• Tweet

Mesia a fost televizat: „Sunt mașina de făcut audiență; sunt ceea ce vor." - Donald Trump, 2016

Înainte să devină o mișcare politică, înainte de mitinguri și șepcile roșii, înainte de ordine executive și insurecții, Donald Trump era exact ceea ce pretindea că este: o mașină de fabricat audiență. El știa asta. Rețelele TV știau. Și, în mare parte, America știa, chiar și cei care dădeau ochii peste cap și schimbau canalul.

Trump nu s-a ridicat prin ierarhia politică, n-a studiat dreptul sau politicile publice, n-a condus oameni în război și n-a promovat reforme. A pășit într-un studio de televiziune, îmbrăcat în costum de firmă, s-a uitat în cameră și le-a spus americanilor obosiți că sunt concediați. Și ei l-au urmărit, cu religiozitate. Asta nu era politică. Era spectacol. Și a funcționat. The Apprentice nu i-a revitalizat doar imaginea după ce imperiul său de afaceri se prăbușise și fusese resuscitat. A construit mitologia care avea să-l ducă până la Casa Albă.

Timp de mai bine de un deceniu, americanii au văzut o versiune de Trump lustruită, decisivă, nemiloasă și ciudat de aspiratională, un om care nu putea fi intimidat, umilit și care avea întotdeauna ultimul cuvânt. Nu conta că era regizat. Nu conta că era fals. În media americană, percepția este realitate, iar Trump a devenit o idee mult mai importantă decât omul în sine.

Când a coborât pe acele trepte aurite în 2015, fundația era deja turnată. Rețelele TV n-au încercat să-l oprească, l-au amplificat. Știau ce era: controversă, like-uri, haos. Și haosul vinde. Trump nu era o anomalie a sistemului. Era cel mai evoluat produs al său. Reality TV l-a învățat ritmul atenției. Televiziunile de știri i-au predat puterea diviziunii. Rețelele sociale i-au oferit un microfon fără filtru. Iar publicul, obosit, distras, permanent conectat, i-a dat imaginea.

Mesia nu s-a forjat într-un Think-Tank strategic. A fost creat în cabina de machiaj, sub reflectoare, cu un regizor care regla unghiul camerei. Cunoștea camera mai bine decât cunoștea Constituția. Și se pare că a fost suficient. Trump n-a devenit doar președinte. A devenit o dogmă, nu pentru că politicile lui contau, ci pentru că era deja familiar, mitologizat, al tău. Televiziunea i-a livrat imaginea în subconștientul național cu ani buni înainte ca politica să apuce să-l verifice. Și atunci era deja prea târziu. Mesia fusese televizat.

Cultul atenției

Trump n-a deturnat media americană. A citit manualul de utilizare. A înțeles că, într-o lume în care „conținutul e rege", coroana revine celui care poate să țină privirea publicului lipită de ecran, nu cu înțelepciune, ci cu urlet. Nu acuratețea, ci atenția a devenit noua monedă a influenței. Iar Trump, fie din instinct, fie din experiență, știa s-o folosească. Campania lui n-a fost niciodată despre idei, a fost despre prezență. Despre a inunda spațiul cu spectacol, insulte, dominație și repetiție obsesivă. A fost reality TV rescris ca război politic. Nu doar că le vorbea alegătorilor. Juca un rol pentru ei. Fiecare miting era un episod. Fiecare scandal, un final de sezon.

La un miting din 2016, în Florida, Trump a arătat spre tribuna presei și a spus: „Uitați-vă la oamenii ăia din spate, cei mai necinstiți oameni pe care o să-i vedeți vreodată", stârnind huiduieli și furie în mulțime. La un alt meeting, vorbind despre refugiați, a spus: „Unii dintre ei sunt oameni duri... nu sunt chiar Suedia. Știți, ei nu mănâncă chifteluțe suedeze. Mănâncă câini", alimentând direct sentimentele xenofobe și de dezinformare rasializată. Era cabotin, ofensator și imposibil de ignorat. Nu făcea greșeli. Folosea artificii. Și acestea erau momeală pentru indignare. Și a funcționat.

