Globalizarea şi mondializarea nu sunt sinonime!

Postat la: 19.08.2022 |

Globalizarea şi mondializarea nu sunt sinonime!

O idee tulbură lumea: aceea că ascensiunea actualului ciclu inflaţionist, care macină nervii şi banii pe toate meridianele, are ca primă cauză tentaţiile sau tendinţele de deglobalizare. Această aserţiune nu are cum să fie combătută. Dacă am invoca doar ceea ce a devenit deja o axiomă - şi anume că „motorul" care întreţine nebunia preţurilor este criza energetică - şi ar fi de ajuns ca probatoriu convingător. Pentru că, în ultimii 50 de ani, fracturile din procesul de globalizare au transformat ceea ce trebuia să fie tranziţia energetică - în dezordinea energetică.

Exact acum 50 de ani, într-un document cu o cerere de zeci de milioane de exemplare, Clubul de la Roma atrăgea atenţia lumii întregi că resursele planetei, aer, apă, pământuri cultivabile, materii prime - tot ce era necesar vieţii - era în cantităţi limitate. Era un avertisment că, dacă nu se va pune capăt creşterii exponenţiale, vor interveni limite de netrecut. Ecourile au fost puternice. Un grup de la Oxford punea în discuţie un plan de supravieţuire. În Franţa, personalităţi de talia lui Valery Giscard d'Estaing au organizat dezbateri despre avantajele şi dezavantajele creşterii economice, venind cu propunerea „umanizării PIB-ului".

Revista „L'Express", în aprilie 1972, pornea un serial cu un avertisment drastic: „De câte ori nu s-a prezis epuizarea puţurilor de petrol? Ele vor seca toate într-o zi!" Semnificativ, sub acest aspect, este citarea în nenumărate publicaţii din întreaga lume a şefului departamentului de cercetări demografice al Universităţii Princeton, din SUA, A.J. Coale, care semnala că „resursele cele mai accesibile sunt exploatate în primul rând". Şi adăuga: „Urgenţa găsirii de noi resurse creşte pe măsură ce zăcămintele încă neexploatate devin din ce în ce mai rare".

Dezbaterea a continuat. În 1980, în punctul culminant al unei inflaţii rebele provocate de criza petrolului din anii 1970, apărea la Paris o carte de referinţă a unui autor celebru: Jean-Jacques Servan-Schreiber. Cartea, cu un titlu incitant, „Sfidarea mondială", ne introduce încă din prima pagină în atmosfera „Orei H" a lumii, răvăşită de şocul petrolier.

Autorul remarcă un fapt greu de înţeles astăzi. În 1900, preţul barilului de petrol era de 1,20 de dolari. Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, imediat după al Doilea Război Mondial, barilul costa 1,70 de dolari. O creştere de numai 50 de cenţi într-o jumătate de secol. Zece ani mai târziu, după ce luase fiinţă OPEC-ul, barilul a urcat la 1,80 de dolari. Schreiber observa că lumea, după descoperirea în secolul al XIX-lea a acestei preţioase materii, petrolul, şi mai cu seamă după primele dezvoltări ale industriei petroliere, la începutul veacului trecut, şi-a asigurat o creştere economică explozivă. El evidenţia o perioadă de 50 de ani, din 1920 până în 1970, „când Occidentul şi-a clădit cu ajutorul petrolului ieftin uzinele sale, activităţile sale, transporturile sale, oraşele sale, universităţile sale, laboratoarele sale, civilizaţia sa, prosperitatea sa". Fără să se uite mai departe, în timp, şi să vadă că această sărbătoare plătită cu doar 1,80 de dolari barilul de petrol nu avea cum să dureze. Şi nici n-a durat mai departe de anii 1970, când crizele petrolului au convins lumea că barilul de 1,80 de dolari nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Ce s-a întâmplat în lumea largă, în aceşti 40 de ani fără inflaţie, cu etape în care preţurile de consum au coborât spre zero ori chiar sub zero, în „deflaţii controlate", iar dobânzile de politică monetară ale marilor bănci centrale au tras şi ele spre zero! Generaţia mea, la un moment dat, a observat cum noţiunea de „economie mondială" dispare din documente şi din comunicate statistice, fiind înlocuită cu „economia globală". Epoca globalizării, care ne-a schimbat viaţa, cu impactul ei puternic, a făcut ca trecerea de la „economie mondială" la „economie globală", departe de a fi o schimbare de ordin terminologic, să fie o schimbare de fond. De esenţă. Şi, de la un punct încoace, a devenit limpede că globalizarea este noul factor descurajant al flagelului pe care îl numim inflaţie.

