• Tweet

The Guardian prezintă, într-un material, persoane care au avertizat şi au avut previziuni legate de evenimente de importanţă majoră, precum atacurile de la 9 septembrie 2001, pandemia de Covid-19 sau invazia rusă din Ucraina.

Ali Soufan despre atacurile de la 9/11/2001

În octombrie 2000, Ali Soufan, un agent FBI libanezo-american, în vârstă de 29 de ani, conducea pe podul Brooklyn, când pager-ul său a sunat. La mai bine de 7.000 de mile distanţă, în largul coastei Yemenului, în urma unui atac sinucigaş dintr -o barcă de pescuit asupra USS Cole, un portavion, s-a soldat cu moartea a 17 puşcaşi marini americani.

Soufan a fost chemat la birou, unde mentorul său John O´Neill, şeful Diviziei de Securitate Naţională a FBI, l-a pus la conducerea anchetei. O´Neill şi Soufan erau voci rare în FBI şi nu numai, care au dat alarma cu privire la amploarea ameninţării prezentate în SUA de Al-Qaida.

„Totul a început pentru mine în 1997, când am scris un memo prin care avertizam FBI despre acest tip Osama ben Laden", spune Soufan, care tocmai terminase un masterat în relaţii internaţionale înainte de a-şi trimite CV -ul la FBI, parţial pentru că îi plăcea serialul Dosarele X. „Acest memo a devenit mai important după bombardamentele de la ambasadele din estul Africii, din 1998. Iar restul este istorie."

O echipă condusă de Soufan şi O´Neill a zburat direct în Yemen, unde au stabilit rapid legături între atacul USS Cole, Al-Qaida şi bombardamentele la ambasadele SUA din Tanzania şi Nairobi, în care au fost ucise peste 200 de persoane.Soufan a făcut legătura între bombardarea USS Cole cu un locotenent al-Qaida cu un singur picior, numit „Khallad" şi două întâlniri în Thailanda şi Malaysia.

În timp ce a luat urma unor oameni şi bani, Soufan a bănuit că ceva mai mare s-a întâmplat - şi că întâlnirea din Malaysia a avut o importanţă deosebită. "Matricea ameninţării clipea roşu", a spus el. Dar când a întrebat CIA despre acea întâlnire, agenţia a spus că nu are nimic. De fapt, agenţia ştia totul despre asta, dar a decis să -şi ţină informaţiile secrete. În mod crucial, nu ar fi spus FBI că alţi doi jihadişti din Malaysia au mers în California, unde s-au înscris la o şcoală de pilotaj fără a ridica vreo suspiciune.

Soufan a crescut la Beirut, unde tatăl său era jurnalist şi mama sa profesoară. Avea 16 ani când familia s-a mutat în Pennsylvania pentru a scăpa de război. Virtuţile americane au sedus adolescentul: libertate, oportunitate, dreptate. „A fost visul american", spune el. Dar, ca tânăr agent, idealismul şi talentul său se confruntau cu teme mai banale. O cultură a suspiciunii reciproce şi a rivalităţii a dus la blocarea fluxului de informaţii între CIA şi FBI. Probabil că nu a ajutat nici faptul că Soufan a depăşit CIA într -o anchetă separată în Iordania, apoi a refuzat încercările de a-l recruta.

În New York, la sfârşitul lunii august 2001, Soufan şi-a luat rămas bun de la O'Neill, care părăsea FBI. O´Neill, care fusese ca un tată pentru Soufan, urma să înceapă o viaţă mai liniştită - ca şef de securitate la World Trade Center. Soufan a zburat înapoi în Yemen pentru a urmări câteva informaţii despre USS Cole. El era la Ambasada SUA pe 11 septembrie. „Când am văzut al doilea avion lovind, am ştiut că este al-Qaida", spune el.

FBI le-a ordonat lui Soufan şi echipei sale să revină acasă a doua zi dimineaţă. Cu câteva momente înainte de decolare, lui Soufan i s -a spus să sune la CIA. Acesta -a ordonat să se întoarcă la ambasadă, unde un agent i-a înmânat lui Soufan un plic. Acesta conţinea fotografii de supraveghere şi rapoarte despre şedinţa din Malaysia. „Erau toate răspunsurile la întrebările pe care le -am pus din noiembrie 2000", spune el. „Am mers la baie şi am vomitat."

Soufan nu a reuşit să dea de O´Neill şi a presupus - corect - că mentorul său era mort. Acum afalse că CIA a ascuns informaţii care ar fi putut evita atacurile din 11 septembrie-şi că aceeaşi agenţie dorea ca el să demonstreze că Al-Qaida era responsabilă. „Sincer nu cred că ştiu cum m-am simţit la vremea respectivă", spune el. „Nu am avut timp să mă gândesc."

Lucrând fără încetare zile întregi, Soufan l-a interogat pe unul dintre cei care au pus la cale atacul asupra USS Cole, care a menţionat un jihadist care a cunoscut unul dintre atacatorii din 11 septembrie şi s-a întâmplat să fie în Yemen. După zile de interogatorii, Soufan l-a determinat pe bărbat să identifice teroriştii.

Devenind tot mai cunoscut, Soufan a părăsit FBI în 2005. Acum, la 50 de ani, conduce grupul Soufan, care oferă consultanţă de securitate globală. El a fost subiectul cărţilor şi emisiunilor TV, devenind cunoscut sub numele de „Omul care ar fi putut opri atacurile din 11 septembrie". „Nu vreau să pun această povară pe umerii mei ... că aş fi putut să opresc", spune el. „Dar mă gândesc la aceste lucruri uneori, este ceva cu care trebuie să trăiesc."

Începând cu 9/11, Soufan a avertizat lumea despre ameninţări emergente, inclusiv supremaţia albă internă şi „paralelele tulburătoare" cu ascensiunea al-Qaida. „Când avertizez despre ameninţări, cred că oamenii spun:„ Ştii ce? Aceşti tipi au încercat cu adevărat să ne spună înainte despre al-Qaida şi nu am ascultat avertismentele lor, aşa că poate ar trebui să acordăm atenţie acum ", spune el.

Robin Marantz Henig despre Covid

În 1990, Robin Marantz Henig a început să cerceteze o carte despre viruşi. Cu un an mai devreme, peste 200 de virusologi s-au strâns la o conferinţă la Washington DC pentru a lua în considerare ameninţările viitoare şi pentru a contracara o plângere care părea să existe în legătură cu posibila apariţie a unui virus care ar putea traversa oceanele şi poate provoca o pandemie.

Henig şi -a amintit de teroarea timpurie a SIDA, observată pentru prima dată în 1981 în New York, unde fratele ei lucra ca doctor la acea vreme. În 1983, Henig, care avea 29 de ani şi deja era un scriitor ştiinţific talentat, a publicat un articol despre SIDA în New York Times, cu câteva săptămâni înainte ca oamenii de ştiinţă să identifice HIV drept virusul din spatele acesteia „Aşa că editorii mei au spus:„ OK, acum ne vom concentra pe SIDA şi vom urmări ce laborator va găsi leacul", spune Hening, acum în vârstă de 69 de ani, care locuieşte la New York. „Şi m -am gândit:„ Nu aşa merge treaba! "A fost nevoie de încă 10 ani pentru ca SIDA să nu mai fie o condamnare la moarte".

Henig spune că dezvoltarea postbelică a antibioticelor şi vaccinurilor - poate mai ales împotriva poliomielitei din anii 50 - a închis minţile asupra ameninţării de viruşi şi a dificultăţii de a le contracara.

În cartea ei "A Dancing Matrix", care a apărut în 1993, Henig a scris despre cum aviaţia şi apropierea populaţiilor umane în creştere de viaţa sălbatică, inclusiv liliecii şi rozătoarele, creau un teren fertil. Ea a fost şocată de lipsa investiţiilor în sistemele de supraveghere. „Am devenit sigură că vom avea o pandemie în viitorul nu prea îndepărtat şi că nu suntem pregătiţi pentru asta", spune ea.

Un an mai târziu, The Hot Zone de Richard Preston şi The Veniting Plague de Laurie Garrett, cărţi cu teme similare, au fost printre cele mai vândute. „Îmi place să spun că am scris prefaţa", spune Henig. Cu toate acestea, totuşi lumea a rămas nepregătită. De asemenea, Henig învinovăţeşte prejudecăţile pentru un eşec colectiv al imaginaţiei. În cartea ei, ea citează un om de ştiinţă fără nume: „Întrebaţi un virusolog de teren ce constituie o epidemie care merită analizată şi va răspunde cu cinism caracteristic: - Moartea unei persoane albe ".

