• Tweet

Suntem la finalul lunii aprilie. Washington DC pare deja un tărâm îndepărtat, unde fiecare locuitor se teme să răspire aerul de frica virusului. Lumea întreagă așteaptă deciziile lui Trump. Primii sunt leaderii chinezi care s-au văzut repudiați prin eșecul diplomației măștilor. Din multe capitale, acest gest a fost catalogat ca fiind unul de frondă, nici de cum de ajutorare dezinteresată.

Revoltă și manipulare

Adiacent prea publicului Oraș Interzis din Beijing, spre nordul capitalei chineze, liniștea permanentă care înconjoară Zhongnanhai „Palatul celor două mări", este spartă doar de micile convoaie de limuzine oficiale care trec pe sub imensa poartă a Noii Chine, traversează parcul unde sunt desenate mările centrală și de sud (lacuri care celebrează și poartă numele marilor cuceriri navale ale dinastiei Qing) pentru a ajunge cu ocupanții din spatele geamurilor fumurii, spre complexul de clădiri ascuns de mici pâlcuri de copaci, unele imperiale, altele maoiste. În chiar stânga imensei săli de banchete, clădirea unde se află biroul președintelui chinez Xi, prezintă o particularitate arhitectonică ciudată. Este singura construcție pe care activiștii revoluției culturale nu au modificat-o conform perceptelor din cărticica roșie.

Biroul conducătorului Chinei exprimă, prin tocmai efigia neschimbată a timpului, esența puterii chineze. Mai mult sau mai puțin ambițioși, dintre toți președinții Chinei post maoiste, Xi rămâne cel mai puternic dintre ei. În timpul măsurat după moarte lui Deng, președintele actual al Chinei este element critic al arhitecturii expansiunii Chinei în lume. Este cel mai determinat să își lase numele gravat în istorie și în piatra marelui zid chinezesc, alături de idolul său Mao ZeDong. O determinare fundamentală, practic moștenită de la tatăl său, leader comunist produs al revoluției maoiste, care va face ca demersul de re-asertare a puterii americane să devină pe atât de periculos cât poate fi de dură reacția leaderului suprem din Zhongnanhai.

Pentru Beijing există o singură și foarte simplă viziune asupra puterii globale a Statelor Unite. Acestă viziune este una pur leninistă și are două elemente fundamentale: importanța armatei americane (cu emfază pe puterea nucleară a acesteia) și dolarul american (inclusiv profunzimea și lichiditatea piețelor financiare ale Statelor Unite care stau la baza acesteia). Pentru China toate celălalte elemente geo-strategice sunt simple detalii.

Nici o putere din lume, fie ea economică, politică sau militară nu a avut o influență mai mare asupra modelării profilului ideologic maoist cum a avut-o rapida consolidare globală a influenței americane postbelică. Fascinația lui Mao în fața puterii americane, cumulată cu dezamăgirea enormă creată de politicile sovietice cu privire la viitorul națiunii sale, au făcut ca toate laboratoarele de cercetare ideatice din China să studieze pentru a înțelege și apoi aplica mecanismul american. Cu o singură remarcă: valorile comunismului și ale politicilor leniniste sunt de neschimbat.

Prisma prin care astăzi China vede lumea, inclusiv conducerea ei supremă este de fapt identică cu cea a secolului trecut. Nu mai departe de malul Potomacului, Donald Trump are o viziune la fel de veche, tot de un secol, asupra mecanismului puterii americane. Practic cei doi leaderi, despărțiți de pandemia SARS Covid 2 se luptă pentru viziuni surori, cu aplicații ideologice diametral opuse. Amândoi sunt naționaliști, amândoi cred în destinul lor divin și cel imperial al popoarelor pe care le conduc, amândoi cred în instituția conducătorului suprem. Pentru Trump orice critică este lovitură de stat, pentru Xi orice abatere de la măreția Chinei este o trădare. Siamezi prin destin, prinți prin creștere, bogați prin putere, cei doi leaderi vor trebui să decidă în următoarele luni cum își vor direcționa eforturile de menținere la putere. Trump are vestigiile Obamiene de dislocat, Xi are susținătorii lui Ziang Zemin (venerabilul leader ales de Deng să conducă China post Mao) de învins. Amândoi au de condus, în același timp lupta pentru supremația globală. Orice greșeală personală înseamnă aducerea statelor pe care le conduc cu cel puțin un deceniu înnapoi. Orice succes, propulsează actorii spre decenii de dominație globală. Istoria are un singur piedestal și o singură coroană de oferit.

Toate statele sunt conștiente de ceea ce leniniștii numesc „putere obiectivă" și dorința marilor puteri de a o implementa. Dar percepția puterii este la fel de importantă. China lucrează acum ore suplimentare pentru a repara daunele enorme aduse poziției sale globale, care a rezultat din originea geografică a noului coronavirus și din eșecul de a nu anunța epidemia în primele săptămâni de la identificarea pericolului. Oricare ar fi noua generație a diplomaților „războinici-lupi" din China, realitatea este că tăcerea Chinei a avut un impact uriaș asupra evoluției pandemiei (ironia este că acești tineri lupi adaugă la aceste daune, nu le ameliorează). Reacția anti-chineză și acuzațiile de răspândire voită a virusului, adesea încărcate rasial, au fost observată în țări la fel antagonice ca interese precum India, Indonezia sau Iran. Puterea obiectivă chineză riscă să fie ridiculizată de tocmai cei pe care aceasta o copiază cu nesaț, americanii.

Din diferite motive nici Statele Unite nu ies din criza covid cu mult mai bine. Lumea a urmărit cu groază cum un președinte american acționează nu ca lider al lumii libere, ci ca un apotecar de vraci care recomandă „tratamente" vândute pe internet și la kilogram. A văzut ce înseamnă „America first" pusă în practică: nu vă uitați la Statele Unite pentru ajutor într-o adevărată criză globală, pentru că nici măcar ele însele nu se pot îngriji. Odată, atunci când măreția americană însemna efortul uriaș de înfrângere a nazismului sau comunismul, a existat podul aerian pentru salvarea berlinezilor de blocada sovietică. Acum există imaginea USS Theodore Roosevelt invadat de virus în timp ce singurul portavion operațional chinez Liaoning trece nestingherit pe lângă insula rebelă Taiwan. Lumea a citit despre rapoarte ale unei administrații care încearcă să preia controlul exclusiv al unui vaccin dezvoltat în Germania și o intervenție federală pentru a opri vânzarea comercială de echipamente personale de protecție către Canada. Când un ambasador anodin american anunța Bucureștii panicați de apariția virusului că măreața lui Americă trimite un cec de abia 800 000 de USD (700 000 EU), la doar zile după ce un teledon adunase de la românii mai bine situați peste 2 600 000 EU, atunci înțelegi disperarea efectivă a lumii față de falsitatea unor alegeri, de minciuna unor percepte strategice vândute pe post de sticlă colorată. Lumea pe care o credeam definitiv construită, cea a civilizației vestice este dată peste cap.

Punct și de la capăt

Pandemia de coronavirus pare să fi distrus o mare parte din ceea ce a mai rămas din relația SUA-China, la trei ani de la instalarea marelui blond la Casa Albă. Pentru Washington, orice revenire la o lume a „angajamentului strategic" înainte de 2017 cu Beijing nu mai este sustenabilă din punct de vedere politic.

Realegerea pentru un al doilea termen a lui Donald Trump va însemna o mai mare decuplare și o tentativă mult mai concretă de contenire a expansiunii chineze, impusă de baza electorală a lui Trump. Este exact categoria socială ieșită să facă o nouă revoluție americană împotriva, acum nu a imperiului britanic, ci a măsurilor de izolare, implicit de blocare a economiei americane. Votanții lui Trump au învăluit aceste proteste, ca de altfel toți ceilalți protestatari din lume, cu narativul drag oricărui rebel, acela al apărării drepturilor și libertăților individuale. Nimic mai frumos și nimic mai grandios decât să dai cu parul în polițiști, după ce ai stat acasă două luni. Fiind încurajați de însuși Trump, dorința patriotică de a muri infectat pentru patrie, nu este de loc o ideologie capitalistă. Este una pur leninistă. Ridicolul situației este că această ideologie este pusă în aplicare de chiar cei mai fioroși apărători ai capitalismului. Simbioza dintre leninism și profitul capitalist este desăvîrșită.

