• Tweet

Unele democrații par să fi intrat într-un cerc vicios. Decidenți fără soluții ajung să inoculeze cu amatorisme părți din mass media, iar o bună parte a acesteia întreține atmosfera. Sunt analize ce spun chiar că societatea "ar fi alimentată cu un curent constant al propagandei" ce antrenează de fapt "disoluția democrației reprezentative".

Acestea s-au putut observa în abordarea Ucrainei din ultimele luni. De pe o zi pe alta se dădea alarma începerii războiului, iar o parte a media ținea isonul. Faptele stând cu totul altfel, iar costurile falsurilor fiind enorme, la un moment dat, până și președintele Ucrainei a trebuit să contrazică această propagandă.

Funestul cerc vicios a fost totuși rupt de ziariști profesionalizați și integri, îngrijiți să dea curs faptelor. Chiar în chestiunea inițiativei militare a Rusiei, devenită cap de afiș, lucrurile încep să se lămurească. Bunăoară, David K. Shipler, în How America's Broke Promises May Lead to a new Cold War ("Washington Monthly", 14 februarie 2022) a scris: "documente declasificate relatează istoria felului în care oficiali americani i-au condus pe ruși să creadă că NATO nu va face vreo extindere, pentru ca ulterior aproape să dubleze dimensiunile alianței. Transcripturile rusești și americane și minutele întâlnirilor la nivel înalt, plasate în ultimii ani de National Security Archive la Universitatea George Washington, conțin multe asigurări de la începutul anilor 90". Iar Klaus Wiegrefe confirmă în Neue Aktenfund von 1991 stüzt russischen Vorwurf ("Der Spiegel", 8, 2022) că s-au găsit acte ale înțelegerilor americano-anglo-franco-germane pentru o altă evoluție decât cea care a dus la criza ucrainiană. Atunci, în 1991, în joc era acceptarea de către partea rusă a integrării Germaniei de Răsărit în alianță.

Desigur, nu se explică și nici nu se justifică astfel tot ceea ce s-a petrecut în actuala criză ucrainiană. Dar măcar începutul devine mai clar.

Se știe că James Baker, fostul secretar de stat al Statelor Unite, a și amintit, în repetate rânduri, că discuția americano-rusă, care a reorganizat lumea în anii 90, a mers până la subiectul despărțirii de era postbelică integrând Rusia în NATO. Bill Clinton a menționat, la rândul lui, că a avut în vedere stabilirea unui "parteneriat de pace NATO-Rusia" și că, la Budapesta, după semnarea memorandumului (1994), Boris Yeltzin i-a comunicat că nu agrează extinderea spre Răsărit a NATO (My Life, Hutchinson, London, 2004, p. 637). Fostul președinte american evocă angajamentul SUA de a nu staționa trupe sau armament în noile țări membre ale alianței (p.750). De altfel, în 1990, cancelarul german a trebuit să zboare în Caucaz pentru a discuta cu Mihail Gorbaciov "înlăturarea ultimului obstacol politic al unificării Germaniei, problema apartenenței la NATO a unei Germanii reunite" (Heribert Schwan, Tilman Jens, Vermächtnis. Die Kohl Protokolle, Heyne, München, 2014, p.224). Iar dacă era opoziție la rămânerea în NATO a Germaniei, ne imaginăm cum erau priviți cei care voiau să intre.

Sunt fapte istorice ce se cuvin luate în seamă, fiind realități. Ele pot fi și ignorate, cum se și face, dar în timp apar consecințe. Optica bine informată de istorie este îndeobște cea mai profundă.

Se înmulțesc, în orice caz, vocile care cer soluții rationale la tensiunile existente. Nu este vorba cu aceasta de a ține cu o parte sau alta din conflictul ucrainian. Ar fi sub demnitatea unui om care gândește cu capul propriu. Cu părtinirile propagandistice ce umplu acum ecranele discuția decade și nu se rezolvă ceva. Este vorba însă de a lua partea rațiunii aptă să lege responsabil prezentul și viitorul.

