• Tweet

Avem, cred, sase saptamani de cand suntem obligati sa stam in casa. Daca asta ne poate face sa ne simtim mai bine, atunci merita sa ne amintim ca in urma unei recluziuni similare, scriitorul francez Xavier de Maistre a dat lumii celebra carte "Calatorie in jurul camerei mele". Fratele celebrului ganditor Joseph de Maistre, el insusi amator de filosofie, a avut "nenorocul" de a si petrece acest timp obligat sa stea in casa, fiindca a participat la un duel, fiind pedepsit astfel; din aceasta pedeapsa s a nascut aceasta critica a viciilor umane a societatii in care traia.

Am recitit parte din carte in dimineata asta, de 1 Mai. Soarele lumineaza curat acoperisurile si hornurile inalte si o liniste absurda sufoca trezirea la viata a orasului. Pentru De Maistre, care putea auzi saretele, hurducaitul docarelor, zumzetul oamenilor, al strazii, trebuie ca a fost mai greu sa se gandeasca la calatoria lui in jurul camerei, decat noua, bieti muritori pentru care plecarea zilnica si pierderea vremii in orice alt loc decat propria locuinta e ceva obisnuit. Nu cred ca sunt multi care sa nu aiba zilnic "o intalnire" de afaceri, de la mecanicul de service pana la ministru si de la zilierul cel mai umil, pana la profesorul universitar. "Am o intalnire" este cred, una din expresiile cele mai uzitate de lumea actuala. "...Sunt intr o intalnire" este unul din raspunsurile deja clasice, cand suni pe cineva. O lume ocupata. Xavier de Maistre nu se uita la ceas. A stat in camera sa si si a imaginat o minunata calatorie in jurul ei, pe tot timpul recluziunii, a detentiei. Noi nu mai suntem in stare sa ne uitam spre interiorul nostru, nu mai stim sa ne valorizam amintirile. Noi nu mai suntem in stare decat sa ne uitam la ceas, sa ne planificam intalnirile, sa fugim de noi insine.

*

Toate posturile tv dau imagini de anii trecuti, de pe Litoral, cu mii de tineri semanand intre ei ca picaturile de apa, mase mari de tineri urland de 1 Mai, cu mainile sus, iar in fata lor pe un podium, unul sau doi "disc jokey", care in fata unui pupitru cu computere si butoane "mixeaza" un fel de muzica-zgomot, care pare sa hipnotizeze multimea. Undeva intr un fundal se prioecteaza imagini haotice cu animale bizare si figuri fantastice, fara nici o legatura cu realitatea; miile de tineri dau din cap transpusi, asteptand toti parca momentul cand din apa marii sa iasa un urias animal marin care sa i devoreze... Anul asta - spune stirea -, e pustiu; doar disk-jokey-ul, singur, mixeaza si transmite pe internet. Imaginile exact asta arata. Un tanar in spatele pupitrului, pe plaja goala, cu castile pe urechi, da din cap intr un anume ritm...

De 1 Mai toata lumea vrea lucruri simple. O poiana, un foc sprinten care sa se faca jar repede, mici si bere. Punct. Toti "rafinatii" - a doua generatie in pantofi-, care ieri vorbeau doar despre "spaghetti all'amatriciana", "tortellini cremma de truffe", "buffala", "gnocchi", "vitello tonnato" se dau de ceasul mortii acum dupa bietii "populari" mici, ceafa si bere. Ar da orice pe autenticitatea amintirilor de altadata, dar le e teama sa nu se faca de ras, in cercurile lor "soft"... "Ou sont les neiges d'antan?", ar spune cei "expirati", asa cum fac eu acum, cautand o explicatie pentru cei din tanara generatie, care de obicei stiu tot despre viata in comunism, fara s o traiasca, si bineinteles, si despre sarbatoarea "muncitorilor" dinainte de 89... Nici nu mai ai loc sa spui ceva, ca ei stiu tot. Opiniaza, fac filme, scriu despre comunism, ba, unii dintre junii imberbi si au descoperit, acum, chiar vocatia de luptatori anticomunisti. La fel ca si cei care si au facut carierele si vietile sub Ceausescu, fara sa scoata un cuvant atunci, impotriva "ciumei rosii", cei care au inceput lupta "sangeroasa" cu socialismul abia dupa 1989, folosind ca si tinerii, ca arma, clisee goale si luminitele de la telefoanele mobile. Ejusdem farinae. Observ ca majoritatea acestor imberbe vlastare nu stiu absolut nimic, nici despre viata in comunism, nici despre ziua de 1 Mai. Doar povesti benigne fara relevanta... Probabil ca in cartea de capatai a acestor tineri frumosi (si, cred ei, liberi!), "Micul Elf", nu se dau detalii despre zona asta de timp...

Cat am fost copil, cum cartierul nostru era majoritar sasesc, ziua de 1 Mai nu era decat o zi sau doua libere si atat. Ce ar fi putut insemna pentru familiile Henning, Drotleff, Roth, Engber, Pfaff, Fakesh, Hartl (nasul meu de botez!) sau Untch "sarbatoarea" asta? Erau doua zile libere, in care se facea curatenie in gradini, in curti si, mai ales, se reparau santurile, se varuiau teii de la porti si se puneau pietre rotunde, varuite si ele, care delimitau asa zisul trotuar... In cartier, ne faceam, oarecum, propria sarbatoare: de obicei barbatii din "vecinatati", sasii, se adunau la biserica, frumos imbracati, fiecare avand asupra sa un instrument de suflat. Adunata astfel, fanfara, pornea pe strazi, cantand cantece si marsuri care incantau pe toti cei din case. Dupa ce treceau cel putin o data pe toate strazile cartierului, fanfara poposea in Parc, unde toata lumea bea o bere binemeritata. Parcul se afla in spatele Primariei, peste drum de moara, astfel ca raul Sadu, care misca roata uriasa, de lemn a morii trecea si prin parc. Incet-incet, sasi si romani din cartier se adunau la mesele de lemn, si se trecea la pregatirea gratarelor. Mai tarziu, spre seara, fanfara canta si perechile dansau valsuri, pe o insula de ciment in mijlocul careia trona un tei urias...

*

Mai tarziu, la Sibiu, grupul nostru se pregatea cu doua trei zile inainte. Treceam prin parcul Astra, prin fata spitalului Luther, cladire sobra, in stil baroc, unde mi am inceput viata, apoi prin fata somptuoasei biblioteci Astra, unde aveam sa mi petrec mii de ore la sala de lectura, apoi prin fata statuilor lui Timotei Cipariu, Andrei Muresanu, Gheorghe Baritiu, Emanoil Gojdu, Badea Gh. Cartan, care a dus peste carpati peste 200.000 de carti, Ion Slavici, Goga si Gh Lazar. Apoi o luam pe strada Mitropoliei, in jos, pe langa Catedrala Ortodoxa, o copie a Sfintei Sofia din Istanbul. Ajungeam in Piata Cibin si, ca in fiecare primavara, tarancile sasoaice si oltenii aveau pe masa ridichi "de geata", rosii, ceapa si usturoi, iar ciobanii imbracati in costum popular, cu serpare late, branzeturi din marginime.

Uneori mai luam si cate un miel, ramas la cate un cioban dar carnea o luam din satul Sibiel, unde stateam cateva zile la inceputul lui Mai. De obicei luam trenul personal, care se misca greu si pana fumam cateva "Marasesti" uscate pe soba de teracota, ajungeam in gara. De la intrarea in sat, unde preotul Zosim Oancea a organizat cel mai mare muzeu de icoane pe sticlă din Transilvania, treceam pe langa cele două clădiri-expozitie aflate la câțiva metri una de alta, între Biserică și cimitir si urcam abrupt catre platoul inalt de pajiste montana unde majoritatea satenilor aveau inca o coliba, o gospodarie unde stateau impreuna cu animalele, vara. Pe cativa bani inchiriam o astfel de locuinta de vara din lemn pentru doua-trei zile, cumparam carne, tuica si vin si catre seara ajungeam si ne instalam acolo. Ce zile cu lecturi, discutii si haz am petrcut cu prieteni minunati, Emilian Tantana, care avea sa fie, dupa decesul marelui profesor si jazzman Nae Ionescu, directorul Festivalului de Jazz Sibiu. Nae Ionescu a fost cel care a adus jazz-ul la Sibiu. A umblat din școală în școală, voluntar, rugandu se de profesori sa i lase pe copiii de ciclul 1 sa studieze istoria Jazz ului. Lui Nae, lui Emilian si lui Titi Stoiculescu le datorez initierea mea in tainele si frumusetile acestei cele mai libere forme de muzica.

Activitatea profesorului Ionescu nu s-a oprit doar la predarea muzicii, el fiind cel care a iniţiat, fondat şi gândit Festivalul Internaţional de Jazz, cel mai longeviv şi cel mai vechi din România, dar si un club in care saptamanal ne adunam sa auzim prezentarile, temele minunate ale lui din Istoria si contemporaneitatea Jazz ului mondial. Mai veneau la Sibiel Nelu Bischin, Tania C., Raluca D., dar si altii, cu totii oameni de carte si ascultatori de jazz... Ziua umblam pe dealuri, cautand urme de cabane taranesti vechi si sapam dupa cahle ingropate; gaseam uneori cahle glazurate de o rara frumusete, semn ca pentru taranii transilvaneni frumosul era parte a vietii zilnice. Multe din obiectele casnice vechi gasite de noi se afla azi in casele tuturor prietenilor nostri, dand bibliotecilor un aer de originalitate si stil. Cat am putut sa radem cand s a citit, la un 1 Mai, cu voce tare, la foc, "Scrisoarea" lui Daniil Harms din recentul aparut "Un spectacol ratat" si ascultam ultimele discuri de jazz primite de Emilian. Prin el aveam legatura cu jazz ul mondial, fiind corespondent, ca si Virgil Mihaiu, la reviste precum Jazz forum si jazz podium. Ascultam in jurul focului Ravi Shankar, Trilok Gurthu, Shakti, cu John mc Laughlin, si ne ameteam cu vin "de buturuga" de Sibiel, apoi dormeam in podul surilor mici, in fan, fara nici o grija. Uram cu totii comunismul, toti am fi vrut sa putem iesi din tara, sa traim in democratie si libertate; iubeam occidentul atata cat stiam noi despre el, si faceam planuri pentru viitoarea evadare, insa, mai cu seama traiam o tinerete frumoasa, o traiam mai ales cultural fara sa fi sarbatorit sau acceptat nimic din ceea ce transmiteau oficialii comunisti. Dimpotriva. Sabotam orice se putea sabota, iar uneori ne asumam riscuri nebunesti...

*

Intr un alt 1 Mai, de pomina, noaptea, tarziu, dupa ce ascultasem Joe Zawinull & Weather Report si minunatul "Koln concert" al lui Keith Jarett (asociez, in memorie, intotdeauna intamplarile cu momentele muzicale, si cumva, parca s au anticipat si s au intrepatruns intr un mod nestiut, una cu alta, pentru a duce intr un punct), cu multa vodca, la Wolfy B., in piata Schiller, ne a venit ideea sa iesim pe strazi si sa ne plimbam cu tomberoanele. Nu stiu cati mai tin minte tomberoanele mari, cenusii, cu roti imense de lemn; o mai facusem si alta data si cel mai amuzant era sa coboram pe sub podul "Minciunilor", pana jos pe strada Turnului, sau prin celebrul pasaj al scarilor, pe langa carciuma "Sibiul vechi" mirosind a pui fript si usturoi...

Eram suficient de bine dispusi la orice in noaptea aceea, dupa ce am facut absolut tot ceeace se putea face in casa, cu Wolfy, Jules, Emil, Karcsy de la Filarmonica, Romanino, oboistul cu par lung, Laci Barabas, Christa S., Livia si altii/ altele, carora nu vreau sa le spun numele, fiind azi "oameni seriosi", la casele lor. Oricum, eram un grup eterogen: pictori, actori si actrite de la Tearul German, scriitori care nu fusesera publicati niciodata, sculptori si pictori fara expozitii, profesori, studenti la Teologie, fotografi, sau pur si simplu tineri "fara ocupatie", pasibili oricand de o condamnare de sase luni de puscarie, fiindca pe atunci era obligatoriu sa ai un loc de munca. Tot ce ne unea era muzica de Jazz, arta sub toate formele ei, filmul, literatura si tot ce ne facea sa putem suporta acel comunism canceros, care musca zilnic din viata noastra; incercam sa facem din fiecare zi o mica sarbatoare culturala, descopeream viata in alte registre, incercam sa desfacem in fasii subtiri relatiile intre un barbat si o femeie si adancimile lor dulci, nebanuite pentru cei mai multi, construind astfel fara sa stim un mod de a trai si rezista.

Nu stiu cine a vazut intr un colt din hol, cand, impleticindu ne, ne pregateam sa iesim din casa lui Wolfy, bidonul de vopsea "Duko" alba si pensulele pregatite (am aflat apoi) sa refaca, in mana prietenului nostru vitrinier, fatada unui magazin din apropiere, a doua zi. Le am pus intr o punga de 1 leu si le am luat cu noi. Am traversat in pustietatea noptii "piata Mare" pana in fata Bisericii Catolice (in curtea careia se ascundea statuia Sfantului Nepomuk). La zece metri de locul unde de obicei cameramanii il filmeaza pe Johannis intrand in biserica. Era destula galagie, dar si noi suficient de inconstienti. Se auzeau de acolo de unde ramasesem cu Lacy Barabas, in fata CEC ului, hurducaielile tomberoanelor cu roti si rasetele, ca niste cutite ascutite sfasiind linistea orasului adormit. Lacy a desfacut vopseaua, si cu cele doua pensule, in mai putin de jumatate de ora am scris frumos, cu litere mari, pe trotuar: "JOS CEAUSESCU", iar in partea cealalta a gangului prin care se trecea in Piata mica: "JOS DICTATORUL". Cand am terminat "opera" nu mai radea nici unul din noi. Ne sarise alcoolul din cap: eram murdari pe maini si pe haine cu vopsea alba, ca niste zugravi. Noroc ca Laci statea aproape, la nici 500 de metri, pe strada Avram Iancu, unde ne am si grabit sa ajungem si sa scapam de tot ce ne putea incrimina. Haine, vopsea, pensule.

N am putut dormi nici un minut. Am continuat sa bem si sa ascultam pe magnetofonul Akai al prietenului meu "Emmerson Lake & Palmer - "Pictures at an exhibition", pana in jur de 9.00 dimineata, apoi, ca niste criminali care se intorc la locul faptei, am purces spre acel loc. Un grup de militieni si civili se foiau in jurul "operei" noastre chinuindu se sa indeparteze vopseaua cu niste spacluri, fara succes, insa. In zece minute a aparut o masina de santier din care au coborat trei muncitori cu pikhamere si au inceput sa sparga trotuarul. Zile intregi gaurile au ramas acolo, pana sa se toarne din nou asfalt. Treceam zilnic pe acolo, chicotind, si asteptam din zi in zi sa fim "luati" sau chemati la ancheta, dar am avut noroc. In oras se aflase de isprava noastra se vorbea pe la colturi, dar nu. Nu stiu nici pana acum cum de nu ne au dibuit. Ori avuseseram noroc, ori preferasera sa musamalizeze totul de teama unui scandal de amploare. Oricum, de atunci, pentru mine, 1 Mai se asociaza cu mirosul de vopsea "Duko" cu "Black Market" a lui Zawinull, cu "Koln concert" al lui Jarett, dar si cu "Tablouri dintr o expozitie" a lui Modest Musorgski, asa cum curgeau ele pe banda "Agfa" a lui Lacy Barabas: mai intai in interpretarea Emmerson Lake & Palmer, apoi in orchestrarea lui Rimski Korsakov, si, in final, a lui Maurice Ravel, varianta cutremuratoare, cu un urias pachet de suflatori. Si cu amintirea unui grup de tineri (cu siguranta nu atat de frumosi, nu atat de liberi ca cei de azi!), care incercam sa ne traim cumva tineretea furata, in vremuri cand nici unul dintre noi nu ne gandeam ca viata nu e decat o strategica retragere spre moarte...

*

"Omul vrea sa fie si comandant de armata si presedinte de academie si adorat de femei frumoase, iar atunci cand are toate astea, ii pare rau dupa viata la tara si dupa liniste si il invidiaza pe cioban pentru stana pe care o are"- sta scris pe prima coperta a cartii lui Xavier de Maistre. Niciodata nu suntem multumiti. Pana cand, intr o zi ca oricare alta disparem. "S-a dus inainte de vreme..." , se spune prea adesea. Acum incercam sa pacalim timpul. Suntem in pandemie si moartea inconjoara pamantul cu prezenta ei. Coabitam, nu cu un virus, ci, din ce in ce mai vizibil, mai palpabil, chiar cu moartea. Ne am obisnuit sa "cumparam" timp, iar doctorii ne ajuta sa ne prelungim viata, amanand "clipa aceea", cat mai mult posibil. Sa avem iluzia ca ne controlam destinul. Ne am imbecilizat, crezand ca timpul ne apartine. Femei si barbati, deopotriva, incercam sa stergem de pe fata si trupul nostru urma trecerii lui, crezand ca l am pacalit, ca ii putem insela pe ceilalti di pe noi in felul acesta. Dar amintirile? Ce facem cu ele? Le putem sterge? Sau ne parasesc, cand nu suntem demni de ele?

*

E o alta dimineata, rece, cu nori gri, urati si amenintatori. Stau pe canapea. Ma uit imprejur, mangai cu privirea cartile, camera asta in care vietuiesc si in jurul careia am facut si fac dese calatorii. Azi privirea mi s a oprit asupra unei cahle de teracota taraneasca, facuta manual, cu glazura din sticla topita verde, imaginand "pomul vietii". O cahla dezgropata de mine, de mult, pe dealurile Sibielului. Totul se reduce la perioada (scurta?, lunga?) a unei vieti, pe care noi, cu buna stiinta ne o umplem cu "deadlines", intalniri, calatorii exotice, proiecte, sedinte de "coaching", "parenting" si alte atatea prostii, probabil doar ca sa pacalim moartea. Ma uit la cahla veche de peste 100 de ani si imi dau seama ca nu mai am alt timp decat timpul meu si al locurilor, al oamenilor pe care ii iubesc neconditionat si al amintirilor care nu m au parasit. "Fiecare are amintirile pe care le merita" , spunea, cred, Paler. Eu sunt fericit cu ale mele. Dar nu stiu daca le merit.

Octavian Hoandra