• Tweet

Secolul XXI este, fără îndoială, secolul luptei pentru resurse naturale. Și ce sunt resursele naturale, dacă nu principala monedă de schimb pe care liderii din întreaga lume o folosesc atunci când își negociază poziția în sistemul internațional? Bătălie marilor puteri pentru controlul asupra acestor resurse duce dintotdeauna la corupție, intervenții străine și război.

Dar americanii sunt cei care și-au adaptat politica externă cel mai bine la această luptă pentru resurse naturale: fie pe ascuns, fie pe față, SUA răstoarnă guvernele pe care nu le agrează, instalând lideri pe care îi poate controla. Deși numeroasele războaie generate de SUA în această „goană pentru resurse" sunt ușor de identificat, majoritatea bătăliilor se desfășoară în culise. Aici, în căutarea hegemoniei continue, SUA utilizează în mod regulat arma sa favorită: lovitura de stat.

Deși CIA a recunoscut doar organizarea a șapte lovituri de stat (Iran 1953, Guatemala 1954, Congo 1960, Republica Dominicană 1961, Vietnamul de Sud 1963, Brazilia 1964, Chile 1973), cercetători de la universități precum Harvard, jurnaliști precum Stephen Kinzer și ziare precum Washington Post au demonstrat că SUA a încercat să schimbe guvernele altor țări de cel puțin 72 de ori în timpul Războiului Rece. Iar numărul loviturilor de stat este în continuă creștere. Membrii ai administrației americane au mărturisit că au organizat astfel de acțiuni, deși ele nu sunt recunoscute la nivel de stat. Cel mai recent și faimos exemplu este cel al fostului consilier pentru securitate națională John Bolton, care s-a lăudat cu privire la lovitura de stat eșuată din Venezuela din 2019, prezentând-o ca pe una dintre „multele" pe care le-a planificat ca o continuare a doctrinei Monroe. Dar americanii chiar au cu ce să se „laude", s-a demonstrat că SUA a schimbat cu succes guvernele din America Latină de cel puțin 41 de ori între 1898 și 1994. Și cifrele au crescut mult în acest secol: în Africa, șapte tentative de lovitură de stat au fost organizate de SUA numai în anul 2021 (N.B. anul în care Biden și-a început mandatul).

Există o glumă veche despre motivul pentru care nu există niciodată lovituri de stat în Statele Unite ale Americii: pentru că nu există ambasadă americană acolo. De la Venezuela la Myanmar, de la Cambodgia la Siria, de la Haiti la Albania, de la Afganistan la Libia și de la Burkina Faso la Ucraina, nu există vreo țară care să fie ferită de comploturi americane menite să schimbe liderii independenți. Nu există nici o limită financiară pentru SUA în organizarea acestor lovituri de stat: SUA cheltuiește miliarde de dolari pentru a-și îndeplini rolul autoimpus de polițist și hegemon mondial, fapt confirmat de numeroși consilieri pentru securitate națională și cluburi de gândire aprobate de guvern.

Un exemplu reprezentativ al unei astfel de intervenții este lovitura de stat eșuată din Bolivia de săptămâna trecută, descrisă de Wall Street Journal drept un „complot prost planificat și comic", în care fostul comandant șef al armatei boliviene, generalul Juan Jose Zuniga, a încercat să-l înlăture de la putere pe președintele Luis Arce. Ministrul Apărării din Bolivia, Edmundo Novillo, a acuzat deschis SUA de organizarea acesteia, spunând că Bolivia a fost „pedepsită" pentru poziția sa împotriva hegemoniei americane, și spusele lui se confirmă. Lovitura de stat a avut loc la doar câteva săptămâni după ce președintele Arce a participat la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg (SPIEF) și s-a întâlnit cu președintele rus Vladimir Putin, declarând apoi într-un discurs că Bolivia ar dori să se alăture BRICS deoarece organizația a „spulberat hegemonia Statelor Unite". Și Bolivia ar fi un aliat foarte important pentru SUA, deci aceste declarații i-au durut pe americani. Cele mai mari rezerve cunoscute de litiu din lume, un element crucial în fabricarea bateriilor reîncărcabile pentru telefoane mobile, laptopuri, camere digitale și vehicule electrice, se află în Bolivia. Ca întotdeauna, SUA nu își pierde multă energie decât dacă sunt implicate resurse valoroase, iar litiul a fost numit „cel mai promițător metal al secolului XXI".

