• Tweet

E inimaginabil cât de mult mă bucură, la Cluj, perioada în care orașul "sărbătorește", în fiecare an, cu adevărat fast cultural, festivalul de film TIFF. Pe străzi, la terase, la proiecțiile care au loc afară, sau în interior, precum și în spații neconvenționale te atingi de grupuri de oameni care par a fi cei mai frumoși cetățeni ai Lumii. Un aer special de vacanță, de bucurie, subliniind parcă prin vestimentație sau gestică un alt fel de comuniune...

Niciodată pe parcursul anului nu reușesc să simt mai plenar senzația de singurătate perfectă, decât în mijlocul acestor oameni frumoși. Trebuie că e exact același sentiment minunat, care l-a făcut pe Rousseau să scrie: "... eu nu sunt singur decât în mulțime." Sau pe Livius Ciocârlie să admită, și el, că atunci "...când ești printre alții, te simți diferit, încât, cu toată dispersarea, te mai aduni, simți că ești un eu. Iar dacă ne luăm după antici, care remarcau - cu dreptatea implacabilă a anticilor, că nu ești niciodată mai puțin singur, decât atunci când ești singur, atunci va trebui să acceptăm că și ceeace spune Paul Valery este adevărat, fiindcă nu putem întotdeauna să selectăm pe cei în compania cui ajungem să ne aflăm. "Un homme seul est toujours en mauvaise compagnie". Dar, nici asta nu ne scutește de următorul gând, care apare, implacabil, tocmai de la Pascal:" ... vrem să trăim în mintea celorlalți un fel de viață închipuită și pentru asta ne străduim să părem altceva decât ceeace suntem noi cu adevărat.
Ori, din această situație nu scăpăm decât vizionând un film. Un film bun...
Filmele bune, din ce în ce mai rare se nasc din curiozitatea celui care îl realizează. Regizor, cameraman și actor. Cele proaste, multe, mult prea multe, se nasc din faptul că cei trei numiți mai sus dau senzația că știu deja totul, și că spun o poveste cunoscută, de obicei mizerabilistă. Știută, fără mister, și transpusă pe peliculă. Asta e, cred, rețeta eșecului tinerilor regizori și actori din România. Ei știu deja, la vârsta lor de "genii baby-face", totul despre sufletul uman. Dar, mă rog... Asta este doar o opinie de necunoscător în ale filmului...
"Motivul este curoizitatea.O curiozitate fără limite, niciodată potolită, mereu nouă și insuportabilă, care mă îndeamnă înainte, nu mi permite liniștea și înlocuiește deplin nevoia de companie din copilărie. Mă simt ca și cum aș fi fost de multă vreme prizonier și dintr-o dată m-am prăvălit în tumultul și vuietul vieții" - spune Ingmar Bergman în minunata lui scriere "Imagini. Viața mea în film" Câteva pasaje mai jos completează: "A fi artist de dragul propriei persoane nu e întotdeauna plăcut. Însă are un avantaj extraordinar: artistul își împărtășește condiția cu fiecare ființă vie, care și ea există pentru sine. Însumat, se formează o camaraderie destul de mare, care astfel își duce traiul într-o comunitate egoistă, pe pământul cald și murdar, sub cerul rece și liber.", o notație care se leagă direct de lucrul său la "Persona". Un film și o carte, care merită citită și filmul vizionat.
Una din marile bucurii de a locui la Cluj, pe care îl poți considera, tocmai de asta un oraș de cinci stele, este anualul TIFF - un festival adevărat, care mai spală din imaginea de mizerie ieftină presărată cu droguri și beții, pe care o fac, tot anual, adunările suburbane și uneori chiar periculoase pentru un anume public tânăr, de tip "Elecrtic Castle" sau "Untold". Mai sunt și situații, ca acum câteva zile, când unii rău intenționați care înfig uneori un cuțit în spatele "Smart City"-ului, sugerând că orașul de pe Someș ar fi, de fapt un islaz... Răutăcioșii au filmat și au făcut public un filmuleț cu doi bivoli care se plimbau nestingheriți pe străzile Clujului. Oameni răi! Nu le-a ieșit figura, fiindcă locuitorii orașului au crezut că fiind în timpul TIFF-ului, desigur "Animal Planet" filmează ceva documentar...
Exact în ziua când terminam de citit cartea celui mai mare regizor modern al Lumii, Ingmar Bergman (cred), și când la Cluj se deschidea a "Transilvania Internațional Film Festival" - TIFF, la televiziunile străine se anunța - nici o televiziune românească nu a avut o știre despre asta! -, că Jean-Louis Trintignant, un monstru sacru al cinematografiei și teatrului francez, a murit vineri, la vârsta de 91 de ani. Noroc că măcar câteva site-uri au apucat să traducă mot-a-mot știrea din "Le Figaro"...
Deși pe scenă sau în fața camerei de filmat, nu a căutat niciodată să iasă în evidență, el fost remarcat în „Et dieu... créa la femme", filmul lui Roger Vadim. Aici a jucat alături de Brigitte Bardot, care a devenit, grație acestui film, un simbol al feminității anilor 1950. În 1966, a jucat în capodopera lui Claude Lelouch, „Un homme et une femme", alături de Anouk Aimée, film care a câștigat Palme d'Or la Cannes. În 2012, un film în care a jucat a câștigat din nou Palme d'Or la Cannes. A fost „Amour", al regizorului austriac Michael Haneke, în care el și Emmanuelle Riva interpretează un cuplu octogenar cu sentimente indestructibile. O concluzie maiestuoasă pentru actorul care, de-a lungul vieții sale, și-a dedicat existența unui cinema al intimității și al misterului.
