• Tweet

De mai bine de doi ani, SUA trăieşte pe scena mondială o teribilă psihodramă legată de un presupus amestec al Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 şi de o coluziune a preşedintelui ales, Donald Trump, şi a echipei sale de campanie cu interese şi organizaţii ruseşti.

Ancheta procurorului special Robert Mueller, fost şef al FBI, l-a albit, l-a dezvinovăţit aproape în întregime pe preşedintele Trump (minus obstrucţionarea justiţiei), dar, aşa cum s-a văzut la recenta sa audiere în Congres, procurorul Mueller nu a renunţat la fantasmagoria amestecului Rusiei în alegerile americane. Există opinia deja foarte răspândită că toată comedia cu amestecul Rusiei în politica internă americană nu a fost decât o imensă diversiune a clanului Clinton şi a Partidului Democrat pentru a justifica miliardele de dolari aruncate pe gârlă şi alte interese de clan, printre care amestecul lui Soros şi a celor pe care îi reprezintă.

La noi, mandatul lui Klaus Iohannis se încheie fără vreo reuşită notabilă, motiv pentru care acesta nu ar mai trebui să candideze şi ar trebui să se declare, la fel ca Emil Constantinescu, învins de sistem. Lucru care se mai poate întâmpla în următoarele două luni, deşi Klaus Iohannis nu a fost decât reprezentantul disciplinat al sistemului de la un cap la altul. Tot învins de sistem, deşi a fost doar partidul sistemului, ar trebui să se declare şi PNL - de fapt, PDL (Băsescu) sub sigla ciordită de la impostorii urmaşi ai Brătienilor. Klaus Iohannis a fost şi este din ce în ce mai pregnant perceput şi descris ca omul Germaniei în România. Un Gauleiter, un satrap provincial, un guvernator propulsat în numele Germaniei care patronează discreţionar UE. Prin luxemburghezul Jean-Claude Juncker, prin polonezul Donald Tusk, minoritar el însuşi din Gdansk (Danzig), şi prin toate structurile UE, începând cu moneda euro şi cu Banca Centrală Europeană. Totuşi, nimeni nu a adus vreo probă concretă despre amestecul Germaniei în alegerea lui Klaus Iohannis sau în numirea lui Eduard Hellvig la SRI.

Tot aşa, ascensiunea recentă a USR şi a candidatului său la prezidenţiale, Dan Barna, care se estimează nu doar că va ajunge în turul doi, în finală, ci şi că va câştiga prezidenţialele, fie împotriva lui Iohannis, fie împotriva Vioricăi Dăncilă, e atribuită unei politici franceze ofensive în România. Într-adevăr, Dacian Cioloş, asociatul candidatului Dan Barna, după ce a ajuns acum câţiva ani comisar european cu sprijinul la vedere al Franţei, a fost numit recent şef de grup în Parlamentul European al Renew Europe din care face parte şi partidul LREM al preşedintelui francez Emmanuel Macron. În plus, e evident că Franţa are interese economice mari în România, dar Franţa are interese şi mai mari în SUA sau în Rusia şi în alte părţi ale lumii. Şi totuşi, nu se „oboseşte" să-şi „plaseze" preşedinţi peste tot. Deci, de aici şi până la un amestec al Franţei în politica românească mergând până la alegerea preşedintelui României e cale lungă.

În toate aceste „scenarii" conspiraţioniste sunt uitate (intenţionat ?) alte două forţe implicate în asemenea mari mişcări şi decizii politice. Sunt uitate în primul rând forţele care acţionează global, marea finanţă, multinaţionalele, fondurile de investiţii, doar din când în când identificate cu George Soros, ca şi cum acesta ar putea fi ubicuu şi simultan, începând cu SUA însăşi. Nu apar aproape niciodată marile familii care deţin avuţia mondială şi sunt evocate destul de rar Grupul Bilderberg, Trilaterala, Council of Foreign Relations, Aspen, Clubul de la Roma, cu instrumentele lor practice FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc. A doua forţă prin care acţionează local „globalii" numiţi mai înainte sunt serviciile de informaţii înfrăţite cu media şi patronând justiţia din fiecare ţară, pentru că ţările încă există şi, probabil, vor mai exista o vreme. Serviciile de intelligence mai răspund destul de puţin la comanda politică naţională sau mai degrabă au transformat politica naţională şi pe politicienii băştinaşi în instrumentele obediente ale politicii globale. Începând cu Emil Constantinescu şi Ion Iliescu cel din 2001-2004, preşedintele României a fost hotărât de interese globale, cu amestecul copios al securiştilor locali, care şi-au servit cum s-au priceput şi interesele lor de grup, de gaşcă. Amestecul fostului preşedinte Traian Băsescu şi al SRI în decizia propulsării lui Klaus Iohannis în dauna lui Crin Antonescu nu a fost cercetat încă.

Guvernul mondial nu e doar o metaforă, e un obiectiv foarte concret de atins. În acest sens poate fi citit cu folos Jacques Attali, un iniţiat, care a fost foarte apropiat de preşedinţii francezi François Mitterrand, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, şi l-ar fi fabricat, după propria lui mărturisire, de-a dreptul pe actualul preşedinte francez. Aceleaşi forţe care l-au făcut preşedinte pe Emmanuel Macron îl pot face preşedinte şi pe Dan Barna în România. Dar nu se poate vorbi în cele două cazuri de „Franţa" însăşi. Pentru că azi Franţa e mai degrabă Vestele galbene, în stradă de vreo opt luni. Împotriva lui Emmanuel Macron, împotriva UE şi a noii ordini globale. Şi în Franţa nu numai Vestele galbene sunt împotrivă. Global, ruptura dintre cei 1 % care deţin averea şi puterea şi restul populaţiei nu face decât să se adâncească.

Desigur, SUA, China, Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa continuă să fie mari puteri cu influenţă globală, cu servicii secrete şi cu armate care continuă să se amestece peste tot - în Siria, în Ucraina, în Venezuela, în Yemen, în Irak şi în Afganistan, în Coreea de Nord, în Cuba, dar şi în Republica Moldova... -, şi ameninţă şi Iranul. Toate aceste mari puteri se pot amesteca şi în alegerile prezidenţiale din România. Dar forţa „globalilor", care nu reprezintă nici una dintre aceste mari puteri, nici măcar SUA sau Marea Britanie, cum încă mulţi îşi închipuie, e cea dominantă în ceasul de faţă. Şi aceştia se pot amesteca în orice ţară, inclusiv în SUA şi în Rusia. Dar mult mai puţin în China, care, probabil, îşi va impune până la urmă viziunea ei globală, cea intitulată Drumul Mătăsii, în dauna globaliştilor de azi. Pax americana, care nu a triumfat, de fapt, niciodată, va fi înlocuită, probabil paşnic, de o Pax sinica (de la China).

Petru Romosan