• Tweet

Folosind oportunitatea oferită, am decis să public mai multe episoade care au la bază un document original prin raritatea sa. Pentru un profiler, scenariile post SARS Covid-2 sunt produse extrem de rare, datorită atît complexului de informație, modelului analitic ales pentru a sintetiza concluzii capabile să ofere măcar și un început de soluție, precum și cauzat de modelul infinit comportamental, care numai prin variabilele sale, devine în sine o provocare logistică aproape imposibilă.

2 - Europa marilor ambiții

2.1 Toate drumurile duc la Roma

Europa, acest tărâm mitic, această civilizație care a inventat istoria și a pictat divinul, declarând curajos că omul este format din atomii primei supe universale, scriind astfel prima declarație a independenței umane în raport cu deitatea, declarând omul egal cu cosmosul și dând nume de copii infinitului stelar, această Europă, exact ca în marile sale secunde astrale, se întâlnește cu SARS Covid-2 printr-o neglijență repetată obsesiv.

În nordul Italiei, în fapt prelungirea imperiului roman de apus și vărsarea lui în lumea germanilor, din vechile timpurile, barbarii nesupuși ai Romei civilizate, întreaga industrie de lux are la bază existența marilor comunități de muncitori asiatici. Înghesuiți în apartamente insalubre sau în hale dezafectate, zecile d emii de imigranți ilegali proveniți din China, Vietnam, Cambodgia sau Philipine muncesc, în condiții de sclavie, pentru a produce hainele, rochiile, micile accesoriii de lux care fac deliciul și deopotrivă profitul lumii native, locuitoare în cartierele de lux de pe colinele din Roma, Milano sau Bergamo. Nordul Italiei, așa cum a fost el imaginat de milenii, nu a schimbat decăt culoarea sclavilor. Sub Roma erau cu toții proveninți din zonele apropiate imperiului, unde se ajungea cu calul, astăzi sunt cu toții provenii din alte continente, venind cu avionul. Doar tehnica de transport s-a schimbat, principiul economic a rămas același. Principiile de producere și expunere ale puterii, bogăției, inventivității, frumuseții, discretul puterii ascunse dar cimentate, sunt neschimbate de la Platon încoace.

Primele semne ale dezastrului care va veni peste Italia au fost falsificate în mod natural. Dictatura limbajului politic corect, al gândirii cu sens unic și-a spus cuvântul. La aproape șase luni de la declanșarea crizei medicale în pensinsulă, nu se cunoaște numele și identitatea pacientului zero. Fapt neobișnuit pentru un stat cu o experiență profundă în a își identifica cetățenii. Pe lângă acest fapt neobișnuit, școala medicală italiană, refuză sistematic să identifice zona zero, cea unde s-a format primul focar de infecție. Un amănunt interesant, dacă observăm că toate regulile studiului epidemiologic cer tocmai identificare celor trei zero: pacient, epicentrul focarului (metodele moderne identifică până și casa, grădina, camera de unde a provenit prima explozie) și tipologia virusului (cu cât acesta este mai aproape de sursa originară cu atât pericolul poate fi mai bine gestionat, mutațiile fiind și cele mai periculoase din punct de vedere al impactului social al crizei medicale).

Italia va lăsa să treacă timpul ca să se uite, iar succesiunea de evenimente să acopere un adevăr nespus, dar intuit de întreaga lume. Economia a permis propagarea virusului, competiția nemiloasă a promovat politicile de aducere, din ce în ce mai curajos, a sutelor de mii de muncitori ilegali, lenevia devenită politică socială a nativilor de a nu mai muncii în industrii considerate nedemne (unde s-a mai văzut în Italia marilor țesături, cusătorese italience, toate sunt astăzi asiatice), fuga după profituri care să nu poate fi taxate de către guvernele unui Occident din ce în ce mai lacom, iată cîteva din marile cauze ale unei pandemii care, respectând sensul real al științei, trebuia să fie un eveniment nu foarte complicat. Căci fără îndoială, propagarea noului virus nu s-a făcut de către un singur individ, iar condițiile nemiloase de trai si de muncă ale comunităților asiatice din nordul Italiei, lipsa oricărei autorități fundamentale a statului italian peste fenomenul migraționist, absența oricărei capacități medicale de a răspunde deciziv în primele zile ale pandemiei, vor face ca Italia să devină, alături de SUA și Brazilia, marile semne de întrebare ale dezastrului medical provocat de noul virus.

Pentru toate marile laboratoare de cercetare și analiză cazul italian a fost un mister de la bun început. Devenise clar pentru toată lumea că Europa ca și continent avea nu numai o problemă medicală în explozia sa brutală și succesivă ca localizare, dar și o problemă socială și de cultură pe care nu o putea rezolva imediat. Soluția rezolvării imediate, imaginate apropae în același timp și de administrația Trump, ar fi însemnat să propage teoria rasistă a "virsului chinez", care ar fi produs imediat, dată fiind istoria deja cunoscută a ultimilor decenii de emergență a populismului de dreapta, o adevărată criză de sistem politic, distrugând practic orice șansă ca vechiul continent să nu alunece într-un naționalism putrid cu potențial crimonologic imposibil de oprit. Criza noului coronavirus dezgolise de straturile de minciună, economia italiană reală, cea care folosea munca a zeci de mii de oameni neînregistrați fiscal, dovedind public institțiilor europene că o politică de ajutor comună, sprijinită financiar de către toți membrii Uniunii Europe era imposibilă.