Ameninţările ulterioare, inclusiv Ebola şi SARS, s -au limitat la anumite regiuni din lume. SIDA a izbucnit în centrul unor mari oraşe occidentale, dar chiar şi acea boală a fost, după cum spune Henig, „uşor de compartimentat", cel puţin pentru cei care nu sunt afectaţi direct. „Totul s-a încadrat în cele mai grave instincte ale noastre să credem că nu ne confruntăm cu o ameninţare existenţială şi astfel am putea ignora aceste boli", spune ea.

Această negare a fost intactă atunci când pandemia coronavirusului a pus stăpânire pe lume la începutul anului 2020. Henig îşi aminteşte de un sentiment de „vertij" în timp ce privea criza desfăşurată. "Fiica mea mi-a spus: "Deci, cum este să te uiţi la asta şi să ştii că ai prezis totul? "Şi nu era în mintea mea în acest fel, dar s-a simţit ca tot ce am subliniat era ceea ce trăiam acum. "

În 2020, Henig l -a sunat pe Stephen S Morse, un virusolog care a prezidat conferinţa din 1989 şi a fost prezentat în cartea ei. El a fost consternat de eşecul lumii de a asculta avertismentele. El a împărtăşit cu Henig citatul său preferat, de la un guru în management Peter Drucker, care a fost întrebat cândva: „Care este cea mai gravă greşeală pe care ai putea să o faci?" Potrivit lui Morse, Drucker a răspuns: „A avea dreptate prematur".

Allan Lichtman despre Donald Trump şi victoria la alegerile americane din 2016

La câteva zile după alegerile prezidenţiale din SUA din 2016, Allan Lichtman a primit un plic. În interior, profesorul de istorie a găsit un fragment scos la imprimantă dintr-un interviu în The Washington Post, în care a prezis o victorie pentru Donald Trump. Trump i-a trimis scrisoarea lui Lichtman şi a scris cu marker gros: Profesore - felicitări - bună predicţie - Donald Trump.

„Îl păstrez pe peretele meu", spune Lichtman, acasă în Washington DC, unde predă la Universitatea Americană. Vorbind prin Zoom, el arată articolul. „Soţia mea a vrut să-l ard."

Lichtman, în vârstă de 75 de ani, are puţin timp pentru politica lui Trump. Dar, în calitate de renumit prezicător al alegerilor prezidenţiale din SUA, care a prezis corect votul popular începând din 1984, profesorul a fost încântat să primească o scrisoare de la un câştigător. „Nu am primit niciun mesaj de la Joe Biden în 2020", spune el.

Lichtman afirmă că 2016 a fost cel mai dificil scrutin din 10 alegeri pe parcursul a aproape 40 de ani. „Am fost practic singur în rândul previzioniştilor profesionişti şi vă puteţi imagina că nu m -a făcut popular în DC, care este peste 90% democrat", spune el. „Am încercat să le explic oamenilor că nu a fost o aprobare sau suţinere."

Înainte de fiecare alegeri, el trece prin aceleaşi 13 afirmaţii adevărate sau false. Sistemul său de predicţie „Cheile către Casa Albă" (de asemenea, numele unei cărţi pe care a publicat -o în 1984) include factori precum „Nu există un concurs serios pentru nominalizarea partidului" şi „Nu există nicio tulburare socială susţinută în timpul mandatului". Doar două chei se referă direct la caracterul unui candidat. Declaraţiile, care se referă, de asemenea, la performanţa electorală la jumătatea perioadei şi politica externă, sunt elaborate pe scară largă pentru a măsura puterea partidului în exerciţiu. Răspunsurile „adevărate" favorizează realegerea. Dar dacă Lichtamn consideră că şase sau mai multe răspunsuri sunt false, el le numeşte pentru cealaltă parte.

„Cheile" datează de la o întâlnire a sorţii cu un seismolog sovietic. În 1981, Vladimir Keilis-Borok a discutat cu Lichtman despre ambiţia sa de a aplica recunoaşterea modelului matematic în politică. Pentru că în Uniunea Sovietică nu se putea, el a sugerat o concentrare comună asupra SUA. „Am crezut că tipul este fie nebun, fie de la KGB", spune Lichtman.