Asta nu era o eroare a sistemului. Era sistemul. O media fragmentată, frenetică, înfometată de profit, a construit teatrul. Trump a adus circul. Indignarea însemna timp de antenă. Minciuna aducea like-uri. Iar volumul pur al personalității lui a copleșit fiecare normă care înainte servea drept filtru. Jurnaliștii nu puteau să se uite în altă parte. Rețelele TV nu voiau. Algoritmii n-aveau cum să-l ignore. Cu cât spărgea mai multe reguli, cu atât domina mai tare fluxul. Iar publicul? Deja condiționat de un deceniu de manipulare algoritmică, polarizare politică și dependență de media, a fost atras ca molia de bec.

Trump n-a avut nevoie să convingă lumea că are dreptate. Trebuia doar să fie inevitabil. Constant. Familiar. Peste tot. Ca Coca-Cola. Ca American Idol. Ca un ton de apel enervant, dar pe care-l fredonezi fără să vrei. Până în momentul în care cineva încerca să-l „verifice", faptele nu mai contau. Câștigase deja jocul real: controlul narativului. În era economiei atenției, Trump n-a fost o greșeală. A fost răspunsul pieței la întrebarea: Pe cine vom privi, indiferent de ce face?

Propaganda libertății

Dacă Trump a fost produsul, atunci media, in special cea de dreapta a fost sistemul de livrare. Și ceea ce au livrat, iar și iar, a fost fantezia că libertatea înseamnă să nu ai încredere în nimeni altcineva în afară de tine, și de omul care ți-a spus că ai avut dreptate tot timpul. Fox News, radioul conservator, influencerii de pe YouTube, profeții de pe TikTok și înțelepții din podcasturi precum Joe Rogan și Jordan Peterson n-au raportat lumea. Au remodelat-o. Joe Rogan, de exemplu, a descris sprijinul lui Elon Musk pentru Trump drept „cel mai convingător argument în favoarea lui Trump pe care îl vei auzi, și sunt de acord cu el în totalitate" (X, noiembrie 2024). Jordan Peterson a mers și mai departe, prezentând alegerea lui Trump ca pe „o lovitură dată woke-ismului" și o respingere a „progresiștilor hedoniști și orbiți de putere" (Fox News, decembrie 2024). Mai târziu, l-a lăudat chiar pe Trump drept „un om mult mai dur, mai convingător, poate chiar mai civilizat și umil decât era în urmă cu patru ani" (Fox News, februarie 2025).

Acești vectori au creat un univers moral paralel, în care elitele sunt mincinoase, instituțiile sunt corupte, iar liberalismul nu e doar greșit, e rău. Fiecare frustrare culturală, anxietate economică și eșec instituțional a fost reșapat ca o trădare deliberată, nu o eroare de politică publică, nu un deficit bugetar, ci o trădare. Și doar un anumit tip de om te putea proteja: outsiderul, luptătorul, cel care rupe regulile. În această lume, Trump nu trebuia să fie bun. Trebuia doar să fie al tău.

Cathy Harris a spus-o cel mai bine, într-un eseu de pe Medium: „Ei vor crede orice le spune Trump, despre economie, despre imigranți, despre alte țări, pentru că alternativa, aceea de a pune la îndoială aceste convingeri, a devenit mult prea înfricoșătoare." Și asta este cheia. Nu vorbim despre propagandă clasică, în care oamenii sunt forțați să creadă. E ceva mai rău: captivitate voluntară. Un sistem în care oamenii se îmbracă singuri în iluzia libertății, în acelasi țimp în care ce renunță la uneltele gândirii independente.

Libertatea, în acest context, nu înseamnă libertate. Înseamnă permisiunea, de a respinge faptele, de a urî străinul, de a rescrie istoria și de a urla „adevărul meu" mai tare decât realitatea ta. Și odată ce această iluzie prinde rădăcini, nu mai ai nevoie de cenzură. Nu mai ai nevoie de dictatură. Ai nevoie doar de suficienți oameni care să aleagă acea versiune de adevăr care îi face să se simtă în siguranță. Așa a devenit trumpismul un sistem de credință, nu pentru că a fost impus, ci pentru că a fost primitor, comod, familiar și „drept". Așa a fost rebranduită libertatea în obediență, și nimeni n-a observat.

Obosiții, furioșii și algoritmul

Cea mai periculoasă iluzie despre autoritarism este că vine de sus, într-o furtună de uniforme, bocanci și interdicții. Dar, de cele mai multe ori, el se ridică de jos, prin crăpăturile unei societăți epuizate. Iar în America, acele crăpături sunt adânci. Oamenii cei mai vulnerabili în fața trumpismului n-au fost proști. Au fost epuizați. Suprasolicitați. Prost plătiți. Înecați în datorii și deziluzie. La începutul lui 2025, peste 9 milioane de americani aveau cel putin două locuri de muncă, cel mai mare număr de după 2009. (Advisor Perspectives, martie 2025). Conform unui sondaj din 2024, 36% dintre adulții din SUA raportau că muncesc în două sau mai multe locuri, în creștere față de 19% în 2017. (Newsweek, iunie 2024). Nu vorbim despre o "activitate secundară", doar pentru bani de vacanță, ci de job-uri care pentru mulți, devin singura cale de a supraviețui.

Și fac toate astea în timp ce sunt bombardați cu media. În 2024, un adult american a petrecut în medie 12 ore și 37 de minute pe zi cu consumând media, dintre care 64% în digital. (eMarketer, 2024). Podcasturi, videoclipuri, știri, TikTok - un flux fără pauză. Iar din acel torent, cele mai zgomotoase voci ies la suprafață. Acești oameni n-aveau timp să caute sursele sau energia să verifice faptele. Algoritmul i-a găsit exact acolo unde se aflau: obosiți, frustrați și în căutare de vinovați. N-a fost o conversie politică tradițională. A fost o recrutare emoțională, o alunecare lentă de la frustrare la cinism, apoi la loialitate înfocată, nu pentru că Trump avea răspunsurile, ci pentru că sistemul încetase să mai ofere vreunul. Și mulți dintre acești oameni erau educați. Calificați. Patrioți. Dar fuseseră stoarși de zeci de ani de instabilitate economică și rămăseseră doar cu furie și meme-uri.

Gândirea critică? E un lux, când chiria întârzie și insulina costă mai mult decât mașina. În acest peisaj, „Do Your Own Research" a devenit o glumă crudă, pentru că cercetarea cere timp, acces, liniște. Lucruri pe care americanul din clasa medie nu le mai are. Așa că s-au agățat de ceea ce părea real, de ce părea suficient de adevărat. Iar Trump, prin influencerii și aliații săi media, a devenit cel mai clar semnal în zgomot, nu pentru că era onest, ci pentru că era constant. Așa a ajuns America, țara libertății de exprimare și a conținutului infinit, să construiască un public prea obosit să dezbată și prea furios ca să-i mai pese.

Credincioșii, luptătorii și fantezia

Dacă obosiții au fost atrași de frustrare, credincioșii au rămas pentru ceva mai profund: identitate. Trump nu a reprezentat doar o alternativă. I-a reprezentat pe ei. Cultura lor, nemulțumirile lor, sentimentul lor de pierdere și dor. Iar în schimb, i-au oferit o loialitate pe care niciun fapt n-o mai putea zdruncina. Încearcă să întrerupi această credință cu adevărul și nu le vei schimba opinia, le vei fractura realitatea. Studiile din psihologia politică arată că atunci când confrunți o convingere profund înrădăcinată cu fapte contrare, rezultatul este adesea invers: întărirea credinței inițiale. Nu e ignoranță. E supraviețuire psihologică. Să renunți la trumpism nu înseamnă doar să-ți schimbi votul, înseamnă să-ți pierzi tribul. Să pășești într-un pustiu unde familia te ironizează, biserica te dă afară și prietenii devin tăcuți. Asta poate echivala cu dispariția din propria viață. Pentru mulți, costul plecării nu are sens. E exil emoțional. Așa că dublează miza. Distribuie meme-uri. Se ceartă în secțiunile de comentarii. Cred că fiecare nouă "dezvăluire" e o dovadă de persecuție, nu pentru că dovezile sunt slabe, ci pentru că vin de la „ei". Iar odată ce ai împărțit lumea în „noi" și „ei", orice informație devine muniție.

Nu mai e vorba despre politici. E credință. E rezistență. E apartenență. În această fantezie, Trump nu mai e om, e vas, salvator, oglinda tuturor victoriilor imaginare și a furiei justificate. N-a câștigat acel loc. I-a fost oferit, pentru că a vorbit, tare și fără rușine, către rănile lăsate deschise de sistem. Și când lumea a râs de el, ei l-au apărat și mai tare. Pentru că, în ochii lor, nu apărau un politician. Se apărau pe ei înșiși. Acești credincioși n-au tras doar linia, au purtat-o cu ei. Au devenit portavocea trumpismului în case, biserici, grupuri de chat, cine în familie, locuri de muncă și feeduri de social media. Au răspândit „evanghelia" cu convingere, pentru că să o respingi ar fi însemnat să renunți la versiunea de sine pe care ajunseseră s-o iubească, versiunea care, în sfârșit, se simțea puternică, ascultată și sigură într-o lume haotică.

Datele susțin această amplificare uriașă: un raport al Pew Research Center din 2024 arăta că 54% dintre adulții americani își citesc măcar uneori știrile de pe rețelele sociale (Pew Research, 2024). Conform unui sondaj post-electoral realizat de Navigator Research, 52% dintre noii votanți Trump și 45% dintre votanții indeciși au indicat social media ca sursă principală de informare în campania din 2024 (Navigator Research, noiembrie 2024). Podcasturile au fost de asemenea un vector puternic: 21% dintre noii votanți Trump le-au menționat ca sursă principală de știri, aproape dublu față de rata înregistrată în rândul votanților de bază ai lui Harris. Comunități online precum r/The_Donald, cândva cu aproape 800.000 de membri, au generat un volum semnificativ din traficul de știri pe Twitter. Iar studiile despre dezinformare au arătat că, în timpul primei suspendări a lui Trump, doar 1% dintre utilizatori (boți) au generat 31% din tweeturile despre subiect (arXiv, 2022).

Afacerea credinței

Trumpismul n-a devenit doar o mișcare, a devenit o piață. În spatele fiecărui slogan, al fiecărui miting și fiecărei șepci roșii se afla un preț. Și nu a fost o întâmplare. A fost strategie. Președinția lui Donald Trump a șters linia dintre funcția publică și brandul personal. Emailurile sale de campanie erau, de fapt, campanii de marketing. Problemele legale s-au transformat în oportunități de strângere de fonduri. Fiecare inculpare sau anchetă nu era un pericol, ci o ocazie, un test de loialitate și, mai important, un motiv de a dona.

Doar în 2024, campania lui Trump a strâns peste 250 de milioane de dolari în donații mici, cea mai mare parte în perioadele în care se afla sub presiune juridică. (Date ale Federal Election Commission, 2024). Produsele cu brandul Trump, steaguri, căni, tricouri, chiar și NFT-uri, au devenit simultan simboluri de apartenență și surse de venit. Pentru susținătorii cei mai loiali, a-l „cumpăra" pe Trump nu era consumism. Era comuniune.

Dar nu era doar despre Trump. O constelație de personalități media, influenceri și companii și-au construit ecosisteme întregi în jurul loialității trumpiste. Newsmax, OANN, The Daily Wire, Bannon's War Room, toate au amplificat mesajul lui Trump, în timp ce monetizau furia, nemulțumirea și frica prin reclame, abonamente și „material patriotic". Chiar și religia a fost integrată în model. Televangheliști și predicatori MAGA vorbeau despre Trump ca despre un instrument divin. Donațiile curgeau din stranele bisericilor către conturi de campanie.

Evanghelia prosperității s-a îmbinat cu idolatria politică, iar cutia milei s-a transformat în urnă de vot. Asta a fost mai mult decât escrocherie. A fost o nouă economie a credinței, în care indignarea se monetiza, loialitatea se vindea sub formă de marfă, iar credința devenea fungibilă. Iar odată ce credința devine profitabilă, adevărul devine negociabil. Pentru că atunci când modelul de afaceri se bazează pe furie, vindecarea strică vânzările. Când urmăritorii sunt și clienți, îndoiala devine o amenințare la fidelizare. Iar când un politician devine un produs, orice critică e percepută ca un atac la identitate. Aceasta este logica mașinăriei. Așa a devenit o mișcare un mall ideologic, și de aceea e atât de greu să pleci. Nu renunți doar la ideologie. Renunți la comunitate, la ritualuri, la magazinul de suveniruri. Și asta costă mai mult decât pot duce cei mai mulți oameni.

Instituțiile care au închis ochii

În timp ce mass-media hrănea mitul, iar credincioșii amplificau mesajul, instituțiile care ar fi trebuit să țină linia au închis ochii, nu din rea intenție, de multe ori din frică, iar uneori din oboseală. Dar efectul a fost același: trumpismul a avansat, iar gardienii s-au uitat în altă parte. Justiția a rezistat, în mare parte, dar doar la limită. Pentru fiecare judecător care a respins afirmațiile false ale lui Trump, a existat altul care a tergiversat, a ezitat sau a încercat să evite expunerea. Sistemul judiciar n-a cedat complet, dar a ezitat. Chiar și Curtea Supremă, plină de judecători numiți de Trump, a evitat confruntările directe cu cele mai evidente tentative de a submina alegerile din 2020, alegând eschiva procedurală în locul clarității principiale.

Congresul, în schimb, a devenit un teatru al lașității. Comisia din 6 ianuarie a scos la lumină adevăruri grave, dar când a venit momentul deciziei, Senatul a ales autoprotecția. Prima procedură de suspendare a președintelui a căzut pe linii partizane. A doua, după o insurecție în toată regula, tot n-a fost suficientă pentru a descalifica un om care incitase la violență împotriva propriei guvernări. Teama de bazinul electoral a cântărit mai mult decât loialitatea față de republică.

Universitățile și instituțiile culturale n-au stat nici ele mai bine. Deși vorbesc limba diversității și democrației, prea des s-au retras în tăcere, sperând să nu devină următoarea țintă într-un segment de Tucker Carlson sau la un protest MAGA. Mașina reacționară avea colți, și puțini erau dispuși să fie mușcați.

Până și marile companii, care se arătaseră vocal anti-Trump imediat după 6 ianuarie, s-au întors rapid la rutină. Donațiile au fost reluate. Lobbyiștii au revenit. președintii care condamnaseră violențele de la Capitoliu au reapărut pe scenă la evenimente de industrie, strângând mâna acelorași politicieni care refuzaseră să certifice alegerile.

Iar bisericile, sau cel puțin o parte influentă și zgomotoasă dintre ele, au îmbrățișat pe deplin mișcarea, nu din credință, ci din putere. În Trump, mulți lideri evanghelici n-au văzut un păcătos de convertit, ci un Caesar de încoronat.

Trumpismul n-a reușit pentru că instituțiile au eșuat toate odată, ci pentru că au ezitat exact atât cât era nevoie. Au așteptat ca altcineva să vorbească primul. Au calculat riscul. S-au temut de reacție. Și în acea pauză, răul s-a produs. Tăria unei democrații nu se testează în vremuri de confort. Se testează atunci când adevărul devine costisitor. Și în America, prea mulți au ales să șoptească, exact când momentul cerea un urlet.

Rezistența care încă respiră

Suntem în 2025, iar Trump e din nou la biroul de la Casa Albă. Avertismentele n-au fost ascultate. Deriva lentă s-a transformat în viitură. Agențiile federale sunt decimate. Corpurile de anchetă, desființate. Funcționarii publici, epurați. Loialiști, instalați în posturi-cheie. Trump nu mai pretinde că respectă normele, le demontează la lumina zilei. În martie 2025, a semnat un ordin executiv prin care vizează închiderea sau tăierea finanțării unor instituții precum U.S. Agency for Global Media (USAGM), Institute of Museum and Library Services și Minority Business Development Agency (WhiteHouse.gov, martie 2025). Dar dacă instituțiile au închis ochii, nu toți oamenii au orbit.

În toată țara, o rezistență tăcută pulsează sub zgomot. Jurnaliști, alungati din biroul oval și confruntați cu amenințări tot mai mari, continuă să relateze, uneori cu riscuri personale serioase. În Colorado, un reporter a fost agresat fizic de un individ care a strigat: „Asta e America lui Trump acum" (Nonprofit Quarterly, martie 2025). Jurnaliști și sindicate au dat în judecată guvernul pentru a opri tăierea finanțării USAGM, care coordonează Voice of America și Radio Free Europe/Radio Liberty (The Guardian, 24 martie 2025). Platforme independente de media, libere de presiuni corporatiste, documentează ce ignoră presa principală. ONG-uri cu profil juridic deschid procese. Funcționari locali din statele-pivot încă își riscă siguranța pentru a certifica rezultatele alegerilor, refuzând să cedeze.

Profesorii își rescriu lecțiile de educație civică pentru a reflecta realitatea. Avertizorii de integritate divulgă informații. Studenții se organizează. Protestatarii revin în stradă, chiar dacă mulțimile sunt mai mici și camerele nu mai sunt pe ei. O nouă generație de activiști digitali luptă împotriva propagandei algoritmice cu precizie chirurgicală, cartografiind rețelele de dezinformare, marcând fermele de boți, învățând alfabetizare media, post cu post. Verificatorii de fapte poate că nu mai schimbă narațiunea, dar salvează arhiva și asta contează.

Rezistența de azi e mai tăcută, mai locală, adesea solitară. Dar există. Și nu mai e despre eroism. E despre grijă, pentru adevăr, pentru memorie, pentru principii. Chiar și într-o eră a răzbunării executive și a controlului narativ, încă mai există grefieri care refuză să falsifice documente, programatori care refuză să manipuleze voturi, generali care refuză să-și întoarcă trupele împotriva civililor și alegători care încă apar la urne, chiar și când cred că votul lor nu mai contează. Pericolul nu e că democrația va muri peste noapte. Ci că se va eroda în tăcere, în timp ce toată lumea așteaptă un final spectaculos. Dar apărarea democrației n-a fost niciodată despre spectacol. E despre gesturi mici de integritate, multiplicate. Mașinăria funcționează. Atacurile sunt reale. Proiectul de prăbușire democratică e în plină desfășurare. Dar rezistența, risipită, lovită, imperfectă, încă respiră.

Oglinda pe care am construit-o

Trump n-a inventat mașinăria media. A învățat doar s-o opereze mai bine decât oricine. N-a reprogramat algoritmul, l-a cântat ca pe un pian. N-a dărâmat instituțiile singur, a așteptat ca ele să se autodistrugă, din frică, tăcere sau instinct de conservare.
N-a crescut în ciuda culturii americane. A crescut datorită ei. Trumpismul nu e o invazie extraterestră. E o reflecție, a ecranelor noastre, a poveștilor noastre, a sistemelor noastre, a poftelor noastre. Un produs născut din cultul celebrității, din putreziciunea instituțională, din abandonul economic și din transformarea identității în marfă. O cultură care a recompensat cruzimea ca autenticitate și spectacolul ca adevăr.

Ani la rând ne-am spus că așa ceva nu se poate întâmpla aici. Că democrația americană e prea matură, prea stabilă, prea excepțională. Ne-am construit mituri de reziliență pe temelii netestate, iar când a venit furtuna, am descoperit că putregaiul era deja metastazat. Media i-a dat timp de antenă, platformele i-au dat vizibilitate, instituțiile i-au făcut loc, iar oamenii i-au oferit credință. Iar acum, trebuie să ne oferim unii altora o confruntare. Pentru că oglinda nu mai e doar americană.

Problemele care l-au făcut posibil pe Trump, frica economică, dezrădăcinarea culturală, capturarea media, decăderea instituțională, nu sunt limitate de granițele SUA. Se răspândesc. Și la fel și imitațiile. În Europa, în America Latină, în Asia, trumpismul a devenit o schiță de lucru pentru autocrați care înțeleg algoritmul mai bine decât înțeleg legea. Lumea se uită la America, iar ce se împute acolo, putrezește peste tot.

Asta nu e doar despre Trump, n-a fost niciodată. E despre un sistem care i-a făcut loc, și continuă să-l pregătească următorului. Un sistem care schimbă frica pe audiență, diviziunea pe profit și adevărul pe comoditate. Munca de acum înainte nu e doar să rezistăm unui om. E să reconstruim o cultură a responsabilității, alfabetizării, solidarității și atenției. Pentru că, în cele din urmă, Trump n-a fost boala. A fost simptomul. Iar leacul nu e indignarea. E memoria. E refuzul. E fiecare dintre noi, privind în oglindă și hotărând ce fel de țară suntem dispuși să devenim. Și ce fel de tăcere nu mai suntem dispuși să păstrăm.

Iulian Demetrescu