Dosarul italian va devenii în timpul primei faze a pandemiei, celei mai șocante și dure, elementul de diviziune și disensiune dintre lumea germanică, simbiotic aliniată celei nord europene, și cea romanică, latină și eurocentrică. Ecuația internă, factorii de amalgamare, necunoscutele științifice, toate aceste elemente vor duce la un narativ complet divizat, dar perfect previzibil. Iar reacțiile ligii Hanseatice, obosite să tot ceară rațiune și să primească doar sentimente lacrimogene vor duce la implozia structurală a întregului continent.

Imperiul fără coroană, continentul fără sceptru

Profilul Uniunii Europene este pe atît de simplu de creionat, pe cât de complicat este să îi înțelegi fundamentele. Deja devenit un model previzibil de acțiune, la crizele anterioare instituțiile UE au răspuns, în principal, prin modificări fundamentate în modalități familiare de guvernare și prin introducerea de schimbări incrementale. În rare cazuri, cum a fost criza greacă a datoriilor, UE a acceptat, după multe negocieri și făcând concesii mai mult de formă decât de conținut, aranjamente instituționale. Spre deosebire de ceea ce s-ar aștepta ca fiind efect logic al descompunerii instituționale a UE, sub greutatea crizelor, nu găsim dovezi palpabile ale defalcărilor instituționale sau chiar ale reducerii rolului instituțiilor UE - fie în interior față de alte instituții naționale suveraniste, fie față de alte organizații externe UE. Practic, UE rămâne monolitic un bloc de state care, fără identitatea oferită de organizarea continentală ar fi cuburi de gheață aflate în derivă.

Că place sau nu celor care consideră suveranitatea ca element crucial al dezvoltării naționale, pentru aproape 10 membrii ai UE, asocierea la identitatea europeană a produs mutații de mental și de comportament care nu mai pot fi oprite. În ultimii 15 ani, cifrele economice vorbesc de la sine, creșterile economice la nivel național ale noilor membrii ai UE nu a fost de loc negative, din contră dezvoltarea unor anumite state, în special din estul Europei și/sau Peninsula Iberică a fost accelerată. Că nimeni nu s-a gîndit și la efectele negative ale accelerației europene și la obsesia imperialistă a centrului, provocând mitologiile suveraniste de tip populist și emigraționist, rămâne să fie analizat într-un alt episod.

În general, UE pare calificată funcțional pentru a face față crizei. Are capacitatea necesară de a face față crizelor și uneori de a le rezolva. În loc să se descompună, UE s-a adaptat într-o mare măsură la și, în unele cazuri, a dezvoltat noi politici. Astfel, din punct de vedere funcțional, crizele precum Covid-19 nu pot contesta existența și natura fundamentală a UE. Instituțiile UE s-au dovedit a fi relativ rezistente și capabile să facă față crizelor prin utilizarea instrumentelor și structurilor deja stabilite sau prin dezvoltarea de noi instrumente.

În contradicție cu SUA și în paralel cu NATO - ne referim aici la cele două mari formule de securitate militară și economică de care a beneficiat Europa post belica - crizele europene au produs o consolidare a influenței experților, spre disperarea cetățeanului european obișnuit să fie mult mai liber sau copiind fals narativul vestului sălbatic americană. Toate instituțiile executive europene - Comisia, agențiile UE și Banca Centrală Europeană - au câștigat mai multă influență ca urmare a crizelor anterioare. Dacă acest model, validat deja, ar fi acționat, având în vedere rolul experților, aceasta ar fi trebuit să fie evoluția pe care ne-am fi așteptat să o vedem în special în răspunsul pe termen lung la criza SARS Covid-2. Mai mult, ne-am fi așteptat să vedem implementarea unor programe de pregătire pentru a preîntâmpina și face față crizelor viitoare de sănătate. În realitate Italia a fost elementul de maximă tensionare și efectivă zdruncinare a unei îndleungi și planificate politici comune europene.

Ca atare UE a început deja să caute modalități de a se trece prin această criză, fără a distruge Roma antică, dar nici să o lase imperială. Noua Romă (a câta oare?) este necesară noului continent imperial. Noua Romă aflată în epoca digitală și pregătind revoluția tehnologică 4.0 va oferi exact ceea ce europeenii visează: un imperiu suveran și o putere mondială demnă de istoria fondatoare a civilizației umane. Continentul lui fiind arheologie în aer liber, călcând fără teamă printre cariatidele zeițelor căzute în păcat, mărturisitor unic al trecerii planetei printre stele, europeanul modern dorește să fie temut. Nu are nevoie de respect pentru coloanele sale cariate, ci are nevoie să fie temut pentru armatele sale tehnologice, pentru disciplina de fier germanică, pentru reziliența estică, pentru duritatea ortodoxă. Roma antică are nevoie să fie apărată de o nouă Romă. Nu va fi Berlin, nu se va denumi Paris, nu va dansa vals la Viena. Ci tot Roma se va chema. Cine va câștiga acest dialog complex dar critic pentru construcția globală a Uniunii Europene va avea dreptul de a își desena singur atât coroana cât și sceptrul noului imperiu. Numai după aceea integrarea Londrei, Moscovei și Constantinopolului poate începe.

H.D. Hartmann