• Tweet

Preţurile de consum, tot mai nervoase pe întreaga planetă, galopează acum către rate cu două cifre ale inflaţiei anuale. În faţa acestui pericol - pregnant conturat în analiza datelor din statisticile globale, a celor din 2021 şi din primele luni ale anului curent - banca centrală a SUA (Fed) a încălcat cutuma şi a comunicat că, până în decembrie, va mări în patru sau în cinci rânduri dobânda de politică monetară.

De ani buni, fie pentru a încuraja creşterea economică în derivă, fie pentru a apăra locurile de muncă sau pentru a domoli crize de lichiditate pe care nu reuşise să le prevadă, Fed a tot schimbat paradigmele. Mai întâi, a renunţat la tabloul dobânzilor-cheie cu rate peste cotele inflaţiei, real-pozitive, şi a optat pentru dobânzi mai mici decât inflaţia. Apoi, a coborât până la zero dobânzile real-negative, într-un efort de a ieftini creditele, urmărind încurajarea creşterii economice.

În 2018, într-o încercare de a drege busuiocul, Fed a decis să-i adauge 25 de puncte de bază dobânzii-cheie, care a urcat de la... 0,00 la 0,25 la sută. Şi atât! Nu s-a aşteptat că, în 2021, o inflaţie cum nu mai fusese văzută din anii 1970 avea să măture planeta din America până în Extremul Orient.

Mulţi analişti s-au agitat, obiectând că Statele Unite sunt prinse cu garda deschisă, dobânda-cheie, arma cea mai eficientă în lupta cu inflaţia, fiind cea mai mică din istoria SUA. Fed a obiectat că lumea se confruntă în premieră cu o inflaţie specifică, gaz peste foc turnând criza energetică globală, fapt ce impune atenţie maximă în intervenţiile băncilor centrale de pretutindeni. Având desigur dreptate, pentru că folosirea arsenalului politicii monetare în conjunctura crizei actuale poate deveni sabie cu două tăişuri: fie să rateze descurajarea acestui tip de inflaţie, fie să inducă un risc major pentru redresarea economică.

Iată însă că, în 2022, Fed a schimbat macazul. A devenit cumva dominantă o altă concepţie? Nicidecum! E o altă conjunctură. Pe de o parte, inflaţia galopantă se dovedeşte a fi tot mai periculoasă, combaterea ei fiind acum o prioritate, iar pe de altă parte redresarea economică e tot mai puternică, împreună cu o solidă creştere a locurilor de muncă.

Cum au reacţionat strategii de la BCE? Bineînţeles, comunicatele Fedului nu aveau cum să-i lase indiferenţi. Aşa că, probabil, au gândit că americanilor le convine să urce dobânda de politică monetară în maniera pe care au făcut-o publică, fiind favorizaţi de împrejurări. Pentru că, asa cum am subliniat deja, în Statele Unite nu doar că PIB-ul creşte viguros, dar şi şomajul se adună într-o matcă rezonabilă. Aşa că Fedului, căruia doar inflaţia în creştere îi dă dureri de cap, îi convine să forţeze activarea în sus a dobânzii de politică monetară ca să grăbească aducerea dinamicii preţurilor de consum în proximitatea cotei optime de 2 la sută. BCE în schimb, care în zona euro se confruntă cu încetiniri ale creşterii economice, a continuat şi până în 24 februarie anul curent să delibereze în faţa unei dileme. Şi anume: să grăbească calmarea inflaţiei ori să aleagă o strategie prin care să evite sufocarea efortului de redresare. Mai cu seamă că, inclusiv în cele mai puternice economii din zona euro, creşterea economică este afectată inclusiv de împrejurarea că inflaţia a lăsat multe gospodării ale populaţiei mai sărace.

Plecând de la acest tablou, nu mai poate fi o surpriză un recent comentariu al economistului-şef al BCE, care nota că războiul din Ucraina ar putea să ducă la relaxarea în continuare şi nu la înăsprirea politicii monetare prin creşterea dobânzii-cheie. Şi cum, în Zona Euro, vremea dobânzii de politică monetară real-negative durează deja din 2014, timp în care tendinţa a fost coborârea către cota zero şi, apoi, menţinerea pe acest palier, relaxare care ar putea însemna pe lângă dobânda-cheie zero continuarea şi chiar intensificarea stimulentelor financiare.

De ce m-am referit pe larg la ce fac Fed şi BCE? Pentru că, în România, inflaţia cu care ne confruntăm din ianuarie 2021, fără să avem semnale că a obosit, este parte a inflaţiei globale. Prin urmare, strategiile pentru care au optat Fed şi BCE, argumentele şi judecăţile de valoare sunt repere importante pentru o analiză comparativă. O şansă, deci, ca să înţelegem mai bine deciziile adoptate ieri de banca noastră centrală în şedinţa de politică monetară a Consiliului celor 9.

Desigur, luând în calcul nuanţele, particularităţile ce determină aceste strategii. Pentru că Zona Euro, de exemplu, după o inflaţie cuminte timp de câţiva ani, până în 2019 inclusiv, a scăpat frâiele... şi a luat-o în jos. Ceea ce înseamnă că a avut de furcă, în 2020, cu un fenomen mai periculos decât inflaţia. De-a lungul întregului an, 12 state membre au fost lună de lună cu ratele mişcării preţurilor de consum sub zero, cu mult sub zero, în deflaţie severă deci. Pe când România, în decembrie 2019, încheiase doi ani în care BNR a luptat cu un şoc al creşterii preţurilor ce a plasat-o pe cel mai de sus vârf inflaţionist din Uniunea Europeană. Şi care a obligat BNR să urce dobânda de politică monetară până la 2,50 la sută. După ce însă, în 2020, s-a repoziţionat pe cel mai bun loc din UE, cu o inflaţie în jur de 2 la sută, BNR a coborât dobânda până la 1,25 la sută, cea mai mică rată din istoria noastră. Era în ianuarie 2021, cu foarte puţin timp înainte de a fi început inflaţia.

De atunci, lună de lună, inflaţia a tot crescut. În februarie 2022, rata anualizată, calculată pe 12 luni trecute, a urcat până 8,53 la sută. După ce, de la o lună la alta, a fost tot mai mare.

La ce ne raportăm? Desigur, la decembrie 2020, ultima lună în care, cu o rată anuală a inflaţiei de 2,06 la sută, reuşisem să ocupăm cea mai bună poziţie în topul UE. Repet: cea mai bună şi nu una dintre cele mai bune! Sărisem dintr-o extremă în alta. Cucerisem un important cap de pod. L-am apărat parţial. În sensul că deţinem, în continuare, poziţii mai bune decât Cehia, Polonia şi Ungaria. Sau decât ţări din zona euro. Dar nu l-am apărat în totalitate! De ce nu am reuşit? Răspunsul îl dă analiza dinamicii preţurilor de consum. Şi, totodată, a dinamicii ratei dobânzii-cheie.

Preţurile de consum, în exclusivitate, constituie universul inflaţiei. Cu alte cuvinte, la cât se ridică plăţile pentru cumpărăturile zilnice, deci nu şi cele rare - case, terenuri, bijuterii, blănuri, mărfuri de lux. Şi cât de mult le poate influenţa BNR cu noua rată a dobânzii de politică adoptată ieri, de 3 la sută.

De ce nu a mers mai sus, la cel puţin 4-5 la sută, ca să asigure o eficienţă mai mare? Pentru că nu dispune de conjunctura de care beneficiază Fed, cu creştere economică solidă şi cu un spor consolidat al locurilor de muncă! De ce nu a mai aştepta înainte de a urca dobânda de politică monetară, aşa cum face BCE? Pentru că, în lunile din urmă, inflaţia din România nu a mai urcat în acelaşi pas cu inflaţia globală. Acum gaz pe focul inflaţiei interne, au turnat doar preţurile la alimente procesate, cele administrate şi cele legate de combustibili. Pentru că reglementările privind compensarea şi plafonarea preţurilor la energie electrică şi la gaze au tăiat aripile influenţei crizei energetice asupra preţurilor generale.

Adrian Vasilescu