Anul acesta, la TIFF, între zecile de filme și printre miile de oameni care sunt în "pericol" de a face cunoștință cu propria singurătate, descoperind prin film ceeace Montaigne susținea a fi cel mai de seamă lucru pe Lumea asta - să știi cum că fii „al tău însuți" se numără și un film cu Jean-Louis Trintignant. Dar și o "Retrospectiva Krysztof Kieslowski". Filme precum Cicatricea/Amatorul/Noroc chior/ Fără sfîrșit/Un scurt film despre omor/Un scurt film despre iubire/ Viața dublă a Veronicăi/, sau, minunata trilogie "Trei culori", în care poate fi văzut și cel care ne-a părăsit recent, Trintignant, pot construi edificii solide în sufletele sensibile...
Trilogia Three Colors, duce cu gândul la culorile steagului francez: albastru (1993; Albastru ), alb (1994; Alb), și roșu (Roșu); și poate nu întâmplător, filmele au explorat temele libertății, egalității și fraternității, dar și aceea a fragilitatății relațiilor umane. Deși au fost lansate la câteva luni distanță și, deși fiecare poate fi văzut și singur, au fost concepute pentru a fi văzute ca o singură entitate.
"Albastru" (1993), cu Juliette Binoche, Charlotte Véry, Emmanuelle Riva vorbește despre o femeie care încearcă să mai găsească un sens vieţii după moartea soţului şi a fetiței lor. A fost premiat cu Leul de Aur - Veneţia 1993, Premiul César 1994 - Juliette Binoche . "Alb" (1994), cu Zbigniew Zamachowski, Julie Delpy spune despre un imigrant polonez în Franţa, care încearcă să îşi regleze socotelile cu fosta soţie franceză. Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor - Berlinale 1994.
"Roşu"(1994),cu Irène Jacob și Jean-Louis Trintignant, în care urmărim povestea unui fotomodel care descoperă că vecinul său, un judecător pensionat, are o înclinaţie spre a invada intimitatea oamenilor... Filmul s-a bucurat de 3 nominalizări la Premiile Oscar 1995.
Filme multe, multe excepționale.
Iar pentru melomani, concertul extraordinar al lui Eliades Ochoa, singurul component în viață al celebrei "Buena Vista Social Club din minunata Cuba. N-ar fi stricat și o proiecție a celebrului film cu același nume al lui Wim Wenders, cu participarea lui Ry Cooder, Ibrahim Ferrer, Ruben Gonzales, Eliades Ochoa, Omara Portuondo, Compay Segundo și Juan Marcos Gonzales.
Dacă ar fi să fac totuși un reproș organizatorilor festivalului, ar fi acela că nu s-au gândit să premieze și filme mai ..."utilitare", plecând de la fraza mai sus menționată, a lui Imgmar Bergman: "A fi artist de dragul propriei persoane nu e întotdeauna plăcut. Însă are un avantaj extraordinar: artistul își împărtășește condiția cu fiecare ființă vie, care și ea există pentru sine.
Am aflat din presa locală că la Cluj avem o astfel de uriașă personalitate. Cameraman și regizor în același timp, acesta a fost cameramanul unui înalt demnitar clujean aflat pentru o vreme în capitală, realizând cu și despre acesta, minunate pelicule artistico-politice. Un posibil Costa Gavras, Roman Polanski sau Luc Besson, căruia i s-a refuzat pe nedrept celebritatea și care în lipsa unui festival care să-i remarce opera, a fost nevoit, în semn de protest, (probabil), să și părăsească nobila vocație de artist, regizor și cameraman, și să se apuce de... construcții. Firma fostului cameraman/regizor construiește în Cluj într-o zonă de case, cu regim maxim de înălțime parter plus mansardă. Blocuri.
Cum e posibil așa ceva, în "orașul de 5 stele"? Așa, simplu. Ca o recunoaștere a calității artistice a filmelor politice, și ca bătaie a obrazului pentru faptul că n-a fost invitat la marile festivaluri de film de la Cannes, Amsterdam, Cluj, (TIFF), Reykjavik, Locarno sau Karlowy-Vary, Clujul și-a spălat, totuși, rușinea și mărețului artist i se aprobă, ca o modestă compensare, să construiască orice, și oriunde în frumosul oraș. Ba are chiar privilegiul de a nici nu mai trebui să construiască, vânzând blocurile din faza de proiect. Aprobat.
Administrația a salvat, ca întotdeauna lipsa de sensibilitate a cetățenilor, prin admirabila valorizare și sprijin, total dezinteresat, a marilor personalități clujene, așa cum au putut, și ei. Mai o aprobare, mai o autorizație, mai o semnătură, după posibilități...
Nu știu dacă Clujul a reușit în totalitate să spele imensa rușine de a fi ignorat o așa personalitate a filmului. Nu cred că e suficient faptul că anul trecut, firma fostului cameraman, cu nume predestinat, "Groparul" a avut profit 5,1 milioane de lei, cu un număr mediu de 5 angajați. Poate că da, dacă punem la socoteală și limuzina Mercedes, de 200,000 de Euro pe care o deține acest Costa Gavras al Clujului. Arta, nu-i așa, cere sacrificii...

Octavian Hoandră