Nici petrolul de 100 de dolari barilul, care din anii 1970 şi până în zilele noastre a revenit de câteva ori în capul listei de preţuri internaţionale, nu a mai avut putere de a dezorganiza preţurile generale. Până în ianuarie 2021.

„Am observat, de-a lungul acestor aproape 20 de luni de inflaţie galopantă, cum unele instituţii internaţionale, inclusiv FMI, au reintrodus sintagma „economie mondială". Ar putea fi o simplă întâmplare! Dar şi o referire la faptul că, după criza din 2008-2009, urmată de criza euro din 2012 şi de criza sănătăţii publice din 2020, globalizarea trece printr-o evidentă fragmentare. Şi că tocmai această fragmentare a produs breşa prin care s-a ajuns la criza energetică din 2021 şi la actuala inflaţie.

Mondializarea, cuvânt cu vechi state de servicii, exprimă ceva ce interesează toată lumea, ce aparţine întregii lumi, are caracter universal şi aşa mai departe. Exprimă, deci, pasive şi nu active. Globalizarea, în schimb, din nenumărate perspective, şi îndeosebi din perspectiva Băncii Centrale Europene, exprimă o sumă de active. Fiind un proces de integrare, de răspândire a unor concepţii, a unor realizări, astfel încât fenomene pozitive ce se petrec într-o anumită parte a globului să fie răspândite pretutindeni. Fragmentarea acestui proces de integrare, ce se face simţit de ani buni încoace, ne-a adus şi inflaţia actuală, cu energie scumpă şi - în consecinţa ei - cu bani scumpi.

Adrian Vasilescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Globalizarea şi mondializarea nu sunt sinonime!

Postat la: 19.08.2022 |

0

O idee tulbură lumea: aceea că ascensiunea actualului ciclu inflaţionist, care macină nervii şi banii pe toate meridianele, are ca primă cauză tentaţiile sau tendinţele de deglobalizare. Această aserţiune nu are cum să fie combătută. Dacă am invoca doar ceea ce a devenit deja o axiomă - şi anume că „motorul" care întreţine nebunia preţurilor este criza energetică - şi ar fi de ajuns ca probatoriu convingător. Pentru că, în ultimii 50 de ani, fracturile din procesul de globalizare au transformat ceea ce trebuia să fie tranziţia energetică - în dezordinea energetică.

Exact acum 50 de ani, într-un document cu o cerere de zeci de milioane de exemplare, Clubul de la Roma atrăgea atenţia lumii întregi că resursele planetei, aer, apă, pământuri cultivabile, materii prime - tot ce era necesar vieţii - era în cantităţi limitate. Era un avertisment că, dacă nu se va pune capăt creşterii exponenţiale, vor interveni limite de netrecut. Ecourile au fost puternice. Un grup de la Oxford punea în discuţie un plan de supravieţuire. În Franţa, personalităţi de talia lui Valery Giscard d'Estaing au organizat dezbateri despre avantajele şi dezavantajele creşterii economice, venind cu propunerea „umanizării PIB-ului".

Revista „L'Express", în aprilie 1972, pornea un serial cu un avertisment drastic: „De câte ori nu s-a prezis epuizarea puţurilor de petrol? Ele vor seca toate într-o zi!" Semnificativ, sub acest aspect, este citarea în nenumărate publicaţii din întreaga lume a şefului departamentului de cercetări demografice al Universităţii Princeton, din SUA, A.J. Coale, care semnala că „resursele cele mai accesibile sunt exploatate în primul rând". Şi adăuga: „Urgenţa găsirii de noi resurse creşte pe măsură ce zăcămintele încă neexploatate devin din ce în ce mai rare".

Dezbaterea a continuat. În 1980, în punctul culminant al unei inflaţii rebele provocate de criza petrolului din anii 1970, apărea la Paris o carte de referinţă a unui autor celebru: Jean-Jacques Servan-Schreiber. Cartea, cu un titlu incitant, „Sfidarea mondială", ne introduce încă din prima pagină în atmosfera „Orei H" a lumii, răvăşită de şocul petrolier.

Autorul remarcă un fapt greu de înţeles astăzi. În 1900, preţul barilului de petrol era de 1,20 de dolari. Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, imediat după al Doilea Război Mondial, barilul costa 1,70 de dolari. O creştere de numai 50 de cenţi într-o jumătate de secol. Zece ani mai târziu, după ce luase fiinţă OPEC-ul, barilul a urcat la 1,80 de dolari. Schreiber observa că lumea, după descoperirea în secolul al XIX-lea a acestei preţioase materii, petrolul, şi mai cu seamă după primele dezvoltări ale industriei petroliere, la începutul veacului trecut, şi-a asigurat o creştere economică explozivă. El evidenţia o perioadă de 50 de ani, din 1920 până în 1970, „când Occidentul şi-a clădit cu ajutorul petrolului ieftin uzinele sale, activităţile sale, transporturile sale, oraşele sale, universităţile sale, laboratoarele sale, civilizaţia sa, prosperitatea sa". Fără să se uite mai departe, în timp, şi să vadă că această sărbătoare plătită cu doar 1,80 de dolari barilul de petrol nu avea cum să dureze. Şi nici n-a durat mai departe de anii 1970, când crizele petrolului au convins lumea că barilul de 1,80 de dolari nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Ce s-a întâmplat în lumea largă, în aceşti 40 de ani fără inflaţie, cu etape în care preţurile de consum au coborât spre zero ori chiar sub zero, în „deflaţii controlate", iar dobânzile de politică monetară ale marilor bănci centrale au tras şi ele spre zero! Generaţia mea, la un moment dat, a observat cum noţiunea de „economie mondială" dispare din documente şi din comunicate statistice, fiind înlocuită cu „economia globală". Epoca globalizării, care ne-a schimbat viaţa, cu impactul ei puternic, a făcut ca trecerea de la „economie mondială" la „economie globală", departe de a fi o schimbare de ordin terminologic, să fie o schimbare de fond. De esenţă. Şi, de la un punct încoace, a devenit limpede că globalizarea este noul factor descurajant al flagelului pe care îl numim inflaţie.

Nici petrolul de 100 de dolari barilul, care din anii 1970 şi până în zilele noastre a revenit de câteva ori în capul listei de preţuri internaţionale, nu a mai avut putere de a dezorganiza preţurile generale. Până în ianuarie 2021.

„Am observat, de-a lungul acestor aproape 20 de luni de inflaţie galopantă, cum unele instituţii internaţionale, inclusiv FMI, au reintrodus sintagma „economie mondială". Ar putea fi o simplă întâmplare! Dar şi o referire la faptul că, după criza din 2008-2009, urmată de criza euro din 2012 şi de criza sănătăţii publice din 2020, globalizarea trece printr-o evidentă fragmentare. Şi că tocmai această fragmentare a produs breşa prin care s-a ajuns la criza energetică din 2021 şi la actuala inflaţie.

Mondializarea, cuvânt cu vechi state de servicii, exprimă ceva ce interesează toată lumea, ce aparţine întregii lumi, are caracter universal şi aşa mai departe. Exprimă, deci, pasive şi nu active. Globalizarea, în schimb, din nenumărate perspective, şi îndeosebi din perspectiva Băncii Centrale Europene, exprimă o sumă de active. Fiind un proces de integrare, de răspândire a unor concepţii, a unor realizări, astfel încât fenomene pozitive ce se petrec într-o anumită parte a globului să fie răspândite pretutindeni. Fragmentarea acestui proces de integrare, ce se face simţit de ani buni încoace, ne-a adus şi inflaţia actuală, cu energie scumpă şi - în consecinţa ei - cu bani scumpi.

Adrian Vasilescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE