• Tweet

Din punctul meu de vedere, reușita programului „România educată" nu depinde esențial de finanțarea sa și nici de capacitatea instituțională și managerială a factorilor de decizie și de execuție. Principala problemă a programului este cea a acomodării sale cu tendințele și condițiile concrete ale evoluției mediului economic și politic nu doar la nivel național, ci și global.

Un prim aspect al acestei probleme este evaluarea corectă a situației concret istorice în care se află nivelul actual de educație a populației României.
Educația - o categorie fundamentală a pedagogiei - este definită încă de la Platon ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native ale indivizilor".
Citându-l pe Immanuel Kant, „educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății", dar și pe Émile Durkheim, care spunea, la rândul său, că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei generații, un bestseller american „Handbook of the Sociology of Education", publicat de Maureen T. Hallinan în 2000, concluzionează că educația este „cel mai important instrument de creare a cetățeanului". Așadar, a „acelui membru al societății care înțelege normele și principiile vieții sociale, le respectă și le promovează în colectivitatea sa în sensul obținerii consensului necesar îmbinării interesului individual cu cel colectiv".
Întârzierea istorică pe care România o are în dezvoltare față de marea majoritate a țărilor europene apare și în cazul educației, concepută în spiritul celor prezentate mai sus. Cu toată considerația și respectul pentru neamul din care fac parte trebuie să recunosc că, la nivelul marii mase a populației țării noastre, „educația" - în sensul spiritului și atitudinii cetățenești - este încă departe de a fi o trăsătură constantă a comportamentului românesc.
Exemplele nu lipsesc, dar nu este acum momentul potrivit prezentării lor.
Explicația nu este greu de găsit dacă analizăm fazele sau stadiile pe care specialiștii le enumeră pe parcursul obținerii procesului educațional. Astfel, în opinia pedagogului german Johann Friedrich Herbart, citat în Handbook of the Sociology of Education, „educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea în sensul infrastructurii unităților și instituțiilor din domeniul învățământului și educației; învățământul, în sensul calității programelor școlare și al calității personalului didactic; educația morală și cetățenească, în sensul existenței unui mediu prielnic cunoașterii și respectării cutumelor, normelor și legislației specifice la un moment dat unei colectivități de rang local sau național".
În anul de grație 2021, România, țară membră a Uniunii Europene, nu reușește să prezinte nici una din cele trei subdiviziuni ale educației ca fiind realizate cel puțin la nivelul mediu al UE.
Evenimentul începerii școlii în acest an a adus în atenția generală nu doar dificultățile legate de pandemie, ci și neajunsurile infrastructurii rețelei școlare.
Doar 6% din cele aproape 30.000 de clădiri școlare din România au fost expertizate din punct de vedere seismic. . Dintr-un total de 25.539 de clădiri în care funcționează unități școlare, peste 17.500 nu au autorizație din partea inspectoratelor pentru situații de urgență în caz de incendiu, iar încălzirea nu este asigurată în 574 de școli. Pe parcursul anului școlar 2019-2020, doar 3% din unitățile școlare rurale au fost racordate la sistemul de canalizare.
Cea de-a doua subdiviziune, aceea a calității învățământului, plasează România pe ultimul loc în UE.
Indicatorii care marchează rata analfabetismului funcțional arată că rezultatele României sunt de două ori mai slabe decât media europeană.
Numai 36,7% din copiii care locuiesc în comunele și satele României merg la școală.
În ceea ce privește subdiviziunea a treia, educația morală și cetățenească, este de ajuns să amintim că parcurgem o perioadă în care nerespectarea legislației și încălcarea normelor constituționale a devenit o practică permanentă a clasei politice, anihilând orice posibilitate de promovare a unor atitudini și comportamente morale din punctul de vedere al educației cetățenești.
Realitatea situațiilor enumerate mai sus ne determină să ne întrebăm dacă actuala Românie este pregătită să ofere condițiile minime necesare realizării „educației" pe care și-o dorește programul „România educată"?
Poate, în aceste condiții ar fi mai indicat ca programul să se numească „România școlarizată" sau chiar „România alfabetizată".
Un alt aspect al problemei pe care o identific în posibilitatea reușitei programului „România educată" este acela al raportului dintre nivelul educației și cel al dezvoltării economice. Altfel spus, actualul nivel de dezvoltare economică al României permite succesul programului?
Experiența internațională demonstrează că raportul este biunivoc, dar cu o variație a efectelor în timp.
De regulă, un anumit nivel al dezvoltării economice, caracterizat printr-un PIB/locuitor între 8000-10.000 dolari, permite lansarea unui program cu caracter educativ. Acesta, după aproximativ un deceniu, generează o accelerare a dezvoltării prin efectele sporului de valoare adăugată, produs de o forță de muncă cu un nivel „educațional" mai ridicat (istoria economică citează cazul Finlanda, Irlanda, Coreea de Sud).
În mod normal, România poate lansa un astfel de program educațional depășind nivelul de 10.000 dolari/locuitor, sperând la succesul acestuia după o anumită perioadă prin suplimentarea valorii adăugate produse prin implementarea acestuia, dar situația actuală trebuie privită ca pe un factor advers.
În pofida unei redresări mai rapide decât alte state europene, România riscă intrarea unei crize economice caracterizată prin efectul inflației galopante generate în mare măsură de creșterea prețului energiei. Veniturile populației nu avansează în ritmul inflației, ceea ce va conduce la o scădere importantă a puterii de cumpărare.
Este de așteptat ca, atât la nivelul bugetului național, cât și la nivelul bugetelor de familie, să apară limitări ale sumelor destinate educației sub diferitele ei forme, de la cele prezentate ca obiective în programul „România educată", până la cele considerate necesare la nivelul cetățeanului și a familiei sale.
Un alt aspect al problemei posibilului succes al „României educate" este modul cum se raportează la dinamica procesului educațional pe plan mondial.
Educația românilor nu poate face abstracție de trendul educațional global care, conform unor aprecieri recunoscute la nivel academic internațional, este într-un moment de cotitură „dramatică" spre o zonă ce se poate numi de „non educație" datorită negării unor importante valori morale.
Se consideră că doi factori stau la baza acestei tendințe: comportamentul consumerist și social media.
Aceștia acționează și în România, chiar dacă acum au o putere de influență mai mică, însă previzibil în creștere.
Rămâne de văzut cum și dacă va reuși programul "România Educată " să transforme analfabeții funcționali din mall-uri și de pe social media în „cetățeni".

Mircea Coșea