• Tweet

Pentru un răspuns corect, la îndoielile şi criticile privind forţa, eficienţa şi rolul economiei de piaţă ca producătoare de prosperitate, nu avem cum să omitem lecţiile crizei izbucnită în 2008.

În primăvara anului trecut, deruta era atât de mare încât, într-o primă fază, s-a stârnit vântul deglobalizării. S-au răspândit repede profeţiile potrivit cărora naţiunile îşi vor aduna interesele în propriile curţi şi îşi vor rezolva singure problemele, fără să le mai intereseze ce se întâmplă în jurul lor. La un moment dat, vântul ăsta - întreţinut de curente născute în ţări dintre cele mai puternice - era gata să smulgă acoperişurile unora dintre edificiile economiei globale.

Ideea deglobalizării s-a risipit repede! Pandemia însăşi a fost diagnosticată fenomen global. Şi era firesc ca soluţia să fie tot globală. Soluţia medicală în primul rând: un vaccin eficient sau mai multe. Din ambele perspective: procese de fabricaţie şi campanii de vaccinare. Sau soluţiile pentru atenuarea efectelor crizei economice provocate de pandemie, în planul imediat următor.

Digitalizarea, cu deosebire, cu munca de acasă şi cu comerţul online, a intrat deja în istorie ca primul mare fenomen economic global. Nu atât din perspectiva spaţiilor cucerite pe planetă - pentru că toate revoluţiile industriale şi tehnologice au devenit cu timpul globale, unele în zeci de ani, altele în sute de ani - cât sub aspectul vitezei cu care actuala revoluţie tehnologică a cuprins întreaga planetă. Mai mult chiar, într-un singur an, digitalizarea a depăşit tot atât de repede teritoriul economiei, cucerind învăţământul, medicina, cultura şi, mai cu seamă, diplomaţia. De un an, aproape toate reuniunile diplomatice importante au fost virtuale. Cum virtuală este şi actuala reuniune de primăvară a FMI începută luni dimineaţă, care va dezbate starea economiei lumii sub impactul crizei sănătăţii publice. Între temele de pe agenda reuniunii fiind şi aceea privind efectele provocate de pandemie în împrejurările în care s-a suprapus peste economii împovărate de datorii.

Inclusiv dezbaterea publică, subordonându-se rigorilor şi specificului digitalizării, a devenit în bună parte globală. Şi iată cum un subiect deschis cu aproape un an în urmă de analiştii de la Saxo Bank, care au văzut pandemia ca pericol major pentru pieţele libere, cărora li s-ar apropia sfârşitul, a generat confruntări de idei la nivel planetar. Pro şi contra pieţelor libere.

Desigur, tema e... venerabilă. Dezbaterea ei a început acum 270 de ani şi încă nu s-a încheiat. Au deschis-o corifeii gândirii economice clasice. Adam Smith - promotorul rolului mâinii invizibile în ordonarea activităţii economice - fiind primul dintre ei. Postulatul clasicilor era fără nuanţe: „cu pieţe libere spre creştere economică"! Statele neaflându-şi vreun rol în acest proces, pentru că, intervenind, n-ar produce decât dezechilibre, fiindcă nu au cum să înfluenţeze în bine preţurile, oferta, cererea şi distribuţia. De atunci această temă se tot dezbate, fiind întoarsă pe toate părţile, iar considerentele au fost mereu influenţate de concepţiile dominante ale etapelor istorice, diferite.

Semnificativ este faptul că, anul trecut, analiştii de la Saxo Bank au deschis dezbaterea plecând de la comportamentul guvernelor sub presiunea pandemiei. Concluzionând: când Germania s-a aliniat statelor care, pentru a salva economiile în criză, susţin cheltuieli fără restricţii, am ştiut că pieţele libere sunt în pericol. De unde ar veni pericolul? Banii bugetari, care acum salvează economiile atacate de virus, produc datorii şi, în plus, ar putea să producă inflaţie. Iar inflaţia s-ar putea dovedi un proces scump nu doar pentru consumatori, ci şi pentru guverne. Şi, totodată, pentru locurile de muncă.

De aici a început dezbaterea, de la opiniile celor de la Saxo Bank, care sunt fie împărtăşite, fie respinse. Mai ales că umbrelele bugetare s-au deschis tot mai mult iar stimulentele fiscale au şi ele o răspândire globală. Noul preşedinte al SUA şi-a inaugurat mandatul cu un pachet stimulativ de 1,9 trilioane de dolari, pe care i l-a aprobat Congresul.

La nivel global însă, atât timp cât lumea e împărţită în ţări cu venituri mari şi ţări cu venituri mici sau mijlocii, efectele stimulentelor pot fi şi ele diferite. Un pericol recent, care va face subiectul actualei reuniuni a FMI, pleacă tocmai de la o posibilă creştere a inflaţiei. Dacă băncile centrale din ţările dezvoltate vor schimba macazul şi vor majora dobânzile de politică monetară, împinse spre o astfel de decizie de riscul de inflaţie, pieţele emergente s-ar putea confrunta cu ieşiri de capital. Dezbaterea, aşadar, continuă şi cred că ar fi o eroare dacă argumentele puternice, aduse de-a lungul timpului în căutarea soluţiilor, ar fi ignorate.

Cum ar putea să rămână în afara acestei dezbateri ideile excelent sintetizate de americanul Milton Friedman, laureat Nobel, în probabil cea mai tulburătoare lucrare de metodologie economică scrisă vreodată? El observa că, în natură, frunzele sunt mai dese şi mai mari acolo unde e mai mult soare. Folosind metafora soarelui pentru rolul stimulator al pieţei în economie, el vedea cum apar mai multe locuri de muncă, mai mult profit, mai multe salarii mari, mai multă bunăstare acolo unde piaţa e liberă şi funcţionează bine.

Dar să urmărim mai departe cursul ideilor lui Friedman. Câţiva ani mai târziu, în „Liber să alegi", o carte la fel de tulburătoare ca şi eseul amintit, despre rolul pieţei în economie, asemănător cu cel al soarelui în natură, el şi soţia sa, Rose, au scris că „schimbul liber nu este o condiţie suficientă pentru prosperitate şi libertate". Amendând: „aceasta este, pe cât se ştie cel puţin până acum, lecţia istoriei". Argumentul forte fiind acela că multe societăţi bazate predominant pe schimbul liber nu au dobândit nici prosperitate, nici libertate. Ceea ce înseamnă că ar mai fi nevoie de ceva. Dar de ce anume?

Ca să-l înţelegem pe Friedman, să descifrăm firul ideilor lui despre pieţele libere, n-ar fi de ajuns să-i frunzărim o carte. Important este să-i fie aprofundat în esenţă mesajul. Pentru că, într-o pagină a unei cărţi care a făcut epocă, ideea de piaţă liberă n-ar avea nicio problemă să ne pară fascinantă. Şi, analizată în sine, libera iniţiativă n-ar putea să fie decât atractivă. Numai că, în practica vieţii de zi cu zi, formula succesului economic are mai multe componente. Toate fiind mai puţin atrăgătoare, dar indispensabile: iniţiativa, ordinea, munca grea, de fapt munca performantă şi, nu în ultimul rând, legităţile economice obiective.

Pe toate aceste idei, relevând forţa economiei de piaţă, le găsim într-un şir lung de scrieri ale multora dintre gânditorii din domeniul economiei. Dar parcă nimeni nu le-a exprimat atât de limpede şi atât de fascinant cum a făcut-o Friedman. De aici şi tentaţia mea de a selecta, din cărţile lui, criteriile enumerate mai sus, pe care economistul american le considera esenţiale pentru ca o piaţă liberă să funcţioneze bine şi să producă prosperitate. Toate aceste criterii, din ceea ce aş putea numi „Tabelul lui Friedman", fiind menite să dea consistenţă liberului schimb. Aici îşi face însă loc şi o întrebare: e de ajuns să fie puse în mişcare aceste patru elemente pentru ca o ţară să ajungă la bunăstare? Sau e nevoie şi de altceva, de un al cincilea element, care să le unească pe celelalte patru?

Pentru un răspuns corect, la îndoielile şi criticile privind forţa, eficienţa şi rolul economiei de piaţă ca producătoare de prosperitate, nu avem cum să omitem lecţiile crizei izbucnită în 2008. După ce mari bănci din America şi din alte părţi ale lumii s-au prăbuşit; şi după ce numeroase state s-au repezit să salveze bănci şi companii cu banii contribuabililor din bugetele naţionale. E cert, pieţele au greşit. Lăcomia a acţionat implacabil. Criza a împuţinat şi a scumpit banii într-un moment în care, în toată lumea, nevoia de bani pentru dezvoltare durabilă crescuse imens. Şi cum orice strategie de ieşire din criză nu putea să pornească decât de la bani, de la venituri bugetare mai mult decât de la profitul companiilor, pentru a susţine investiţiile de capital, creditele, economisirea, s-a produs un schimb de locuri: pe mesele de lucru, studiile lui Keynes, le-au înlocuit pe cele ale lui Friedman. Pieţele s-au „înfrăţit cu dracul", adică cu statul, uitându-l pe Friedman ...până au trecut lacul.

Criza a venit însă cu un amendament esenţial, care nu-i deloc în afara spiritului economiei de piaţă: acela că în Tabelul lui Friedman, cu cele patru elemente, mai e nevoie absolută de încă unul. De cel puţin încă unul, extrem de complex şi cu multe, cu foarte multe nuanţe: o reglementare înţeleaptă. Şi când scriu reglementare înţeleaptă am în vedere concepţia lui Socrate, care înţelegea prin înţelepciune o atitudine corectă faţă de realitate.

Adrian Vasilescu