realității valoarea unei persoane sărace, a unui embrion uman, a unei persoane cu disabilități - ca să mă refer doar la câteva exemple - este dificil de auzit plânsul naturii înseși; toate sunt conectate". Nu va fi, așadar, viitor sigur fără o natură recunoscută și valorificată în ceea ce are.

Este adevărat că autoritățile publice din multe locuri s-au compromis. Cum se vede la noi, obsesia "alegerilor anticipate", acum a "alegerilor" care să legitimeze "guvernul meu", întunecă și așa anacronica optică a decidenților. Iar obsesia "omului meu", în locul persoanelor competente - la nivelul guvernării, dar și la Suceava, Arad și în alte locuri din țară - duce confuzia valorilor, ce se cultivă sistematic în România deceniilor din urmă, la urmări tragice. Este destul să intri în detaliile "cazului Suceava" - cu numiri în funcții ale unora care, precum zic bucovinenii, nici de "căprari" nu-s buni, cu aducerea, cu autobuze și avioane, de emigrați, tot din nevoi "electorale" - pentru a-ți da seama de iresponsabilitatea la care s-a ajuns.

Are loc, într-adevăr, „prăbușirea autorității publice, mai mult decât un derapaj totalitar dramatic" (Roberto Esposito, "Cured to a Bitter End", în Antinomie, 28 februarie 2020). S-au uzat, însă, mai ales politici. Este clar că epoca neoliberalismului se apropie de sfârșit. Ea a adus libertăți mai mult ca oricând, pentru foarte mulți oameni. Nu a reușit, însă, să lege de libertăți - de altfel, nici nu a încercat - răspunderi și un sens reflectat al vieții. Nedreptățile s-au extins, decalajele, dintre cetățeni și dintre țări, s-au adâncit, ostilitățile între state au revenit, iar viața oamenilor se consumă în lupta pentru supraviețuire sau putere.

Unii pledează deja pentru luarea sub control a sistemelor de sănătate. Schimbările ce vin vor trebui să fie, însă, mai largi, dacă va fi curajul schimbării.

Sunt cel puțin trei învățături din care se cuvin trase consecințe: natura poate fi la fel de puternică ca orice armă; necunoașterea noastră, ca oameni, este mai mare decât se crede; iar solidaritatea umană trebuie să treacă dincolo de culturi și regimuri. Moderația în gânduri și fapte devine astfel imperativă!

Ar fi cazul ca, mai ales în țările din liniile secundare, cercetarea științifică inovativă să scoată de pe scenă cantitatea enormă a verbiajului gol. Este din nou limpede că academismul gonflat și sterp este opusul valorii, nicidecum confirmarea ei. Ideea nouă, soluția salutară s-ar cuveni să redevină criteriul valorii profesionale.

Este clar că vin schimbări majore ale activităților. „Munca la domiciliu", sprijinită și de revoluția continuă din electronică, capătă o nouă pondere, iar reorganizarea activităților dincoace de "societatea masificată" se impune. Și una și alta antrenează schimbări în lanț.

Tot atât de clare sunt solicitările globale. „Corectura globalizării", angajată de Statele Unite ale Americii în ultimii ani, și recunoașterea identităților naționale și a rolului statului național - care nu este nicidecum „etnostatul", dar se află la distanță de un cosmopolitism paralizant - vor trebui reasumate. Este din nou limpede că mobilizarea națională nu se opune automat libertăților civile.

Lumea va arăta altfel în urma pandemiei. Dar încă este prea devreme pentru anticipări stricte. Influenți strategi le emit, totuși.

Stephen Walt, de la Harvard University, scrie că, "pe scurt, Covid 19 va crea o lume mai puțin deschisă, mai puțin prosperă și mai puțin liberă" ( "How the World Will Look After Coronavirus Pandemic", Foreign Policy, March, 20, 2020). Da, așa va fi, dacă nu se va învăța destul din experiența ultimilor cincizeci de ani!

ȘI eu cred că schimbări în viziunea asupra relațiilor internaționale, la care se referă deja mulți, sunt indispensabile. O spun, de altfel, și strategi americani, și cei chinezi, și cei ruși, și cei germani. Printre alternative, există însă și astăzi aceea a ieșirii din exclusivismul confruntării, spre limanul cooperării.

Mereu realistul Robert D. Kaplan întrevede revenirea la scindările globale. El scrie că "ceea ce ne așteaptă va fi o interacțiune a ideologiilor și a naturii înseși" ("The Neomalthusian World of the Coronavirus", în The National Interest, February, 28, 2020), care va diviza lumea. Numai că și aici este vorba de o eventualitate. De una concurată, totuși, de altele!

Sunt de părere că lumea rămâne sub impactul "geometriei variabile a supraputerilor" (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Oricât de contorsionată este situația momentană, nu apar semne ale schimbării acestei "geometrii". Îți dai seama de acest fapt examinând dependențele reciproce dintre supraputeri, puteri și țări în general.

Spus simplu, ca umanitate suntem, cel puțin în raporturile cu natura, în aceeași barcă. O schimbare, forțată din orice direcție, ar duce în acest moment, după părerea mea, tocmai la "anarhia" pe care Robert D. Kaplan o anticipează, nu fără groază.

Byung- Chul Han exprimă optica modernității asiatice când susține că urmează „crahul" civilizației europene. „Crahul putea să vină și fără virus. Probabil că virusul este doar preludiul la un crah mult mai mare". Europenii mai vorbesc de „dușmanul invizibil (invisible enemy)", căci nu s-ar fi eliberat de limbajul războiului rece, dar „provocarea" la schimbare este, pentru bătrânul continent, mult mai mare. Să sperăm că după virus vine o „revoluție umană (human revolution)", conchide Byung-Chul Han, care va înlocui o societate „destructivă", fără a recurge la „poliție digitală". Nu virusul va face acea „revoluție", ci „oamenii cu rațiune".

În orice caz, ce vine este dependent de ceea ce oamenii vor fi în stare să gândească după o răvășire fără precedent. Eu sunt de părere că nu va fi „crah", dar va fi nevoie de o reorganizare din temelii a actualei Uniuni Europene. Altfel, aceasta devine istorie. Căci nu are cum să dureze ceea ce s-a înstrăinat de meritocrație, de democrație, de inovație și de preocuparea pentru cetățeanul simplu.

Probabil nu prea târziu sunt de tras concluzii observând ce s-a făcut din proiectele de democratizare și de unificare europeană ale cotiturii benefice din jurul lui 1990. Și stabilind cu acuratețe cum și de către cine s-a fracturat democratizarea, încât au proliferat, în unele țări, regimuri anacronice și decidenți incapabili, iar Uniunea Europeană a fost adusă în paralizia din primăvara lui 2020.

De curajul de a privi realitățile în față și de a schimba abordări, organizări, politici, decidenți depinde, în fond, ceea ce vine. Iar la noi, unde amatorismul dă astăzi tonul, va fi nevoie de schimbare cu atât mai mare!

Andrei Marga