• Tweet

Până la urmă, tot la bani ajungem! Mario Draghi, de mână cu Ursula von der Leyen, ne-a comunicat soluția miraculoasă la cvasi-stagnarea economiei europene: un mizilic de 800 de miliarde de euro pe an, bani nou împrumutați, cu care să finanțăm fanteziile din planul de de-carbonizare.

Adică, simplu: după ce am cheltuit mii de miliarde de euro împrumutați, dacă vrem să ne redresăm, soluția este să mai cheltuim încă pe atât pe aceleași lucruri. Ce deficit bugetar, ce datorie publică, ce tratate europene! Facem noi o inginerie financiară și îi păcălim pe toți. Doar am mai făcut-o și în Grecia și în Italia. Cam ăsta este, pe scurt, mesajul lui Draghi Super-Mario pentru Europa.

Dacă nu am fi toți amnezici, ar merita să ne aducem aminte câteva mici amănunte. Pe vremea când miniștrii de finanțe din zona euro aprobau pachete de ajutor de sute de miliarde de euro pentru Grecia, în anul 2012, o întrebare legitimă a apărut pe buzele tuturor: cum a fost Grecia admisă în zona euro, dacă nu îndeplinea condițiile?

Și așa și-au adus toți aminte de perioada anului 2001, atunci când guvernul socialist grec nu avea altă preocupare decât să intre de la început (2002) în zona euro. Ei bine, o mică problemă aveau: conform tratatului de la Maastricht, datoria guvernamentală nu ar fi trebuit să fie mai mare de 60% din PIB, ori grecii aveau o datorie mult mai mare. Acum dacă tot nu te încadrai în prevederile tratatului, puteai măcar să arăți că ai înțeles că ești pe un drum greșit și că te-ai apucat să repari greșeala, adică să reduci semnificativ datoria. Și cum orice tratat este scris cu gândul la încălcarea sa, grecii au fost ajutați de cei mai importanți bancheri ai lumii să își rezolve problema într-un mod cât se poate de creativ. Dar și cât se poate de imoral.

Căci, nu-i așa, creșterile de taxe sau reducerile de cheltuieli sunt doar pentru proști. Ceilalți, ingenioșii adică, au avut la dispoziție alte instrumente. Cum ar fi, de exemplu, utilizarea extensivă a produselor derivate (extensive use of derivatives, așa cum a apărut în comunicatul oficial citit atunci de ministrul grec de finanțe). Aici intră în scenă un personaj celebru de acum, Christopher Sardelis, directorul departamentului de datorie publică al Ministerului de Finanțe de la Atena care, împreună cu Antigone Loudiadis, un trader de la Londra al băncii de investiții Goldman Sachs, pune la cale un mecanism de extragere din datoria publică elenă a unor sume importante, printr-o serie de așa-numite contracte de swap cu schimbarea valutei.

Practic, o parte din datoria publică a administrației de la Atena, în dolari sau yeni japonezi, era convertită în moneda locală, utilizând un curs de schimb ales arbitrar. Ales pentru schimbul inițial din dolar/yen în drahme, era extrem de convenabil pentru greci, deoarece el nu era din piața inter-bancară, ci era off-market, adică fixat în biroul lui Sardelis. Efectul, practic, era echivalent cu un avans plătit de Goldman Sachs statului elen, urmând ca, la maturitate, banca internațională să primească înapoi o sumă mult mai mare, adică cu o dobândă uriașă. Cu alte cuvinte, ce câștigau grecii pe pere astăzi, plăteau întreit pe mere când răscumpărau datoria, peste câțiva ani. Cum suma scoasă, pe această cale, în afara datoriei publice elene, era de vreo 10 miliarde de dolari, practic, Goldman îi dădea Greciei un împrumut cam de un miliard de dolari. Pe care îl asigura printr-un alt contract (credit default swap-CDS), încheiat cu banca germană Deutsche Pfandbriefe Bank (Depfa), specializată în investiții în obligațiuni naționale.

