• Tweet

"Numiti-ma Ishmael", - asa incepe minunatul roman Moby Dyck, al lui Melville. Sunt oare cele mai frumoase cuvinte de inceput din literatura universala, cum spun unii, ori nu mai putin celebrele "Intr o dimineata Joseph K.s e trezi transformat intr o ganganie inspaimantatoare...", a lui Franz Kafka? Se vor mai scrie multe pe tema asta.

Plutesc, parca in lumina cenusie si apasatoare de afara; intredeschiderea ochilor e obosita si inundata de gri si "The night they draw all dixie down". Un amestec de viata si moarte. Retragerea trupei "The Band", concertul memorabil, "The Last Waltz", toti acei muzicieni fantastici, care nu mai sunt printre noi... Nu i vad pe nici unul aparand la tv si sfatuind natiunea sa stea in casa. Asta se potriveste sarmaneleor femeiusti cantatoare, trecute si botoxate de la noi. Sunt totusi simpatice, cum se filmeaza ele in bucatarie sau facand sport printre mobile. Imi plac oamenii acestia frumosi, ai marilor orase, care din prea mult talent simt nevoia acuta de a opinia public. Fara aceste valori tara asta n-ar exista in competitia mondiala, sunt sigur. Simt, deci nevoia (acum ascult Dry Your Eyes, cu Neil Diamond) sa aduc un omagiu acestori artisti: bloggerilor, creeatorilor de continut (sic!), influencerilor, youtuber-ilor. Dar si celor care duc artele plastice inainte: artistii care isi filmeaza jetul propriei urine pe gard, inchipuind un desen, mai ceva ca un Picasso. Arta ar fi mai saraca fara filmarile lor. Precum si sufletele noastre...

Vorbeam despre Melville. Le-a adaugat acelor trei cuvinte de inceput inca vreo cateva alte sute de mii, si toate astea la un loc aveau sa dea unul din cele mai minunate carti ale Lumii. Melville era sarac, desi facea parte dintr-o familie distinsa. Astfel ca a plecat pe mare, a trait printre canibali, in insulele Marchize, a calatorit in Tahiti, participand la toate peripetiile prin care trece un marinar. Acest fel de viata i-a dat posibilitatea ca mai tarziu sa poata trai, cu o sotie si patru surori, doar din scris.

Nu dezvolt - tocmai ascult "Helpless" a lui Neil Young -, ci doar gandesc scriind. Poate de aceea nu m-am simtit niciodata jurnalist, ci un simplu om, obisnuit, care gandeste scriind. Si atunci gandesc si scriu asa: nu reusesc sa ma dumiresc de ce niste oameni ca mine, perfect comuni, perfect banali vor sa faca politica. Ar fi putut, unii din ei, sa fie oameni de treaba, intre vecini, castigandu-si cu demnitate si cinstit painea. Ar fi avut familii frumoase, ar fi trecut prin micile sau marile drame ale propriei vieti, fara ca noi sa stim ca exista. Si ce imens bine si ar fi facut. Iar noua, nu mai putin. E drept, calitatea politicienilor in Lume a scazut; dar la noi, vizibil de pe Luna, nivelul uman si intelectual al politicii este de neimaginat. Toate partidele sunt la acelasi zero absolut, presarat cu cateva exceptii, atat cat sa sa confirme regula. Iar cea mai mare teama a actualilor conducatori de partide este aparitia figurilor noi, care nu seamana deloc cu ei.

Asa se intampla cu doctorul Murad - ca tot vorbeam in episodul trecut despre el. Ar castiga detasat primaria Constantei, oras pe care "il ingrijeste" de multa vreme: atat prin lectia de turism pe care a dat-o intregului Litoral, cat si prin caracterul lui de om milos si sensibil. Romanii iubesc asemenea calitati, cu atat mai mult cu cat politica actuala nu are asa ceva. La Constanta ar avea ca adversari un demn urmas al lui Mazare, membru al unui PSD fugind de reformare, iar de la liberali pe "amiralul armatei moarte", care a adus prima samanta de Covid in Parlament si in guvern. Astfel, doctorul Murad ar castiga detasat. Dar... As putea paria ca Mohamed nu "va fi lasat" sa candideze... Intelegeti din asta ce doriti si puteti! Dupa modelul fricii de Rares Bogdan, si de posibilitatea ca acesta sa castige primaria Capitalei. Ma si vad pe frumoasa terasa "vox Maris" a prietenului meu Nicusor Nastase, langa piscina unde inota de obicei Octavian Paler, amuzandu-ne de eforturile bine mascate de a-l "linisti" pe celebrul doctor, in efortul lui de a matura sfertodoctia frumosului oras de la malul marii...

*

Lunga discutie cu George Banu. M-a sunat, cand tocmai voiam sa-l sun eu... Si de aici, o intreaga discutie pe tema existentei unui anume mod de comunicare, intre prieteni. Ma bucur ca e tonic, voios, schimbam fotografii pe whatsapp cu interioarele caselor noastre, unde suntem prizonieri... In final, o idee geniala, a propos de statul in casa. I-am spus ca, de fapt, mie imi place in casa, iar el raspunde in stilul lui: " ...sa stii ca m-am gandit ca in momentul cand vom fi lasati sa iesim din case, s-ar putea sa nu mai vreau eu sa ies..."

Oare cum vom arata dupa catastrofa asta? Ce va ramane din noi? Vorbesc si cu Nicusor Nastase, care si-a sarbatorit ieri ziua de nastere. Si el tonic, vesel, asa cum l-am stiut dintotdeauna. Ma bucur de fiecare om minunat pe care mi i-a trimis Dumnezeu in viata. Fiecare mi-a oferit mult din calitatea lor umana. Asa am devenit mai bogat. Chiar dupa o simpla discutie la telefon cu unul din acesti oameni minunati, ma simt si eu mai puternic si mai bun. "Ce putin ii trebuie unui om sa fie fericit - imi spune -, si ne amintim cum beam cafea si stateam la soare pe terasa de la Vox... As vrea sa mai facem asta. Unora din noi nu ne trebuiesc multi bani sau averi. Prezenta pretioasa a catorva prieteni, discutii aparent banale, o cafea, un pahar de ceva: o liniste si o siguranta ca viata ta pe lumea asta are un sens si in prietenie... Imi povesteste de fericirea simpla fara margini cand bunica lui il trimitea sa ia ouale din cuibare, si gasea mai multe decat s-ar fi asteptat... Poate ca in toata aceasta drama se gaseste ascunsa aceasta nestemata: redescoperirea sensului profund al prieteniei si reintoarcerea la bucuriilor simple ale vietii...

*

Din ce in ce mai multa lume ingrijorata de ce anume va fi "dupa"... O tara care si-a praduit activele economice ani de a randul, sub atacurile "poterei" - cum inspirat o numeste Cozmin Gusa. "Potera pe care o asmuteau la comanda pe oricine le deranja actiunile de preluare sau administrare. (...) potera , formata conform intereselor de anihilare ale imperialistilor, analistii interesati din tarile post-comuniste au localizat o majoritar in zona celebrelor ONG-uri, finantate direct de catre corporatii, fie de catre specia Soros. (...) potera s-a extins mult din zona ONG in zona mass-media, in interiorul parchetelor si, atentie, cu influente mari in interiorul serviciilor secrete influente, agregate exact in perioada Statului paralel, pazitorul acestei strategii a 'neoimperialistilor' de a silui, practic, Romania."

Dar, ma intreb, si il intreb si pe Cozmin, in timp ce alearga prin Cornu, ce fac acum, luate pe nepregatite, aceste cohorte ale vanzatorilor de tara? Nu-i urasc, nu-i iubesc; sunt prea batran ca sa ma apuc acum sa invat sa urasc. Ba mai mult, ii deplang. Prinsi cu una, alta, au fost santajati si pusi sa manance rahat. Si mananca. Pe unii ii vad zilnic, pe la televiziuni. Pe ONG-istii politici, din fericire nu. Au disparut subit: nu mai e rost de iesit in strada si de provocari. Sau poate ca s-au organizat si duc mancare celor batrani, sau aflati in izolare. Glumeam! Intrebare: ce planuri nutresc rezervistii si stapanii lor pentru acesti nefericiti? Ce simplu ar fi fost sa intre in vigoare Legea transparentei finantarii catre ONG-uri... Inteleg de ce s au opus cu atata indarjiresa vada tot romanul de unde sunt finantati si pentru care anume "proiecte". Asa cum se intampla la"partenerul strategic", bunaoara...

*

Sunt la al unsprezecelea espresso si in camera mea de la etajul doi miroase a cigar, ca pe holurile hotelului National de Cuba. O fi bine? Specialistii spun ca noi, fumatorii vom muri primii. De-am muri, odata, sa nu-i mai deranjam pe toti care se uita urat la noi. Ne-ar omori ei, cu mana lor, parca, daca simt, chiar si pe strada, fumul tigarilor noastre. E un moment bun sa scape de noi si sa fie ei fericiti, pana se vor plictisi sa traiasca pe acest pamant, pe care noi nu mai avem loc...

*

Carantina in unele sate din Bucovina. Sarmanele sate... Am avut o data tarani. Cata vreme au existat acesti oameni in sate, chiar daca unii spin ca era o taranime saraca si retrograda, "traiam in vesnicia unei asigurate regenerari organice: nu pieream, ci renasteam. Ca padurea, ca si campul. Intrand in urbe si industrie am pasit in imperiul fara intoarcere al ENTROPIEI. Ce pierdem nu se mai recupereaza, ce se raceste piere... Suntem contemporanii mortii - sau ai sinuciderii - satului romanesc. Balada Miorita nu e legenda mortii unui cioban prea bland si pasiv, ea e simbolica liturghie a profetizarii apropiatei morti a satului, a turmei, a unei lumi intregi." - spune, inca din 1983!

Daca era muribund, acum, cu intoarcerea "fiilor risipitori" din elogiata diaspora satul romanesc isi va da obstescul sfarsit. Si daca acesta va fi ucis, unde se va mai putea naste vesnicia? "Pentru cultura poporului nostru, pieirea satului este cel mai important eveniment al acestui mileniu atat de crud si de bogat in imaginatie si crime."

Mi-a fost data, ca un dar de la Dumnezeu, putinta de a arunca o ultima privire catre satul romanesc inainte de aceasta nenorocita catastrofa. Ceausescu a inceput distrugerea, dar n-a reusit in totalitate. Satenii au fost injunghiati pe la spate dupa 1989, cand oamenii acestia frumosi au fost momiti cu un stil de viata care nu era in firea lor. Au fost momiti sa schimbe plugul si grebla cu calculatorul, si au uratit casele dupa modelul occidental, si au schimbat obiceiurile. Ceea ce am vazut noi, minunata echipe de la Realtatea, in caravana "Romania 2019", pe parcursul unui an, nu a fost decat un sat muribund, care isi mai administra existenta multumita unor oameni care s au incapatanat sa tina vii traditiile si sufletul acestui popor.

Nu stiu de unde apareau copiii purtand cu mandrie straiul popular, care stiau perfect miscarile atator dansuri, incat te uimeau cu vitalitatea si dragostea lor de folclorul autentic. N-a fost comunitate unde traditia satului romanesc sa nu fi fost pusa la loc de cinste... Un stat incapabil a gonit o buna parte a acestor tineri care nu si au mai gasit rostul in propriul spatiu si in propria viata. Asa au luat calea strainatatii, asa se intorc acum in singurul loc care le inspira incredere: acolo unde sunt radacinile si sufletul. Cum va arata satul dupa catastrofa? Poate ne raspunde dna Raluca Turcan... Ea oare cum o fi gandind?!

*

Nu stiu de ce se mira oamenii ca unor medici le e frica si "dezerteaza"... Pai n-am trait zeci de ani sub imperiul fricii? In timpul lui Ceausescu am avut Securitatea, iar cei mai multi turnatori faceau asta sub santaj, deci, de frica. Apoi, nu ne a fost frica de "statul paralel"? Cati denuntatori au fost santajati sa faca cele mai false si abominabile denunturi, stiind ca niste oameni, familii intregi vor fi distruse? Nu noi am tacut cu totii de frica? Si acum, le reprosam unor medici lasitatea in fata careia un intreg popor a tacut ani buni? Maretia spetei umane o face exact putinta de a lupta cu un destin pe care il socotim nedrept. Cei mai multi dintre noi au trait sub imperiul fricii. De ce sa vorbesc eu? De ce sa fac eu ceva? Am tacut cu totii in fata oricarei mizerii care a cazut peste multi din semenii nostri. Si acum acuzam medicii care nu pot sa si invinga frica? Nu mai suntem in stare de exercitii de luciditate. Disperarea si revolta au ramas undeva in launtrul nostru. Nu le am exprimat fiindca am ales "sa ne fie noua bine". N am facut nimic ca sa ne pastram integritatea constiintei. Sa fiu bine inteles: nu acuz pe nimeni. Impotriva fricilor, de tot felul reactia fiecaruia e unica. Nu e de judecat. Dar cu totii, noi, nouasprezece milioane de indivizi, cu trairile si actiunile fiecaruia, suntem un popor. Sau o populatie? La asta raspunde fiecare in singuratatea lui, de preferat in fata oglinzii...

Octavian Hoandra