În legătură cu dosarul Ucraina, se cuvinte amintit ceea ce scria Helmut Schmidt: "Rusia este orientată pașnic. Afirmația este valabilă și pentru militari, și pentru birocrație și pentru diplomați. Țara are nevoie de timp pentru procesul de reformă în mod stringent necesar". Se pot discuta alternative pentru Ucraina și Belarus, dar "după o mie de ani de istorie comună, având în vedere comunitatea de limbă și cultură și ca urmare a unei strânse dependențe economice reciproce, s-ar putea să se ajungă la reunificare. Dacă un asemenea proces are loc prin autodeterminare și liber de forță, o intervenție din exterior ar fi o enormă eroare. Căci mândria poporului rus și patriotismul său sunt cunoscute" (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006, p.188). Fostul cancelar german pleda pentru non-interferență în relația ruso-ucrainiană.

Mai nou, se interferează. Geopolitica franceză a sesizat, de altfel, la timp, că se forțează schimbări cu "diabolizare" și cu mișcare portocalie (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2014, p.322). Geopoliticeni germani de prim rang privesc la fel.

Poți să ai o atitudine sau alta cu privire la acea mișcare. Dar, la drept vorbind, nimeni nu poate contesta - și nici nu contestă azi - că, acum, un regim oligarhic, cu exponenți fără atuuri, dar avizi de realegere, caută salvarea. Mai ales că mize privind Ucraina - și vechi și noi - nu lipsesc.

Se argumentează că Ucraina vrea cu Uniunea Europeană și NATO. Foarte bine! Dorința exprimată legitim de o țară se cuvine a fi respectată! Numai că, dacă citești declarații spre a sesiza motivele, observi că este vorba de seducția creată de nivelul de trai occidental și de o anume liberalitate pentru elita financiară, academică și birocratică și, desigur, de speranța acesteia de perpetuare sub faldurile unei schimbări. Dincoace de faptul că aceste motive nu sunt suficiente, se ridică întrebări destule: rezistă la competiție o economie prăbușită, o societate plină de fracturi și devalizări și o administrație coruptă? S-a făcut vreodată un sondaj al populației puse în cunoștință de cauză cu reformele ce trebuiesc făcute? Și dacă doar 40% dintre cetățeni ar fi împotrivă, cum spun statisticile oficiale recente, totul rămâne discutabil. De altfel, în condițiile de la fața locului, unii cetățeni pot vrea acum ceva și apoi să se răzgândească.

Ucraina este străbătută de grave dificultăți identitare, economice, politice - cum bine remarcă consilierul cancelarului german Andreas Wirsching (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, pp.208-220). Pe lângă acestea, desecretizarea începută în anii din urmă a arhivelor celui de la doilea război mondial la Vatican și la Moscova nu are cum să fie fără urmări. Este clar că, sub sigla URSS, unele națiuni au fost socotite după război în tabăra agresaților și a învingătorilor. Începe însă examinarea crimelor și a distrugerilor de vieți omenești pe acel teritoriu. Vor fi de asumat răspunderi, cu toate implicațiile.

Se invocă peninsula Crimeea. Este o chestiune rău rezolvată sub urgența nonproliferării nucleare în momentul descompunerii URSS și cu un Boris Yeltzin epuizat. Acesta a semnat memorandumul de la Budapesta (1994), în care s-a angajat să respecte frontierele Ucrainei din vremea sovietelor, dar oricine știe din istorie că peninsula Crimeea este parte a Rusiei. "Peninsula a fost locuită majoritar de ruși și a căzut la Ucraina în 1954 drept <cadou> din partea lui Hrușciov" (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, p. 214).Că acea parte a fost folosită în disputele pentru controlul puterii sovietice, se știe, dar argumentul istoric și cel demografic sunt în favoarea Rusiei.

Teama răspândită este aceea că Rusia unită cu Ucraina pot fi o forță majoră în lume. Desigur că ar deveni o forță - demografic și ca resurse - încât competitorii internaționali au dreptate să fie preocupați.

Numai că și invers, adică antagonizate, cele două pot fi surse de teamă. Un conflict între Rusia și Ucraina nu va lăsa lumea în pace și-i va antrena și pe alții în ciocniri.

Ambasadorul ucrainian la Londra aducea în atenție acum câteva zile reactoarele nucleare din Ucraina. Mențiunea poate fi și avertisment. Nu doar din exterior, ci și din interiorul acestei țări se pot lovi reactoarele, încât să apară un nou Cernobâl, care ar fi dezastru nu doar pentru Europa.

Este adevărat că atunci când Germania și Rusia au mers împreună, restul Europei s-a realiniat. Plecând de aici, un geostrateg recomanda: "Statele Unite trebuie să continue să facă orice pot să facă pentru a bloca o antantă Germania-Rusia și să limiteze efectul pe care sfera de influență a Rusiei l-ar putea avea în Europa, deoarece simpla prezență a unei Rusii puternice militar schimbă comportamentul Europei" (George Friedman, The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2012, p.132). Este în circulație, desigur, și clișeul ce ne vine de la Hegel, că Rusia ar fi în esență forță armată. Nu mai este demult doar aceasta! Dar este, însă, și adevărul că Richard Nixon cerea liderilor ce l-au succedat ai SUA să sprijine o viață democratică în Rusia.

Se poate spune că democratizarea nu este servită de diabolizări, de nici o parte. Istoria recentă probează că nu duc înainte nici chiar sancțiunile, ori din ce parte ar veni. Aveau dreptate când declarau deunăzi la Kiev, Emanuel Macron, că "securitatea în Europa este indivizibilă", iar cancelarul federal Olaf Scholz, că "nu există securitate împotriva Rusiei, ci numai împreună cu Rusia".

Așa stând lucrurile, de fapt este pusă în discuție arhitectura de securitate europeană. Este de așteptat ca Rusia să-și promoveze preocuparea de a fi asigurată pe platoul de vest (câmpiile Lituaniei, Belarusului și Ucrainei), pe care s-au produs invazii ce au afectat-o de-a lungul timpului. Ea va apela la înțelegerile ruso-americane și ruso-germane care au pus capăt în anii nouăzeci erei postbelice și va pleda pentru aplicarea acordurilor de la Minsk și federalizarea Ucrainei. Ca totdeauna, Rusia va căuta să atingă și un nou aranjament strategic cu Statele Unite ale Americii. În opinia mea, acestea două sunt, dincolo de mulțimea aspectelor, mizele majore ale actualei crize ucrainiene. Nu văd în recunoașterea de ieri, de către Rusia, a celor două regiuni, Lugansk și Doneț, ca republici, mai mult decât o mutare în vederea grăbirii unui nou aranjament în cele două materii.

Din nefericire, a revenit în mintea unora tema lui Zbigniew Brzezinski, de la începutul anilor șaptezeci, cea a politicii externe ca șah la Rusia, cu toate piesele, spre a o slăbi. Nu este ceva cu totul nou. Iluzionarea lui Hitler se cunoaște. În ultima vreme, bogățiile imense ale Rusiei stârnesc apetitul unor europeni care-și doresc conflictul. Cum se observă, unii vin și cu alte iluzionări. Cine este la curent cu cărțile de geopolitică știe, de pildă, că acum zece ani s-a și prognozat că Rusia va colapsa militar în jurul anului 2020. Întrebarea simplă este: trebuie să se continue cu o temă clasată, ce vine dintr-o altă epocă?În era celor mai sofisticate armamente?

Pentru Statele Unite, Rusia contează eminamente din punct de vedere strategic. Chiar și cu variații de la o președinție la alta la Washington DC, supraputerea americană este interesată într-o Rusie ca partener în eforturi favorabile păcii și democrației. Desigur, și în America decizia este sub presiuni, din interior și dinspre unii aliați.

Așa cum pare astăzi, în relațiile internaționale s-a cedat din nou presiunii la a înlocui strategia cu clișee și ideologie. O înlocuire ce poate aduce satisfacții momentane, dar nu rezolvă nimic. Cum remarca geopoliticianul Bundeswehr-ului, niciun conflict al ultimelor decenii nu s-a rezolvat cu mijloace militare (Carlo Masala, Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, C.H.Beck, München, 2016, p.32). Conflictele sunt și acum mocnite sau deschise.

Este clar că Rusia se confruntă cu o dificultate. „În nord și în sud (la est de Carpați) nu există bariere puternice pentru a proteja Rusia - sau să-i protejeze vecinii. Pe platoul european de nord, oricum ar fi trasate frontierele Rusiei, ea este deschisă atacului" (George Friedman, The Next 100 Years, Anchor, New York, 2009, p.103). Dificultatea este veche, se discută demult și nu are cum să fie liniște fără a-i găsi rezolvarea.

Este împărtășită de mulți și ipoteza că în efortul de a contracara creșterea sub toate aspectele a Chinei și programul acesteia de a deveni prima putere economică și tehnico-științifică a lumii, Statele Unite ar lua criza ucrainiană ca ocazie de a se manifesta.

Numai că situația actuală este schimbată. Ceea ce azi Rusia nu acceptă relativ la Ucraina nu acceptă nici China. Aceasta afirmă, cum se știe, principiul respectării națiunilor. Dar încet, însă cert, și China devine interesată ca armatele și armamentele să fie la cât mai mare distanță de frontierele ei de vest.

Cum era și de așteptat, zilele trecute s-a produs și intrarea mai explicită Chinei în arena crizei ucrainiene - diplomatic, în acest moment, în sprijinul poziției Rusiei. Este clar că situația din jurul Ucrainei schimbă, prin implicație, situația din Marea Chinei de Sud și din alte locuri și, în felul acesta, situația din lume.

Ceea ce putem consemna pozitiv este că, deocamdată, în culise, supraputerile caută un aranjament, căci armele au evoluat de toate părțile. Noile arme antiantirachetă, dar și armele rachetă evoluate au creat o situație nouă. Pe de altă parte, piedica nemijlocită în criza ucrainiană de la această oră rămâne refuzul aplicării acordurilor de la Minsk, aplicare pentru care pledează Franța, Germania, Rusia.

Un fapt primejdios se poate consemna, de asemenea. S-a alunecat pe nesimțite în "războiul rece". Chestiuni cruciale se transferă propagandei. Societatea nu mai este compusă din oameni, ci din "ai noștri" și "alții". Politica se confundă iarăși cu pictarea inamicului. Nu se mai raționează, ci se fac alinieri.

"Războiul rece" nu este, desigur, fără adepți. Altfel nici nu ar fi relansat. Profitori sunt. Numai că dintr-un "război rece" precum cel ce se conturează nu au cum să mai fie câștigători. Vor pierde de la început toți.

Am scris altădată că trăim în "lumea unei geometrii variabile a supraputerilor" (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017), în care capătă greutate mai mare cel care poate mobiliza. S-a confirmat! S-a ajuns însă ca mobilizările să ia tot mai mult locul argumentelor mai bune.

Din fericire, nicio abordare nu ține cât lumea. Pentru mințile lucide este limpede, totuși, că schimbarea lumii din jurul anului 1990 a fost posibilă doar pentru că pe traseu au fost înțelegerile de la Beijing (1972) și acordurile de la Helsinki (1975), care au făcut posibile înțelegerile de la Rejkjiavik (1986). Faptul ar trebui să dea de gândit.

Nu este soluție mai profundă în momentul de față decât revenirea la principiile stabilite atunci. Mai cu seamă că o nouă schimbare a lumii se petrece sub ochii noștri, cu intrarea Chinei în avanscenă, urcarea Germaniei la statutul de supraputere, revenirea Franței, creșterea Turciei. Iar în regiunea noastră cu o Polonie capabilă, o Ungarie inovativă, cu ieșirea la rampă a Italiei și Croației, cu multe altele. Nu altcineva decât Henri Kissinger a arătat, pe bună dreptate, că abia revitalizarea suveranității naționale este viabilă. "În acest moment al istoriei, aceasta ar fi modernizarea sistemului westphalian informat cu realități contemporane" (World Order, Penguin, New York, 2014, p.373). Geopoliticieni germani și francezi arată, pe bună dreptate, că suntem în fața unei lumi cu trăsături noi față de cea a ultimelor decenii - o lume care are nevoie de concepții noi.

Andrei Marga