Guvernul de la Atena a plătit de la bun început vreo 200 de milioane de dolari pentru această tranzacție, bani împărțiți ca primă de risc de Depfa și Goldman Sachs. Și, prin acest procedeu, grecii și-au diminuat ponderea datoriei publice în PIB de la 107% în 2001 la 104% în 2002 , semnalizând, cu claritate, un efort uriaș de reducere a poverii datoriei și îndreptarea spre disciplina fiscală. Atât de bine funcționa cumetria dintre guvernul elen, băncile de investiții și instituțiile internaționale, încât agenția de rating Standard&Poors a și crescut, în 2003, ratingul suveran al Greciei, de la A la A+, după ce băncile creditoare au scăzut dobânda pentru obligațiunile grecești de la 7,4% la 6,4%! Ca urmare a marșului triumfal al Atenei din acei ani, Goldman Sachs a vândut swap-urile grecești unei bănci din...Grecia.

Astăzi națiunile cu cea mai mare pondere a datoriei publice în PIB au rămas Grecia (160%) și Italia (138%).  Care a fost epilogul acestei povești? Unul trist, căci datoriile Greciei au tot crescut, pentru că dobânzile penalizatoare tot urcau, până când, în 2009, deficitul bugetar al țării a atins astronomicul prag de 12%, conducând la prăbușirea elenilor în abisul unei crize fără precedent, în care PIB-ul s-a redus cu mai bine de o treime! Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns, dar grecii nici măcar nu erau inventatorii acestui joc de-a datoria publică, procedeul fiind utilizat cu mare succes de guvernul italian încă de prin 1996-1997.

Ca să înțelegeți circul total care a stat la baza monedei comune europene, euro, aflați că premierul italian care a inovat modul de raportare al datoriei publice din perioada cu pricina, 1996-1998, Romano Prodi, a primit o „pedeapsă" pe măsură, fiind numit, în 1999, președinte al Comisiei europene! După care a mai fost încă o dată premier al Italiei, dar și ministru al...Justiției. Curat justiție, n-am ce zice. În 2014, Draghi a fost catalogat de Forbes drept a opta cea mai puternică persoană din lume, iar în 2015, revista Fortune l-a clasat drept al doilea cel mai mare lider din lume.

În perioada în care guvernul de la Roma se dovedea atât de inventiv în utilizarea produselor derivate pentru a diminua scriptic povara datoriei publice, directorul uneia din importantele instituții italiene, Dipartimento del Tesoro, era un anume domn pe nume Mario Draghi. Draghi era perceput, încă de pe atunci, ca fiind un mare reformist, el împingând guvernele din anii 90 la privatizarea multor companii. Draghi era, în calitate de director al Departamentului Trezoreriei, responsabil cu managementul datoriei publice, dar și șeful compartimentului care se ocupa cu analizarea și propunerea de politici publice din zona economică, financiară și comercială. Ei bine, să vedeți coincidență, căci altceva nu poate fi: începând cu anul 2002, Draghi devine vice-președinte și director general al Goldman Sachs International. Cum ar veni, fix pe timpul preluării de către Atena a ingenioasei rețete italiene de folosire a produselor derivate pentru mascarea datoriei publice.

După ani și ani, Draghi a negat cu hotărâre că ar fi știut ceva despre operațiunile pe care banca condusă de el le făcea cu obligațiunile elene . Și toată lumea bună l-a crezut pe cuvânt de onoare, motiv pentru care a fost numit, pentru un mizilic de 8 ani, în fruntea Băncii Centrale Europene (2011-2019) și mai apoi chiar prim ministru al Italiei (2021-2022), în guvernul alianței ciudate dintre comuniștii din Partidul Democrat și conservatorii lui Matteo Salvini plus popularii lui Berlusconi.

