• Tweet

Marius Oprea a scris pe siteul agenției Mediafax că evenimentul de la Pitești semnifică victoria definitivă a Securității, înviinșii fiind „România și poporul ei, cu sute de mii de morminte fără cruce".

Noul "fenomen Piteşti", într-o altă lectură - genul Hodor

Lumea e cu ochii pe funeraliile reginei Elisabeta a II-a, sau pe ofensiva ucraineană. În ţară, cei mai mulţi români sunt cu ochii pe preţuri, pe cei 50 de bani la litrul de carburant - se mai dau, sau nu se mai dau? Guvernul nu s-a hotărît încă. Mai are două zile la dispoziţie şi românul trebuie să stea cu nervii întinşi, pînă în ultima clipă. Alte veşti: pensionarii viitorului află că, în conformitate cu cele prevăzute în PNRR, "rezilienţa şi reconstrucţia României" va însemna pensii mai mici pentru ei. Şi mai tîrzii. Cine mai stă să se gîndească la morţi, cînd viii nu ştiu de unde să apuce viaţa, care se scumpeşte de la o zi la alta?

În această vînzoleală tristă şi cenuşie, care anunţă vremuri precum cele pe care le-am trăit sub Ceauşescu în anii '80, inclusiv frigul din case şi o foame care de astă dată nu e pentru că nu ai ce cumpăra, ci nu ai cu ce, singurii care nu au problema zilei de mîine ridică monumente. În această agitaţie deprimantă, am trăit să văd cum Securitatea învinge. Cum calcă pe morminte fără cruce, cum le ridică monumente torţionarilor.

Cum altfel, decît o victorie a lor, poate fi interpretat faptul că foştii securişti sînt socotiţi, nu de azi, ci de mai multă vreme oameni care "au folosit; arma informaţiei & pentru a opri şi contracara ameninţările la adresa naţiunii române", cum spune un ziar on-line local, despre ceea ce s-a petrecut la Piteşti? Iată şi ce s-a petrecut: "Astăzi (14 septembrie - n.n.) începînd cu ora 11.30, la Capela Militară din Piteşti a avut loc reuniunea prilejuită de dezvelirea monumentului comemorativ închinat militarilor care au activat pe „frontul nevăzut" în activitatea de apărare a valorilor fundamentale ale României". Despre ei, aceeaşi sursă ("Argeş press") spune, fără să citeze, că "sînt nu numai eroii de pe „frontul nevăzut" , dar şi eroii „ tăcuţi" .

Iată cum, din imaginarul colectiv, dispare victima şi apare în locul ei torţionarul. Elisabeta Rizea e înlocuită de căpitanul Cârnu din Serviciul "Bande" al Securităţii, cel care-i smulgea părul în anchetă şi o călca în picioare. Acum, căpitanul Cârnu e "eroul nevăzut", căruia la Piteşti i se ridică un monument. Unde Elisabeta Rizea sau vreunul din partizanii luptei anticomuniste n-au nici măcar o plăcuţă, un semn cît de mic care să le comemoreze jertfa. Cine a cîştigat, deci, în lupta cu comunismul? Cei care l-au apărat, nu cei care s-au ridicat împotriva lui. Securitatea, şi nu cei care au ieşit în stradă, în decembrie 1989. Securitatea a cîştigat pe toate planurile. Nici măcar securiştii care au ieşit la pensie din '89 nu o duc rău. Şi ei, şi urmaşii lor din "servicii" sînt prosperi. Ei pot ieşi la pensie şi la 45 de ani, iar pensia nu le e ameninţată nicicum de "rezilienţă şi reconstrucţie". Şi, iată, ce nu sperau în timpul comunismului, cu atît mai puţin în decembrie 1989, s-a împlinit: acum sînt admiraţi. Au devenit eroi ai unei străzi amorţite şi amnezice.

