Prima amintire politică

Postat la: 23.09.2020 |

Prima amintire politică

Prima mea amintire politică datează de la cinci ani și patru luni, vârsta pe care o aveam la 5 martie 1953, când a murit Stalin. Atunci, vocea gravă a crainicului, care răzbătea din aparatul nostru de radio, un Telefunken, le-a cerut imperativ, tuturor ascultătorilor de pe planetă, ca la o anumită oră să rămână nemișcați timp de un minut, în orice situație s-ar afla, pentru a-l omagia pe marele dispărut.

Am luat foarte în serios acel mesaj solemn-autoritar, venit parcă din ceruri. La ora stabilită, m-am uitat la vecinii noștri din curtea comună. Tonul l-a dat un muncitor de la canalizare, cu mâini mari, îmbrăcat în mereu aceeași salopetă mirosind a transpirație (avea să ajungă cândva activist al PCR). S-a uitat tacticos la ceasul de mână, și-a netezit părul de pe cap și a rămas nemișcat. „Domnișoara" (o bătrână care nu fusese niciodată măritată) tocmai ieșise cu fărașul în mână, ca să ducă o grămăjoară de gunoi la pubelă, și, văzându-l pe muncitor, a strigat scurt „A!" și a încremenit și ea. Un soț și o soție, frumos îmbrăcați, cu un aer de oameni energici, gata de acțiune, se aflau pe punctul de a ieși din curte când, luând act de situație, s-au oprit și au rămas nemișcați, ca două statui.

Eu am făcut la fel. La început mi-am ținut și respirația, dar apoi mi-am dat seama că nimeni nu ceruse asta și mi-am îngăduit să respir din nou. Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar: o pisică a străbătut agale curtea, bălăngănindu-și prin aer coada ca pe un stindard al lenei și nepăsării. M-am mirat foarte tare. Și am început să descopăr și alte încălcări flagrante a ceea ce părea o regulă sfântă. Vrăbiile țopăiau prin praful curții și ciuguleau particule invizibile de hrană. Iar obraznicele găini scormoneau cu ghearele lor puternice prin gunoi în căutarea de râme. Am înțeles dintr-odată că numai oamenii, dintre viețuitoare, se poartă nefiresc, renunțând, în urma unei comenzi date prin radio, de un necunoscut, la libertatea lor înnăscută. De ce se întâmplă așa? Ce au pățit oamenii?

Atunci, exact atunci, mi-am pierdut inocența. M-am trezit din visătoria mea infantilă. O pisică trecând nepăsătoare prin curte în timp ce oamenii stăteau caraghios-încremeniți („domnișoara" rămăsese cu fărașul întins orizontal, ca să nu cadă gunoiul din el) a fost deajuns ca să mă facă să mă gândesc mirat-interogativ, din acel moment și până la bătrânețe. la modul cum trăiesc oamenii din jurul meu. Și să descopăr, în timp, faptul uimitor și înfricoșător că există comunismul și că existența lui în general este posibilă.

Cum se face că n-am crezut că oamenii au fost așa întotdeauna, niște „animale bolnave" (cum îi va numi Nicolae Breban în titlul unui roman)? Nu aveam niciun termen de comparație. Nu știam cum se trăia la noi înainte de instaurarea comunismului. Nu aveam nicio idee despre stilul de viață din țările necomuniste. Dar știam, intuitiv, că oamenii nu sunt așa. Că nu pot fi așa. Această intuire, nesugerată de nimeni, nepreluată din nicio ideologie reprezintă cea mai mare realizare a mea în înțelegerea lumii. Mi-am dat seama singur, pe cont propriu, că am avut neșansa să mă nasc într-un moment blestemat, în care oamenii erau obligați să fie altfel decât sunt în mod natural, neapăsați de vreun blestem.

Toți erau îmbrăcați în haine cenușii sau maro închis, anoste, într-un contrast flagrant cu bogăția de culori din natură. Când își făceau apariția pe un câmp cu maci sau într-o poiană cu brândușe, semănau cu niște cârtițe ieșite din galeriile lor subpământene. După căderea comunismului, Evgheni Evtușenko a venit în vizită în România îmbrăcat într-un sacou ostentativ multicolor, ca jacheta unui clovn de circ. A explicat: „E o replică dată vieții dinainte, când erau interzise culorile."

Oamenii nu se bucurau că trăiesc, ci trăiau chinuit; iar dacă totuși se bucurau, aveau grijă să nu se vadă că se bucură. La un banchet, în caz că se aflau în raza de observație a unui activist de partid, mâncau cu aerul că îndeplinesc o obligație. Vorbeau între ei în șoaptă, conspirativ, uneori chiar și în propria lor locuință. Aproape în orice situație își ascundeau calitățile - inteligența, frumusețea, cultura - ca să nu se spună că „sfidează" clasa muncitoare.

Până în 1989, nu am călătorit niciodată în Occident. După căderea comunismului, când am ajuns prima oară într-o țară din Vest, m-a uimit înainte de toate prospețimea culorilor. Parcă mi se făcuse operație de cataractă. M-a mai frapat modul cum râdeau oamenii: liber, fără se ascundă. I-am recunoscut imediat. Erau oameni, așa cum îmi imaginasem eu întotdeauna oamenii.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Prima amintire politică

Postat la: 23.09.2020 |

0

Prima mea amintire politică datează de la cinci ani și patru luni, vârsta pe care o aveam la 5 martie 1953, când a murit Stalin. Atunci, vocea gravă a crainicului, care răzbătea din aparatul nostru de radio, un Telefunken, le-a cerut imperativ, tuturor ascultătorilor de pe planetă, ca la o anumită oră să rămână nemișcați timp de un minut, în orice situație s-ar afla, pentru a-l omagia pe marele dispărut.

Am luat foarte în serios acel mesaj solemn-autoritar, venit parcă din ceruri. La ora stabilită, m-am uitat la vecinii noștri din curtea comună. Tonul l-a dat un muncitor de la canalizare, cu mâini mari, îmbrăcat în mereu aceeași salopetă mirosind a transpirație (avea să ajungă cândva activist al PCR). S-a uitat tacticos la ceasul de mână, și-a netezit părul de pe cap și a rămas nemișcat. „Domnișoara" (o bătrână care nu fusese niciodată măritată) tocmai ieșise cu fărașul în mână, ca să ducă o grămăjoară de gunoi la pubelă, și, văzându-l pe muncitor, a strigat scurt „A!" și a încremenit și ea. Un soț și o soție, frumos îmbrăcați, cu un aer de oameni energici, gata de acțiune, se aflau pe punctul de a ieși din curte când, luând act de situație, s-au oprit și au rămas nemișcați, ca două statui.

Eu am făcut la fel. La început mi-am ținut și respirația, dar apoi mi-am dat seama că nimeni nu ceruse asta și mi-am îngăduit să respir din nou. Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar: o pisică a străbătut agale curtea, bălăngănindu-și prin aer coada ca pe un stindard al lenei și nepăsării. M-am mirat foarte tare. Și am început să descopăr și alte încălcări flagrante a ceea ce părea o regulă sfântă. Vrăbiile țopăiau prin praful curții și ciuguleau particule invizibile de hrană. Iar obraznicele găini scormoneau cu ghearele lor puternice prin gunoi în căutarea de râme. Am înțeles dintr-odată că numai oamenii, dintre viețuitoare, se poartă nefiresc, renunțând, în urma unei comenzi date prin radio, de un necunoscut, la libertatea lor înnăscută. De ce se întâmplă așa? Ce au pățit oamenii?

Atunci, exact atunci, mi-am pierdut inocența. M-am trezit din visătoria mea infantilă. O pisică trecând nepăsătoare prin curte în timp ce oamenii stăteau caraghios-încremeniți („domnișoara" rămăsese cu fărașul întins orizontal, ca să nu cadă gunoiul din el) a fost deajuns ca să mă facă să mă gândesc mirat-interogativ, din acel moment și până la bătrânețe. la modul cum trăiesc oamenii din jurul meu. Și să descopăr, în timp, faptul uimitor și înfricoșător că există comunismul și că existența lui în general este posibilă.

Cum se face că n-am crezut că oamenii au fost așa întotdeauna, niște „animale bolnave" (cum îi va numi Nicolae Breban în titlul unui roman)? Nu aveam niciun termen de comparație. Nu știam cum se trăia la noi înainte de instaurarea comunismului. Nu aveam nicio idee despre stilul de viață din țările necomuniste. Dar știam, intuitiv, că oamenii nu sunt așa. Că nu pot fi așa. Această intuire, nesugerată de nimeni, nepreluată din nicio ideologie reprezintă cea mai mare realizare a mea în înțelegerea lumii. Mi-am dat seama singur, pe cont propriu, că am avut neșansa să mă nasc într-un moment blestemat, în care oamenii erau obligați să fie altfel decât sunt în mod natural, neapăsați de vreun blestem.

Toți erau îmbrăcați în haine cenușii sau maro închis, anoste, într-un contrast flagrant cu bogăția de culori din natură. Când își făceau apariția pe un câmp cu maci sau într-o poiană cu brândușe, semănau cu niște cârtițe ieșite din galeriile lor subpământene. După căderea comunismului, Evgheni Evtușenko a venit în vizită în România îmbrăcat într-un sacou ostentativ multicolor, ca jacheta unui clovn de circ. A explicat: „E o replică dată vieții dinainte, când erau interzise culorile."

Oamenii nu se bucurau că trăiesc, ci trăiau chinuit; iar dacă totuși se bucurau, aveau grijă să nu se vadă că se bucură. La un banchet, în caz că se aflau în raza de observație a unui activist de partid, mâncau cu aerul că îndeplinesc o obligație. Vorbeau între ei în șoaptă, conspirativ, uneori chiar și în propria lor locuință. Aproape în orice situație își ascundeau calitățile - inteligența, frumusețea, cultura - ca să nu se spună că „sfidează" clasa muncitoare.

Până în 1989, nu am călătorit niciodată în Occident. După căderea comunismului, când am ajuns prima oară într-o țară din Vest, m-a uimit înainte de toate prospețimea culorilor. Parcă mi se făcuse operație de cataractă. M-a mai frapat modul cum râdeau oamenii: liber, fără se ascundă. I-am recunoscut imediat. Erau oameni, așa cum îmi imaginasem eu întotdeauna oamenii.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE