Lasconi, în prezența stăpânilor

• Tweet

Am citit mai multe surse, așa-zis independente, care relatau ultima ispravă plină de demnitate a candidatei USR, Elena Lasconi. Am preferat însă, relatarea din ziarul „Național", care mi s-a părut cea mai potrivită!

„Elena Lasconi a pornit în turneu electoral, dar nu de nevoile românilor se interesează șefa USR, ci de cele ale ambasadelor străine acreditate la București. Ultima vizită este și cea care intrigă cu adevărat, asta pentru că a fost efectuată pe ascuns, fără tam-tam mediatic, așa cum ne-a obișnuit personajul; nicio sirenă nu a mai anunțat pe Facebook că Lasconi merge/a fost la Ambasada Franței, iar asta ridică miza.

Doar Iulian Bulai („vice" USR) a însoțit-o, dar și o a doua persoană, „necunoscută publicului și care le-a făcut, practic, intrarea", după cum dezvăluie cei de la Mediaflux. Cel mai probabil, un atașat diplomatic, dintre cei care au misiunea să mențină „calde" relațiile cu politicienii români.

Oficial, nu s-a făcut nicio referire la această vizită, Lasconi a ajuns în mare secret la locația respectivă și a plecat la fel, în grabă, sperând că nimeni n-a văzut-o. Nu a zăbovit mult la Ambasada Franței, doar o oră. Judecând după expresia feței când s-a urcat în mașină, întâlnirea nu a avut rezultatul scontat, primărița din Câmpulung Muscel care se visează președintele României înlocuind zâmbetul cu o grimasă".

Asta scrie ziarul „Național", semnalând comportamentul - nici nu știu cum să-l numesc - al „onoratei candidate USR la președinția României. E doar slugărnicie? Sau, o fi și altceva? Rămâne să-și răspundă cei care o vor alege, așa cum pot și înțeleg ei...

Eu cred că Elena Lasconi a vrut, mai degrabă, să demonstreze că domnia sa nu a uitat vechiul obicei de a face sluj ambasadei țării care i-a propulsat pe marii politicieni „români" ai USR, Dacian Cioloș și Clotilde Armand. A vrut să nu se spună despre domnia sa că nu ar ține seamă de „prezența stăpânilor"!

M-am tot gândit, cu mintea mea slabă: oare ce o face pe această doamnă să se înhame la această luptă a prezidențialelor? Cea mai la îndemână explicație a fost cea descrisă de Constantin Noica, în Jurnalul de idei: „Ce crud e Tolstoi în < epilogul > romanului săi Război și pace! Nu i se poate ierta, cred, că a prelungit destinul Natașei până la îngrășare, platitudine maternă și cicălire conjugală; până la lipsă de grație".

Altă știre despre distinsa doamnă a Cîmpulungului spune că Parchetul European anchetează firme private din Câmpulung. Acestea ar fi obținut fraudulos bani europeni, într-un proiect mai amplu coordonat de primărie și implicit primarul, dna Elena Lasconi.

La astea poate că nici nu mai e nevoie să reamintim „cearta" îngrozitoare între Elena Lasconi, cea cu o mare cruce la gât și fiica ei, lesbiană, care într-un acces de sinceritate, și-a renegat public mama... Pare că trăim într-un roman al marelui prozator Nicolae Breban. Trăim printre personajele din „Îngerul de gips" văzând-o, acum, pe Ludmila (Useristă), o variantă a dostoievskienei Nastasia Filipovna...

Viețuim în fața ecranelor tv, pe care rulează acțiuni cu personaje care se vor a fi apreciate ca burgheze, dar sunt doar biete mitocane, așa cum citim în in „Bunavestire". Respirăm același aer cu personajul Grobei (al carui nume vine probabil de la grobian), cu Don Juan-ii de azi, după chipul „Sud-americanului", descins parcă dintr-un serial comic, ființă vegetală și lipsită de vitalitate, care încânta micile burgheze ratate, surprinse cu „buza de jos, mai ales, răsfrântă, albăstruie, ieșită pe jumătate din cerul gurii".

Romanele sale, ca și realitatea noastră descriu grotescul naturalist, introspecția personajelor fiind realizată precis, ca o scanare Doppler. Sunt sigur că mulți români, ca niște Dopplere, îi simt pe falșii noștri conducători și i-ar putea descrie cu ochiul critic pe care îl propune Breban.

„În Absenta stapânilor" - spunea un inspirat critic literar - este romanul în care, (ca și în realitatea de azi !- s.n.), dominantă este tensiunea permanentă, a ajungerii într-o categorie umană privilegiată, care pare înnebunită de vocația supremației si a fascinației puterii. Stăpânii sunt cei care intervin inexorabil în destinul lor. Iar cei care < colaborează > cu propriul destin, nu-l recunosc decât dacă-l modifică". Sper, pentru binele politic al Elenei Lasconi, ca Ambasada Franței să fi scris deja la Paris și să fi informat despre recunoașterea stăpânului...

„Hat man Character, so hat man auch typisches Erlebnis, das immer wieder kommt" („Cine are caracter are în viață o trăire-tip, care revine mereu"), spune Nietzsche. Voința de putere survine din această încercare de a depăși condiția umană, totuși, limitată. Nietzsche propune conceptul voinței de putere, în sensul depășirii condiției omului fără pasiuni, limitat la o viata larvară. Impulsul necesar pentru a depăși stadiul vieții cotidiene, pentru a atinge, cum se întâmplă în cazul filosofului german, la stadiul de „supraom", se numește voința de putere. Personajul feminin al lui Breban demonstrează voința de putere, în sensul cel mai negativ, femeia - asemeni multora din politica de azi - cea care ascultă de reflexul masochist al atavismului implicit ființei umane...

Personajele de azi, aidoma celor ale lui Nicolae Breban sunt supuse, în fața noastră, unui exercițiu al demistificarii publice totale, tocmai fiindcă viața lor devine publică. Cazul dnei Lasconi este relevant. O vedem pe distinsa doamnă care se dorește a fi președintele României, într-un proces de implicare afectivă într-o viață socială dezastruoasă, iar relația ei cu lumea exterioara stă sub semnul multiplicării stărilor interioare negative și al unei tensiuni continue.

Avea, iarăși, dreptate Nietzsche, când spunea că totul, la anumiți oameni, în raport de vicii și virtuți, se reduce, inevitabil, la amorul propriu. Să te alegi doar pe tine, tot timpul, să te preferi doar pe tine, cu toate mizeriile tale... Nu mai există la acești oameni decât amorul propriu. Nici urmă de rușine - acea rușine de sine care te împietrește când prin înțelegeri cu „stăpânii", în prezența lor, îți iei libertatea și consimți la ceva care ție nu-ți e decât o imagine străină...

Octavian Hoandră