Rusul, care a murit în 2013, a format un parteneriat improbabil cu Lichtman. Munca lor a inclus un studiu asupra alegerilor prezidenţiale încă din 1860. „În seismologie, ei se uită la ce modele sunt asociate cu stabilitatea şi cutremure în lumea fizică", spune Lichtman. „Ne-am uitat la ce tipare sunt asociate cu stabilitatea politică şi cutremurele."

Istoria le-a spus bărbaţilor că un preşedinte în exerciţiu are un avantaj major faţă de un nou candidat din acelaşi partid, ceea ce face ca sfârşitul unui al doilea mandat să fie deosebit de dificil (SUA au o limită de două mandate pentru preşedinţi). Profesorul lucra pentru Al Jazeera din Doha când a urmărit rezultatele din 2016. „Mi-a cam făcut plăcere să văd cum experţii se răsucesc în chinuri încercând să explice acest lucru de care cu toţii ne-au asigurat că nu se putea întâmpla."

Presiunea de avea dreptate creşte cu fiecare succes. „Dacă greşesc, o mulţime de cărămizi vor cădea pe capul meu, deoarece atât de mulţi oameni vor să arate că am greşit", spune Lichtman. Criticii săi sunt şi cei care realizează sondajele: „Sondajele nu ar trebui să fie folosite niciodată pentru predicţie, sunt doar instantanee la un moment dat."

Este prea devreme pentru o predicţie pentru 2024, dar Lichtman spune că starea de sănătate a lui Biden este vitală pentru a candida la un al doilea mandat. Cu dezavantajul unei lupte pentru a alege un nou candidat, precum şi absenţa unui lider unificator, el spune că democraţii vor fi cu două chei în jos, chiar înainte de a începe. „Trebuie să candideze Biden", spune el.

Leon Charles despre criza climatică

În anii 90, Leon Charles a lucrat ca profesor de geografie în Grenada, insula din Caraibe unde s -a născut. A urmat modelele meteorologice şi a urmărit uragane şi a fost din ce în ce mai îngrijorat. "Momentul anotimpurilor s-a schimbat", spune el. "Şi în unele locuri, oamenii ar indica un loc în mare şi ar spune: Aici a fost pământ acum 20 de ani ".

În 1999, după o perioadă ca om de afaceri, Charles, în vârstă de 65 de ani, a obţinut un loc de muncă la guvern pentru a coordona rolul Grenadei în Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice, organism a cărui cea mai recentă întâlnire anuală a fost Cop27 din 2022. El a devorat literatura ştiinţifică şi cele mai vechi rapoarte ale Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC).

Charles nu a prezis criza climatică; de mai bine de un secol, oamenii de ştiinţă au avertizat lumea cu privire la impactul încălzirii emisiilor de dioxid de carbon şi rolul industrializării. Dar, în timp ce lucrează pentru o ţară cu o populaţie mai mică decât cea din Norwich, el va juca un rol vital pe scena globală în prezicerea amplorii dezastrelor pentru populaţiile de pe coastă de pretutindeni, în cazul în care lumea nu reuşeşte să ia măsuri suficiente.

Charles a fost deosebit de îngrijorat de ceea ce părea deja a fi o urmărire incontestabilă a unui obiectiv de 2C pentru limitarea creşterii temperaturilor globale peste nivelurile preindustriale. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă preziceau că o astfel de creştere ar putea ridica nivelul mării cu aproape un metru până în 2100, printre alte calamităţi - adică "game over" pentru locuri precum Grenada.

În 2004, când uraganul Ivan a devastat insula, criza climatică era imposibil de ignorat acolo. Cea mai veche lucrare a lui Charles a fost dedicată creşterii gradului de conştientizare, inclusiv unei mai bune predări în şcoli. „Începeam de la zero", spune el. Dar conştientizarea acasă ar putea realiza doar atât; insulele mici sunt afectate de emisiile produse cu mult dincolo de ţărmurile lor.

Cele mai vulnerabile ţări începuseră să se organizeze ca Alianţa Micilor State Insulare (Aosis). Când Grenada a preluat conducerea în 2006, Charles a văzut o oportunitate. În 2008, a zburat la Poznań, în Polonia, ca negociator principal pentru Grenada la Cop14, pentru a propune o ţintă de 1,5 C ca obiectiv realizabil, mai puţin catastrofal. Apoi a sperat să facă o campanie pentru ca acesta să fie adoptat la Copenhaga în anul următor. „Dar cea mai mare parte a lumii dezvoltate nu ne-a luat în serios", îşi aminteşte el. „Ne-au spus că 2 grade Celsius este suficient de sigur."

Cu săptămâni înainte de Cop15 la Copenhaga, preşedintele Mohamed Nasheed din Maldive a organizat o şedinţă subacvatică a cabinetului în echipament de scuba pentru a înlătura ameninţarea şi pentru a întări şi mai mult Aosis ca o forţă de negociere formidabilă. Delegaţia Grenadei a sosit în Danemarca cu mari speranţe - şi cu sprijinul a peste 100 de ţări. Dar în timpul negocierilor aprinse, China a încercat să elimine orice menţiune despre 1,5C. „Cum poţi cere ţării mele să dispară?", a spus Nasheed. În cele din urmă, Acordul de la Copenhaga a inclus 1,5C ca obiectiv pe termen lung care urma să fie revizuit până în 2015 - dacă ştiinţa suplimentară l-ar sprijini. „Am fost pur şi simplu fericiţi că nu s-a renunţat", spune Charles.

Nedescurajată, organizaţia Aosis a muncit din greu pentru a promova studii şi sprijin ulterioare. La conferinţa climatică de la Paris din 2015, Grenada a fost din nou o parte cheie a negocierilor care au dus la Acordul de la Paris, obligatoriu din punct de vedere juridic. Acesta a stabilit obiectivul de a limita încălzirea „cu mult sub 2", în timp ce „depune eforturi" pentru a viza 1,5°C. De asemenea, ONU a cerut IPCC să raporteze asupra impactului ţintei inferioare. Raportul, care a apărut în 2018, detalia modul în care diferenţa de jumătate de grad ar scuti mai mult de 10 milioane de oameni de cele mai grave efecte ale creşterii nivelului mării. Se spune că o ţintă de 1,5C nu este doar de preferat, ci şi fezabilă cu acţiuni urgente. „Aceasta a fost momentul în care terenul s-a schimbat cu adevărat", spune Charles. „Am tratat-o ca pe o victorie."

Autorul materialului din The Guardian afirmă că atunci când a discutat prima dată cu Charles în noiembrie 2022, el era la Cop27 din Egipt. Cu un an mai devreme, la Glasgow, ţările au convenit odată pentru totdeauna să se concentreze pe 1,5C, obiectivul pentru care a luptat timp de 15 ani. Pe măsură ce succesul continuă să fie în balanţă - ONU a spus în octombrie că nu există „o cale credibilă către 1,5C" - profesorul de geografie devenit negociator, care are o fiică mare, încearcă să nu se gândească prea mult la soarta generaţiilor viitoare din Grenada. „Trebuie să fii pragmatic pentru a face ceea ce fac eu", spune el. „Dar când mă uit la unde am ajuns din 2008, când nu aveam nimic, sunt convins că vor continua să fie progrese".

Meredith Whitney despre criza financiară din 2008

Viaţa pentru Meredith Whitney s-a schimbat rapid de Halloween 2007. Avea 37 de ani şi îşi construise o carieră solidă ca analist pe Wall Street, specializat în bănci şi brokeri. Dincolo de apariţiile ocazionale ca expert TV, inclusiv una în care a întâlnit un luptător campion devenit consilier financiar cu care s-a căsătorit mai târziu, ea a funcţionat ca "o tocilară de cercetare".

Dar Whitney, în vârstă de 53 de ani, era foarte bună la cercetare - şi din ce în ce mai preocupată. Criza financiară globală se pregătea, în mare parte ca urmare a flagelării la scară industrială a creditelor ipotecare subprime şi a efectului de knock-out asupra băncilor care au investit în acestea. Pe măsură ce lucrurile s-au înrăutăţit, Whitney a cercetat mult o bancă şi nu i-a plăcut ceea ce a văzut. Raportul ei de piaţă din 2007 a arătat cum Citigroup a avut o mare explozie de achiziţii şi dividende fără a strânge capital. Dacă nu reduce dividendele sau nu vinde active, s-ar prăbuşi. După cum Michael Lewis a scris în The Big Short, cartea sa despre criza financiară, „Până la sfârşitul tranzacţionării, o femeie de care practic nimeni nu auzise vreodată... a redus cu 8% acţiunile Citigroup şi cu 390 de miliarde de dolari valoarea bursa americană".

Whitney locuieşte la Washington DC, alături John Layfield, luptătorul. "Nu mă aşteptam ca acest lucru să provoace un iureş global imediat... Îmi amintesc că m-am uitat la televizor la biroul meu a doua zi dimineaţă şi că un reporter a spus: „Nu am auzit niciodată de ea." Şi am primit o mulţime de apeluri furioase"

Dar Whitney, care avea să prezică şi pericolul pentru alte bănci, inclusiv pentru Lehman Brothers, a avut dreptate. În câteva zile, CEO-ul Citigroup a demisionat şi dividendele au fost reduse. Un outsider aruncase îndoieli în inima sistemului financiar. În curând, a fost salutată drept „Oracolul de pe Wall Street", iar clienţii de prim rang îi cumpărau înţelepciunea cu 100.000 de dolari pe oră.

Până în vara anului 2008, Whitney se temea de ce e mai rău. „Se simte ca şi cum sunt în centrul celei mai mari crize financiare din istorie", a spus ea pentru CNN. Nu a fost singura care a prezis un dezastru. Michael Burry, investitorul interpretat de Christian Bale în adaptarea cinematografică The Big Short, pariase pe o criză ipotecară încă din 2005. Dar Whitney s-a remarcat ca analist într-o lume dominată de ego-urile masculine. „Eram o femeie relativ tânără - şi singura femeie care făcea ceea ce făceam eu - şi provocam întregul sistem", spune ea. (Conform The Guardian, este interesant de observat că, deşi a jucat un rol esenţial în cartea lui Lewis, nu a fost loc pentru ea în film.) Răspunsul ei a fost să muncească incredibil de mult - îşi aminteşte că dormea trei ore în majoritatea nopţilor - şi să facă din statutul ei o virtute. „Este un avantaj atât de mare să fii subestimat", adaugă ea.

Whitney crescuse lângă Washington şi excelase ca studentă la istorie la Universitatea Brown din Rhode Island. La câteva săptămâni după ce a apărut pe coperta revistei Fortune pentru că a „anunţat căderea", ea se întorcea acasă şi-şi vizita mama, când totul a culminat cu prăbuşirea dramatică a Lehman Brothers, în septembrie 2008. „Ştiam că a fost pe cale să devină mult mai rău, dar... când vezi că se întâmplă, oh, Doamne, a fost atât de şocant", spune ea.

Notorietatea poate fi dificilă. În 2010, Whitney a uimit din nou pieţele, prezicând la televizor în direct că obligaţiunile municipale, pe care le cercetase luni de zile, erau următoarea bulă a datoriilor care aştepta să izbucnească. Nume mari, inclusiv George Soros, au spus lucruri similare, dar când evenimentele nu au urmat cu exactitate prognoza lui Whitney, reacţia a fost severă. „Probabil că nu am apreciat că aveam o astfel de ţintă pe spate", spune ea.

Whitney susţine afirmaţiile ample pe care le-a făcut în 2010, dar episodul a fost dur. După ce a condus propria firmă de consultanţă timp de câţiva ani, de atunci a lucrat pentru startup-uri şi a făcut parte din consilii. Ea se uită înapoi la 2008 cu un sentiment mai mult de tristeţe decât de justificare. „Nimic din toate acestea nu m-a făcut niciodată fericită", spune ea. „Oamenii au pierdut totul."

Paul Miller despre invazia Ucrainei de către Rusia

În martie 2012, candidatul republican la preşedinţie Mitt Romney a declarat pentru CNN: „Rusia este, fără îndoială, inamicul nostru geopolitic numărul unu". Într-o dezbatere prezidenţială televizată şase luni mai târziu, Barack Obama a citat cuvintele lui Romney la adresa lui şi a spus: „Anii 1980 cer acum înapoi politica lor externă, pentru că războiul rece s-a încheiat de 20 de ani".