Iniţiatorul evenimentului a fost Dumitru Şovar, fost colonel SRI, provenit din Securitate (din "generaţia căpitanilor" Departamentului Securităţii Statului, care au populat serviciile secrete înfiinţare în 1990). El conduce  Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii, Filiala Piteşti, de mulţi ani. Antetul de pe invitaţia trimisă oaspeţilor cu ocazia inaugurării troiţei din Cimitirul Eroilor, ridicat pentru "înaintaşii" din "servicii", adică securiştii care "s-au jertfit" pe "frontul nevăzut", e cel al Serviciului Român de Informaţii, care nu mai lasă loc de dubiu: între Securitate şi SRI s-a restabilit echivalenţa: începînd cu cele petrecute la Piteşti, SRI-ul îşi asumă  moştenirea Securităţii şi îi eroizează "cadrele".

La inaugurarea monumentului în cinstea şi memoria înaintaşilor săi, fostul securist Şovar de la Piteşti spunea: „ Serviciile de informaţii au cerut multe jertfe generaţiilor care au precedat şi vor mai cere încă. Ele însă nu au putut oferi şi nu vor oferi niciodată vreo favoare a recunoştinţei celor sortiţi să poarte povara acestor grele misiuni.  E lung şirul celor care au sacrificat zeci de ani, de zile şi de nopţi şi au depus un imens capital de străduinţă pentru a aduce cu un pas mai departe soarta acestor instituţii" . Aşa e, are dreptate. Nu vom şti niciodată culisele reînfiinţării Securităţii, sub alte chipuri, după 1989. Pentru că, dacă Departamentul Securităţii Statului a suferit ceva în 1989, aceasta a privit doar unitatea aparatului.

DSS-ul s-a spart, în puzderia de "servicii de informaţii" din România. Unii, puţini, au ieşit de tot din sistem: pentru că erau prea "compromişi" cînd în stradă se mai striga încă "jos comunismul" au trecut în "civilie". Anchetatorii penali ai Securităţii şi unii de la "informaţii interne", cu facultate de drept la zi, au intrat în magistratură, avocatură, au devenit notari, au împînzit structurile Ministerului Justiţiei sau de Interne. Civili fiind, şi-au putut face şi firme - precum Ristea Priboi, care, cu toată vîrsta înaintată, acum e unul din "băieţii deştepţi", adică "trader" de energie la o firmă bulgărească, a cărei ocupaţie e să tranzacţioneze vînzarea de energie electrică în România. Cele mai comune afaceri, ale celor pe care nu i-a dus capul mai departe de fosta preocupare, au devenit înfiinţarea firmelor de "protecţie şi pază" - precum cea a sus-numitului colonel Dumitru Şovar, de la Piteşti, care înhaţă mai toate contractele cu statul. Civili fiind, au intrat în masonerie. Tot ca Şovar, mason declarat. Însă, cei mai mulţi dintre "căpitanii Securităţii" de la 1989 au fost încadraţi în SRI şi în celelalte "servicii".

La Piteşti, sub sigla Serviciului Român de Informaţii, au participat la ridicarea monumentului închinat "înaintaşilor eroi" (din Securitate, termen care n-a fost nicidecum pomenit la eveniment) „cadre militare în rezervă ale SRI, SIE şi Direcţiei de Informaţii Militare din mai multe judeţe ale ţării, reprezentanţi ai asociaţiilor de rezervişti ai MAPN, MAI precum şi membri ai Asociaţiei Cultul Eroilor Regina Maria". Cu alte cuvinte, s-a reunit întregul Departament al Securităţii Statului, inclusiv Direcţia a IV de contrainformaţii militare, foştii "ceişti" ai Armatei. Cu toţii au adus slavă eroilor "frontului nevăzut".