Și în timp ce lovitura de stat condusă de SUA în Bolivia este un exemplu clasic de intervenție americană, alte lovituri de stat se întâmplă în absența violenței prin valorificarea vastei rețele de politicieni loiali Washingtonului din întreaga lume. Un astfel de exemplu este înlăturarea de la putere a lui Imran Khan, fostul premier pakistanez, pe care mass-media internațională pare să-l fi uitat. Deși economia pakistaneză, sistemul educațional și eforturile anticorupție prosperau sub conducerea lui Khan, Khan a făcut cea mai mare greșeală posibilă pentru cariera lui de politician: a refuzat să respecte regulile de etichetă geopolitică ale SUA. Când Khan a declarat că ar dori să urmeze relații diplomatice cu orice țări care ar aduce beneficii Pakistanului și a refuzat să se alinieze cu declarațiile SUA referitoare China și Rusia, un oficial de rang înalt al Departamentului de Stat American l-a chemat imediat pe ambasadorul pakistanez din SUA la o întâlnire. Nu este de mirare că la doar câteva săptămâni după întâlnire, Khan a fost înlăturat din funcție printr-un vot de neîncredere, deși ratingul său de aprobare era la cel mai înalt punct al mandatului său. Când Khan a acuzat public SUA că a intervenit în înlăturarea sa, oficialii americani și pakistanezi au negat vehement. După ce Khan a publicat o copie a documentelor care dovedesc intervenția americanilor în înlăturarea sa, el a fost acuzat de spionaj și divulgarea secretelor de stat. Dar bineînțeles, SUA nu s-ar opri aici. Khan a fost, de asemenea, acuzat și condamnat pentru corupție, vânzarea cadourilor de stat, și căsătorie ilegală (ultima dintre acestea i-a adus atât lui, cât și soției sale o condamnare cu executare de 7 ani cu cinci zile înainte de ultimele alegeri generale din țară). Deși Khan a fost în închisoare în timpul alegerilor (și încă este), partidul său a fost desființat pentru a nu putea participa la alegeri. Khan încă luptă în instanță pentru libertatea lui și a soției lui, dar pare puțin probabil ca SUA să facă greșeala de a-i permite lui Khan sau vreunui alt lider neascultător să preia conducerea unui stat atât de important din nou. Pakistanul este un partener important pentru SUA datorită rezervelor sale de gaz și cărbune, dar mai ales datorită locației sale strategice la intersecția dintre China, India, Afganistan și Orientul Mijlociu și cu acces la Marea Arabiei. În plus, Pakistanului este util și pentru a-și ține în frâu vecina (și rivala) India, fapt important mai ales acum că India pare din ce în ce mai apropiată de prietenii ei din BRICS.

Dar acum să trecem la cea mai faimoasă lovitură de stat, cea care a generat războiul momentului: Ucraina. Vladimir Putin și numeroși alți diplomați ruși au declarat că, pentru ei, lovitura de stat condusă de SUA în 2014 a fost adevăratul început al războiului din Ucraina. Deși paramilitarii care l-au răsturnat pe Ianukovici în februarie 2014 erau considerați neo-naziști de majoritatea lumii, administrația lui Obama a recunoscut imediat noul guvern fără a pune sub semnul întrebării acțiunile sau ideologia lor. Dacă cineva încă mai are nevoie de dovezi referitoare la implicarea americane, se poate găsi ușor pe internet înregistrarea apelului între Victoria Nuland și ambasadorul SUA în Ucraina, Geoffrey Pyatt, în care discută fără echivoc cine sunt cei care ar trebui să primească funcții în noul guvern ucrainean cu câteva săptămâni înainte de lovitura de stat. Deși Occidentul definește începutul războiului ca începutul invaziei rusești, faptul că lovitura de stat americană a fost principala motivație pentru invazia rușilor spune multe.

De cealaltă parte a Pacificului, senatorul american Lindsey Graham a dezvăluit recent (și cinic) că SUA trebuie să continue războiul în Ucraina pentru că există 10 până la 12 trilioane de dolari de minerale critice pe teritoriul Ucrainei care vor putea fi exploatate de SUA. Cu toate acestea, cel mai mare atu al Ucrainei pentru americani este locația sa strategică, aceștia fiind convinși că Ucraina este cel mai accesibil instrument din arsenalul american ce poate slăbi Rusia. După cum a spus Tim Robbins în bestsellerul său global Prizonierii Geografiei, „Dacă Dumnezeu ar fi construit munți în Ucraina, atunci vasta întindere de câmpie care este Câmpia Europei de Nord nu ar fi un teritoriu atât de încurajator de pe care să ataci Rusia în mod repetat. Așa cum este, Putin nu are de ales: trebuie cel puțin să încerce să controleze câmpiile spre vest. Așa este cu toate națiunile, mari sau mici. Peisajul îi închide pe liderii lor, oferindu-le mai puține opțiuni și mai puțină libertate de manevră decât ați putea crede." Americanii știau că pentru a controla Rusia, trebuie doar să controlezi Ucraina. Așadar, după ce au preluat controlul guvernului Ucrainei, unde corupția era deja rampantă și înainte de implicarea lor, și au început declarațiile referitoare la expansiunea NATO, americanii au înarmat Ucraina cu scopul unic de a slăbi Rusia, a doua cea mai mare amenințare din Eurasia, conform planului de politică externă al lui Brzezinski. Ucrainienii au primit astfel de la americani atât o lovitură de stat cât și un război, îmbrățișați de americani ca un miel de sacrificiu și un exemplu perfect al maximei celebre a lui Henry Kissinger: „Poate fi periculos să fii inamicul Americii, dar a fi prietenul Americii este fatal."

Astfel, loviturile de stat prezentate mai sus arată diferite modalități de intervenție americană: prima, o preluare militară eșuată, a doua, o lovitură de stat care nu s-a bazat pe violență, ci pe influența americană dinn guvernul pakistanez, și a treia, o lovitură de stat care s-a transformat într-un război prelungit. Au fost peste o mie de lovituri de stat în ultimul secol și, pe măsură ce resursele naturale încep să se epuizeze și panica cuprinde hegemonul american care este astăzi în declin, loviturile de stat și războaiele devin din ce în ce mai frecvente. Este evident că țările bogate în resurse vor continua să servească drept câmpuri de luptă pentru marile puteri, principalul câmp de luptă al secolului XXI fiind Africa, acolo unde conflictele sunt numeroase (direct proporționale cu cantitatea neexploatată de metale rare) și acoperirea mediatică este limitată exact pentru a ascunde implicarea internațională și a păstra o aparență de anarhie în sistemul internațional.

Cel mai important exemplu actual este conflictul din Sudan, conflict parcă uitat de presa internațională în ciuda faptului că a fost declarat „cea mai gravă criză umanitară din istorie". Sudanul este o țară cu resurse vaste de aur, uraniu, cromit și minereu de fier. O țară prinsă și ea la mijlocul luptei dintre SUA și Rusia. Și toate acestea pentru că liderii Sudanului au făcut greșeala gravă de a nu respecta dictatele SUA privind izolarea Rusiei. Momentul la care s-a iscat conflictul dovedește implicarea SUA: după ce Sudanul a confirmat acordul privind construcția unei baze navale rusești în Marea Roșie în februarie 2023, SUA a trimis rapid 288 de milioane de dolari în Sudan în aceeași săptămână și, bineînțeles, a trimis-o pe favorita Casei Albe, Victoria Nuland, în aceeași lună, toate pentru a-i convinge pe sudanezi să renunțe la partenerii lor ruși. Putem concluziona ușor că întâlnirea lui Nuland nu a avut succes, deoarece la mai puțin de o lună conflictul a izbucnit între guvern și grupul paramilitar Forțele de Suport Rapid (RSF), care vrea să răstoarne conducerea actuală. Conflictul continuă și astăzi, cu 14 luni mai târziu, și în ciuda dezastrului umanitar, liderii Sudanului continuă să întărească legăturile cu Rusia, țara ce le trimite cel mai mult ajutor militar în lupta împotriva RSF, deși este persona non grata în sfera de influență americană. Delegația sudaneză a participat și ea la SPIEF luna trecută, declarând că Sudanul ar dori să revină la acordul privind construcția bazei navale rusești în Marea Roșie. Deci nici Rusia nu se lasă mai prejos și continuă să lupte împotriva americanilor chiar și în Sudan!

Competiția marilor puteri pentru resurse este văzută de mulți drept o nouă luptă pentru Africa, dar ea nu discriminează în funcție de continent, ci poate fi identificată oriunde există resurse de câștigat. În timp ce dușmanii Americii și-au împărțit sferele de influență între ei și lucrează mai organizat, americanii știu că „the winner takes it all" (câștigătorul ia totul) și exact asta își propun să facă: să câștige marele jackpot de resurse prin orice mijloace necesare. În acest an electoral, este important de menționat că „orice mijloace necesare" înseamnă lucruri diferite pentru fiecare administrație americană: în timp ce Trump a preferat negocierile și a tras linia la război, Obama și Biden au organizat lovituri de stat care au dus la război pe bandă rulantă, fapt demonstrat de numărul ridicat de conflicte în timpul mandatelor lor. Trecând peste exemplele date din Bolivia, Sudan și Ucraina, putem menționa și loviturile de stat din Niger, Burkina Faso și Mali ca rezultat al politicii externe americane, acestea fiind țări din care sunt scoase ilegal anual aur, petrol și uraniu în valoare de miliarde de dolari. „Blestemul resurselor" este definit în mod tradițional drept paradoxul ce descrie națiunile bogate în resurse care suferă de niveluri scăzute de creștere economică și democrație. Totuși, adevăratul „blestem al resurselor" este că atâta timp cât un stat are resurse naturale, nu va fi niciodată eliberat de prietenia forțată (și ideal exclusivă) a SUA, prietenie pentru care americanii ar organiza orice lovitură de stat și, sub unele administrații, ar începe orice război. Suveranitatea este moartă! Trăiască suveranitatea!

Daria Gușă