Afirmaţia a fost bine primită de democraţi, dar nu toată lumea a fost impresionată. În calitate de consilier pentru politică externă al campaniei Romney, Paul D Miller, pe atunci în vârstă de 34 de ani, a contribuit la evaluarea ameninţării Rusiei. Invazia Georgiei de către Vladimir Putin din 2008 a fost, cel puţin pentru el, o declaraţie destul de clară de intenţie.

„Şi au existat semne chiar mai devreme", spune Miller, 45 de ani, din biroul său de la Universitatea Georgetown din Washington DC, unde este profesor de afaceri internaţionale. În 2000, la începutul primului său mandat de preşedinte, Putin a reînviat imnul naţional sovietic. În 2007, el a suspendat un acord cheie privind armele din perioada războiului rece. „Şi apoi, după 2008, a devenit din ce în ce mai clar care era strategia lui mare", adaugă Miller. „Vrea să trăiască într-o lume fără NATO sau orice provocare la adresa autorităţii sale."

Nu cu mult înainte de dezbaterea Romney/Obama din 2012, Miller citase invazia lui Putin în Georgia, atunci când susţinea că lumea ar trebui „să caute o continuare în Ucraina". Sprâncenele i s-au ridicat când Obama a părut să glumească pe seama lui Putin. „A fost un lucru foarte dispreţuitor de spus", spune Miller. „Cred că cei din campania lui Obama s-a felicitat cu adevărat pentru o revenire inteligentă. Şi apoi, doi ani mai târziu, Rusia a invadat Crimeea."

Când Putin a invadat Ucraina anul trecut, Miller nu a împărtăşit niciunul din şocurile multor altor observatori presupus bine informaţi. „Oamenii spuneau: „Nu ar îndrăzni să facă asta". Aruncă o privire la istorie! Un dictator invadează o ţară străină? Nu este surprinzător."

Căderea Zidului Berlinului este una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Miller despre evenimentele mondiale. „Tatăl meu m-a aşezat în faţa televizorului şi a spus: „Nu vei uita niciodată asta pentru tot restul vieţii tale." A studiat legea la Georgetown şi Harvard înainte de a se alătura şcolii de informaţii a armatei americane din Arizona, unde era staţionat la 9/11. „Am fost mobilizat trei zile mai târziu", spune el.

După o perioadă ca analist de informaţii alearmatei la baza militară Bagram din Afganistan, Miller a lucrat pentru Consiliul Naţional de Securitate şi CIA. El crede că eşecul aliaţilor din Afganistan, care a culminat cu retragerea trupelor din 2021, nu a făcut decât să-l încurajeze pe Putin. Cu toate acestea, de mai bine de 20 de ani, liderii mondiali doreau ca politica războiului rece să se încheie.

În 2001, după prima întâlnire a lui Putin cu preşedintele George W Bush la ferma lui Bush din Texas, un jurnalist i-a întrebat pe ambii bărbaţi dacă se poate avea încredere în Rusia. „Aş putea pune exact aceeaşi întrebare [Americii]", a spus Putin zâmbind. Bush a urmat imediat: „L-am privit pe bărbat în ochi, l-am găsit foarte simplu şi de încredere... Am putut să-i simt sufletul."

„După războiul rece a existat un triumfalism larg răspândit", spune Miller. „Oamenii credeau că Rusia se află într-o tranziţie către o democraţie liberală. Şi cred că mulţi au continuat să creadă această naraţiune mult timp după ce a fost în esenţă respinsă. A fost internaţionalism liberal naiv. Am vrut să fie adevărat, dar nu a fost."

Miller se concentrează acum asupra Chinei, unde este departe de a fi singurul care prezice ceea ce el numeşte „un fel de criză militarizată" asupra Taiwanului sau Coreei în următorii cinci până la 10 ani. „Mă simt încurajat că mult mai mulţi oameni par dispuşi să recunoască acest lucru decât au recunoscut ameninţarea din Rusia cu 10 ani în urmă", spune el. „Şi asta este ceea ce ar putea împiedica să se întâmple, mai ales că asta este ideea. Sper că, avertizând cu privire la ceva, să se dovedească faptul că am greşit în predicţia mea."