Nu toţi piteştenii au tăcut, faţă de acest eveniment. Am citit şi o opinie "separată", scrisă de Florin S. Negru pe un site local de ştiri, "Bitpress":, „Azi, de Ziua Crucii, Securitatea mai pune o cruce României şi nu oriunde, ci la Piteşti, locul unde aceeaşi Securitate a comis cele mai mari nenorociri de pe teritoriul României. Totul în deplina şi complicea tăcere a administraţiei şi clasei politice locale şi judeţene, totul cu largul concurs al reprezentanţilor Armatei din oraş şi judeţ. Piteştiul şi Argeşul sînt de acum ruşinea României. Spun asta pentru că în oraşul Fenomenului Piteşti se inaugurează azi un monument închinat Securităţii şi nu victimelor ei. Nici nu e de mirare. Atîta vreme cît cea mai aprinsă dezbatere a momentului dintre primii doi oameni ai locului, primarul Piteştiului şi prefectul de Argeş, este despre cum să măsurăm rahatul care ajunge la canal, nu ar trebui să mai mire pe nimeni că Securitatea îşi ridică monumente pe memoria propriilor victime. Ar trebui să vă fie ruşine, domnilor Gentea şi Perianu, şi tuturor celor din partidele dumneavoastră pentru că aţi permis aşa ceva în oraşul şi în judeţul nostru! Dar, ştiu, nu vă este pentru că nu aveţi timp, încă sînteţi prea ocupaţi cu cearta voastră pe rahat... Din păcate, doar de atît sînteţi în stare". Sau, pentru că veni vorba, de a le socoti "rahaţi cu ochi", pe victimele reeducării de la Piteşti, cum a făcut-o Mădălin Hodor de la CNSAS, ceea ce de fapt a şi pus temelia monumentului Securităţii - pentru că, istoric, i-a dat ei dreptate.

Din păcate, noul "fenomen Piteşti" nu se manifestă numai la Piteşti. Dar, cu ceea ce s-a petrecut acolo, putem socoti că procesul s-a încheiat. Securitatea s-a "reabilitat", încet şi sistematic. Cu ajutorul neprecupeţit al presei, de multe ori. Şi inclusiv al specialiştilor puşi să o deconspire, care s-au gîndit acum şi ei să elogieze "chiftelele făcute din salam tocat" şi viaţa amară, dar eroică "a unor femei-ofiţer, "veterane" din Securitate, care au povestit despre eroismul cotidian al luptei lor şi al colegilor lor „pe frontul nevăzut", chiar la postul naţional de televiziune, la o emisiune extrem de populară şi la o oră de vîrf.

Ce să ne mai mire? În niciun caz, şirul lung al avansărilor, de la o vreme secrete (adică, nepublicate în Monitorul Oficial) al tuturor celor din "generaţia căpitanilor" Securităţii de la 1989. Ei au ieşit la pensie generali, fiind şi decoraţi de preşedinţii României (mai puţin Emil Constantinescu, pentru că, la decorarea acestor "cadre" mi se cerea şi mie părerea). Sau cel puţin colonei, cei pe care nu i-a prea dus capul. Cu toţii au participat însă, prin toate mijloacele, pe toate căile, la reabilitarea Securităţii. Şi au reuşit, le-a ieşit. Au cîştigat partida. Totuşi, adevărul istoric trebuie restabilit. Chiar dacă la Piteşti istoria s-a întors cu susul în jos şi, vorba lui Florin S. Negru, acum ne varsă tot rahatul în cap.

Nici o dictatură nu poate supravieţui fără obedienţa faţă de dictator. Obedient e mai întîi "aparatul represiv", prin care este supusă populaţia. Securitatea, cea rămasă fără stăpîn în 25 decembrie 1989, cînd a fost executat Ceauşescu, dată la care a devenit mai întîi propriul ei stăpîn şi, mai apoi, prin mijloacele ei "specifice", a ajuns să stăpînească "tăcut" şi "nevăzut" România. Acum Securitatea e o armată care îşi serveşte sieşi şi îşi ridică monumente singură.