Apoi, pentru China mai există și supărarea internațională larg răspândită asupra originilor virusului. Deși această strategie va fi uneori incoerentă prin intervențiile personale ale președintelui Trump, la nivelul maselor, repetiția, așa cum o face la trei zile odată și secretarul de stat Pompeo, a teoriilor conspirației care nu pot fi niciodată dovedite, va avea efect de înăsprire a tonului popular antichinez. Ca atare și la Beijing duritatea pozițiilor antiamericane va crește. Strategia pe care Washington a avut-o timp de un deceniu cu privire la Beijing, odată eliberată de dictatul limbajului politic corect va produce o reacție simterica, tot leninistă. Elita chineză nu va permite insulta iar de aici oricine își poate scrie propriul scenariu, potrivit fanteziei personale. Căci reguli nu vor mai fi, sau cel puțin nu cele cunoscute.

Într-o administrație Biden, concurența strategică și decuplarea economică, în unele zone economice strategice va fi chiar o eliminare în forță a intereselor chineze, va continua fără însă tonul strident trumpist. Politica de blocare a Chinei probabil va fi executată pe o bază mult mai sistematică și lăsând un anumit spațiu de cooperare în domenii pre-definite, cum ar fi schimbările climatice (exact elementul critic tehnologic pe care China nu il percepe corect astăzi), pandemiile și/sau stabilitatea financiară globală. În oglindă, Beijing poate prefera realegerea lui Trump față de alternativa democrată. Beijing poate considera că Trump are valoare de întrebuințare mai mare prin tendința sa de a fractura alianțele tradiționale, de a se retrage din mecanisme internaționale multilaterale a și de a dezarta episodic din parteneriatele regionale. Oricum, relația celor de la Washington cu cei de la Beijing va deveni una de confruntare, indiferend de ocupantul de la Casa Albă.

La Beijing, răspunsul Chinei la demersul continuu de întărire a Statelor Unite este acum în plin proces de reasertare. În afară de mici ieșiri publice, după eșecul previzibil dar practic rușinos al strategiei de a arunca vina originii virusului în curtea americană, leaderul suprem Xi nu a efectuat nici un fel de schimbare radicală a mesajului din ultimii doi ani. Acest proces de redefinire a jocului geopolitic, început în 2018, în timpul primului an al războiului comercial SUA-China presupune astăzi o reprogramare. Lingvistic cel puțin, noul dicționar politic chinez pare să fi intrat, din cauza pandemiei și consecințelor internaționale, într-un model de dezvoltare accelerat.

Înainte de președinția Xi, strategia leninistă a Partidului Comunist obliga China să aștepte până la momentul de corelare tehnologică, culturală și națională a forțelor economice și militare interne, înnainte ca Beijing să propună lumii ajustări majore la ordinea regională și internațională - inclusiv pe subiectele fierbinți ca Taiwan, Marea Chinei de Sud și prezența SUA în Asia. În conformitate cu politica externă imprimată de către Xi, Beijingul a devenit semnificativ mai asertiv, asumându-și riscuri calculate - și până acum de succes - pentru a produce schimbări pe teren, așa cum s-a demonstrat prin construcția insulelor artificale din Marea Chinei de Sud sau Inițiativa Belt and Road (BRI).

Reacția Statelor Unite la această abordare a fost considerată de către chinezi ca fiind ușor gestionabilă, dar acest calcul s-ar putea schimba într-o lume post-pandemică. Xi ar putea căuta să amelioreze tensiunile cu Statele Unite până când pandemia va fi pierdută în memoria politică. Cererile monetariste ale lui Trump sau ale unui alt președinte pot fi satisfăcute prin sacrificarea unui cincinal de dezvoltare accelerată. Mai mult, dacă leaderul chinez se va confrunta cu provocări interne și mă refer la eterna luptă dintre cei doi mari poli de putere, Shanghai și Beijing, ca să nu amintim practic intrarea periculos de violentă în arena internă a grupului ultra conservator, nationalist si ultra liberal din Hong Kong, atunci el ar putea adopta o abordare naționalistă a politicii externe, evocând nu numai secolul de umilință după războaiele opiumului, dar și trădările severe provenite din spațiul occidentalizat al lumii financiare din Taiwan.

Ambele tendințe vor apărea probabil în comportamentul politic chinez până la încheierea procesului de revizuire a politicii interne a Chinei, care cel mai probabil se va întâmpla doar cu puțin timp înainte de cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist din 2022. Dar dacă stilul autoritar al președintelui Xi de până acum este vreun indiciu, este probabil ca acesta să se intensifice în fața oricărei disidențe interne. Acest fenom va duce la poziției ireductibilă a Chinei, inclusiv în problemele cronicizate precum Taiwan, care este și cel mai sensibil detonator din relația SUA-China. Beijingul va continua cu o și mai mare forță strategia de reducere a spațiului internațional al Taiwanului, zilele acestea observând, cu toții, cum eforturile americane pentru a asigura readmisia Taiwanului în Organizația Mondială a Sănătății au fost eficient destabilizate. Prezența lui Xi la conferința fondatoare a unuia dintre cele mai ample proiecte ONU de asigurare a resurselor medicale împotriva viitoarelor pandemii, alături de OMS, dovedește clar că SUA nu reușesc, pentru moment să construiască internațional o a doua Chină. Fără o a doua Chină, SUA nu au nici un partener real de izolare a culoarelor comerciale ale Chinei și de creare a unei dizidențe la vîrful conducerii din Beijing. De aceea proiecția este că Partidul Comunist Chinez va intensifică limbajul naționalist, exact cum a făcut-o Trump, prin încurajarea revoltelor americane din ultimile săptămâni, iar lipsa de spațiu vital pe tema Taiwan va reprezenta un test fundamental pentru confirmarea sau nu a puterii obiective americane.

Având în vedere acest lucru, fenomenul periculos pe care îl putem observa este că recentele eforturi de iritare a puterii chineze, prin încercările lui Trump de a îmbunătăți angajamentul la nivel oficial între Washington și Taipei, au trecut deja de linia roșie de demarcație dată de „politica unei singure Chine" care a stat la baza normalizării relațiilor sino-americane din 1979. Dacă aceste înțelegeri se prăbușesc, perspectiva unei forme de confruntare militară dintre cele două super puteri, asupra Taiwanului, trece brusc de la abstract la realitate.

Să nu uităm însă, că pentru SUA urmatorii doi ani sunt decisivi în recuperarea lor economică, iar oricine va fi în Biroul Oval va fi extrem de atent la schimbările de politică chineză. O decizie de la Washington de a pune capăt investițiilor fondurile de pensii americane în China, de a restricționa investițiile chineze în obligațiuni ale Trezoreriei SUA sau de a începe un nou război valutar (exacerbat de lansarea recentă a noii monede digitale a Chinei) ar elimina rapid liantul substanțial de interese care a menținut cele două țări într-un echilibru fragil, dar stabil.

Pe de altă parte o decizie de la Beijing de a militariza din ce în ce mai mult BRI-ul ar crește riscul războaielor prin proxy. Mai mult, pe măsură ce confruntarea dintre SUA și China se dezvoltă, sistemul multilateral, cu normele și instituțiile sale, începe să se disipeze. Aceste mecanisme vor deveni ele însele arene de rivalitate dintre Washington și Beijing. Ceilalți actori vor fi practic obligați să aleagă. Si vor alege, în primul rând, interesul propriu național, provocând o și mai mare destabilizare a relațiilor internaționale.

Cu Statele Unite deteriorate economic și obligate să își mențină hegemonia mondială, cu o China aflată sub complexa moștenire a pandemiei, observăm că nu există niciun „manager de sistem" pentru a menține sistemul mondial funcțional și în ordine. Istoria nu se repetă ad-literam, dar seamană deseori în evenimentele sale esențiale. Este posibil să nu fie încă războiul rece 2.0, dar începe să arate destul de bine cu anii premergători trădării efectuate de către democrațiilor de atunci, la Munich în 1938, anul real al declanșării celui de-al doilea război mondial.

H.D. Hartmann