Timp de un an de zile întreaga Europă a stat cu sufletul la gură în așteptarea unui miracol care să o salveze de la alunecarea spre panta mediocrității a economiei continentale. Miracolul așteptat a fost raportul la care lucra Mario Draghi, un economist italian de 77 de ani, fost președinte al Băncii Centrale Europene, fost premier al Italiei, fost guvernator al Băncii Centrale de la Roma și membru al nenumăratelor comitete și comiții care reunesc liderii europeni importanți din ultimele decenii. Raportul respectiv ar fi urmat să pună un diagnostic corect pentru ceea ce noi cu toții simțim ca o stagnare cronică, o pierdere a competitivității și o alunecare din elita economiei mondiale.

Mario Draghi era văzut cu atâta încredere încât mulți l-au numit Super-Mario, cu o credință fermă că este înzestrat cu puteri supra-naturale, ca și cum ar fi avut nevoie de supra-capacități senzoriale pentru a vedea evidența, nu de bun simț economic și de limpezimea unei viziuni strategice. Speranțele în Super-Mario nu erau alimentate de altceva decât de îndelungata sa carieră prin diferite fotolii confortabile de la Roma sau Bruxelles, nu de vreo mare performanță. De fapt, dacă cineva s-ar fi uitat mai cu atenție la cariera lui Super-Mario ar fi văzut un lucru cât se poate de simplu: omul a făcut parte din clubul liderilor europeni care au condus Uniunea Europeană spre decăderea de astăzi.

Și a venit ziua în care raportul a fost prezentat europenilor plini de speranță. Primul fapt care trebuie menționat este acela că Draghi și-a prezentat raportul de lângă Ursula von der Leyen, președintele Comisiei europene care a patronat ultimii cinci ani de stagnare din Europa, omul sub a cărui baghetă creșterea economică a UE s-a înjumătățit și omul care a pus Europa în grupa a doua valorică a economiei globale. Deci, în loc să ofere o alternativă la imobilismul mandatului von der Leyen, Draghi a ales să se includă simbolic în trena principalei vinovate de starea pe care el ar fi trebuit să o combată.

Și apoi raportul ! Lipsit de orice ambiție, lipsit de orice critică substanțială, lipsit de orice viziune. Căci, după ce admite faptul evident că Europa pierde competitivitate și chiar semnificație în fața rivalilor american și asiatici, Draghi crede, pur și simplu, că von der Leyen este pe calea cea bună, doar că se mișcă prea încet. Concluzia raportului Draghi este cam ca în bancul cu care ne obișnuisem noi până în 1989: Capitalismul este cu un pas în prăpastie, dar socialismul este cu un pas înaintea lui. Parafrazând acel banc: echipa von der Leyen este cu un pas în prăpastie, dar eu, Super-Mario, vă ofer perspectiva de a face un pas înainte!

Raportul Draghi identifică trei căi de recucerire a terenului (economic) pierdut de Europa:

• Creșterea investițiilor în cercetare-dezvoltare, pentru a atinge nivelul din America;
• Grăbirea de-carbonizării și creșterea ritmului de renunțare la combustibili fosili;
• Creșterea securității (adică înarmare) și reducerea dependențelor de furnizori externi de materii prime sau tehnologii.

Factura pentru propunerile lui Draghi se ridică la 800 de miliarde de euro, bani pe care italianul ne propune să-i luăm ca împrumut comun prin emiterea de obligațiuni de către UE, nu de către statele membre. Trebuie că multă lume a fost șocată să descopere că Super-Mario este de fapt o von der Leyen cu pantaloni și cravată. Să argumentezi pe sute de pagini că Uniunea Europeană este pe drumul corect cu de-carbonizarea, doar că ar trebui accelerat un pic, este o dovadă clară de cumetrie cu întreaga echipă de la vârful Uniunii. Dar, mai presus de toate, este o dovadă de inadecvare și o completă lipsă de realism.

Deși este evident că toți competitorii Europei, care se distanțează de performanța sub-mediocră a economiei noastre, nu au insistat deloc cu nebunia climatică, Super-Mario crede cu tărie că avem nevoie, nici mai mult nici mai puțin decât de o intensificare a respectivei nebunii! Mai mult, să nu înțelegi că sporirea dependențelor de materiile prime și de industriile altor continente are drept cauză tocmai prăbușirea industriei europene, ca efect al de-carbonizării, indică cu claritate că Draghi nu poate să ne spună nimic nou față de von der Leyen.

Realitatea simplă, pentru care nu îți trebuie niciun organ supra-dimensionat, ci doar bun simț, este aceea că industria europeană se restrânge tocmai pentru că nu mai poate plăti facturile uriașe la energie pe care politica Comisiei von der Leyen le-a impus. De un ridicol absolut este și faptul că Draghi ne cere, până la urmă, câte 750-800 de miliarde de euro în plus în fiecare an. Nu e cam mult, totuși? 4,4-4,7% din PIB-ul din 2023. Oare Super-Mario nu o fi văzut că una dintre cauzele poticnelii europene este tocmai proasta performanță financiară a statelor și găurile din bugetele naționale? Gradul actual de îndatorare în UE este de 90% din PIB, în medie. Și el vrea încă 5% în plus, pe an.

Suntem prea îndatorați dar, pentru a repara problema, trebuie să ne îndatorăm și mai mult. Încălcând tratatele și regulile pe care le-am fixat chiar noi. Iar deficitul bugetar în statele UE este, în medie, oricum excesiv, de 3,5% în 2023. Și soluția ar fi mai multe împrumuturi? Ca și cum doctorul ți-ar spune că, dacă vrei să scapi de kilogramele în plus, soluția ar fi să mănânci mai mult. Trist este că Draghi nici măcar nu observă că una dintre marile probleme ale Europei este chiar supra-îndatorarea care face ca o parte importantă din munca noastră să se duca pe plata datoriei acumulate de generația Draghi-von der Leyen.

De altfel, ideea creață că UE trebuie să ia noile împrumuturi în nume propriu, ar duce la îndatorarea suplimentară a tuturor națiunilor, dar ar însemna, în primul rând, contaminarea statelor care astăzi sunt încă departe de a fi supra-îndatorate. Adică ar face din Germania, Olanda, statele nordice sau chiar din România niște noi Grecii și Italii. Motiv pentru care Germania a respins scurt și direct orice posibilitate de a face împrumuturi comune. Ei, dar acum, când vorbim despre datorii comune de 750-800 de miliarde de euro pe an, poate ar merita să ne aducem aminte câteva lucruri esențiale din lunga carieră a generației care conduce astăzi Europa și care o conduce încă din anii 90.

Această generație, cu Draghi fiind la vârful sistemului politic și bancar european, este tocmai generația care a îndatorat atât de mult și de greu statele europene. Este și generația care a crezut că, de fiecare dată când apare o criză, trebuie să tipărim mii de miliarde de euro, generația care a împrumutat, în numele nostru, mii de miliarde de euro pentru a câștiga ei zeci de runde de alegeri. Și este generația care acum ne spune: avem nevoie de și mai mulți bani împrumutați, altfel nu vom ieși din impasul în care tot noi v-am băgat. Căci, oameni buni, cauza esențială a decăderii competitivității europene este tocmai faptul că, în loc să investească în tehnologie și dezvoltare, Europa lui Draghi risipea banii pe dobânzi în contul datoriei publice și pe gigantice planuri de terorism climatic. Au cheltuit banii destinați dezvoltării pentru a lipi dopurile la sticlele PET și pentru a ne distruge industria și agricultura cu niște prețuri exorbitante la energie și acum vor noi împrumuturi, pe care să le cheltuie la fel de fantezist ca și până acum. Oare vom accepta și de data aceasta?

Petrişor Peiu