Într‑o dictatură, populaţia nu ascultă de bunăvoie, ci de frică. Pe lîngă servilismul nomenclaturii, pe lîngă sicofanţii agramaţi şi aroganţi, aidoma dictatorului, mai e nevoie şi de "tehnicieni", adevărata coloană vertebrală care ţine în picioare un colos, altfel nevertebrat, prin ale cărui vene şi terminaţii nervoase circulă frica, atent pompată şi constant întreţinută. Şi nimic altceva, nici raţiune, nici judecată, nici voinţă proprie. Doar frica. Pe aceşti "tehnicieni" ai "frontulul nevăzut" al fricii sădite în noi înainte de 1989, îi comemorează monumentul de la Piteşti.

O dictatură nu este dictatură numai pentru că se execută fără comentarii, fără crîcnire, fără amînare şi de frică orice dispoziţie, oricît de aberantă, a dictatorului, propovăduită de aparatul politic şi pentru că este acceptată de teamă de milioanele de supuşi, ci şi pentru că aceste dispoziţii încalcă normele elementare de viaţă ale supuşilor. Îi şi omoară, dacă e cazul. La cerere sau direct din iniţiativa Securităţii, cîinele de pază al dictatorului. Sau mor ei, victime colaterale ale unui sistem economic îngheţat în ineficienţă şi laşitate şi scăldat, pînă şi el, din belşug în frică - "planul" şi îndeplinirea lui iau locul raţiunii. Nu mai vorbim de libertate, anulată din start, de dreptul de a circula, de a avea o viaţă privată şi de a trăi în limitele decente, de a avea o viaţă spirituală proprie.

Toate acestea erau posibile, numai pentru că existau, lîngă noi, pe "frontul nevăzut" al fricii, securiştii. Putem vorbi, în ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu, chiar de anularea dreptului la viaţă, care le era răpit, prin condiţii mizere, miilor de orfani din casele de copii, bătrînilor din azilurile de bătrîni, le era răpit pensionarilor cu trei lei de la CAP‑uri sau muncitorilor cu şase sute din cartierele cenuşii, încremenite în muncă şi frig ale oraşelor, le era răpit muribunzilor pe paturile din spitale, unde epidemiile de gripă se tratau cu piramidon. Aceasta era "patria" Securităţii, cea în care pentru un examen tomografic la Fundeni, pînă şi prim‑secretarii aşteptau pe listă. Acesta era "frontul nevăzut" pe care "opera" ea, şi care are de-acum, ca monument, o troiţă. Deşi niciun securist nu s-a dus înainte de 1989 la biserică, decît ca să spioneze - nu să prindă "spioni", ci oameni care credeau în Dumnezeu.

Pot vorbi la nesfîrşit de cenuşiul şi sărăcia cotidiană, de muncă duminica şi raţie în toate zilele săptămînii, şi şedinţe, plenare, tabele de prezenţă. De faptul că, în fiecare an, maşinile de scris se înregistrau obligatoriu de către proprietari la Miliţie, la Serviciul Arme şi Muniţii (am avut şi eu o maşină de scris şi, cînd eram în clasa a XI‑a, aceasta a fost prima mea „vizită" într‑un birou de miliţie). De cele două ore cu tovarăşul la televizor, singurele în care nu se întrerupea curentul şi mai curgea apă la bloc, ca să stăm acasă şi să‑l vedem pe Nicolae Ceauşescu. Dar am senzaţia că, de-acum, o fac degeaba.

Pot să mă întrebe cei mai tineri şi neîncrezători, cum de suportam toate acestea, în acelaşi timp preamărindu‑l pe dictator? Are cineva curajul să spună, fără să mintă, că i‑a plăcut? Răspunsul este simplu. Suportam de frică. Ne era frică de Securitate. Căreia, acum, sub ochii noştri, amorţiţi de democraţie şi de butonatul în telefonul mobil, i se ridică monument, la Piteşti. În logica evenimentului, urmează Sighet, Aiud,Gherla...